Love is a Drug that Improves the Reality

Snapshot 2 (25.04.2019 10-28)

We have emotions as we have limbs. The emotions are just a few more than our limbs which are only four. We need to use them all in order to keep them functional. Sometimes we walk and use our legs keeping them fit. Other times we cook, exercising our hands’ abilities. Our emotions need workout and building exercises, too. There was a time when I needed to practice jealousy and times when I had to feel hatred so that these emotions remained functional for my enjoyment or simply to be able to recognize them when I saw them in others. Luckily, I never said no to any of them and eventually, I arrived in a beautiful moment when I needed to practice love.

Love is that force of the Universe we don’t fully understand yet said a character in my favorite film, “Interstellar”. It is a force that certainly challenges and transforms us.

When love visits me, I feel sick. Everything becomes confused and my body starts shaking, I have headaches, muscular pain, fever, and I cannot sleep well. The days pass extremely slowly, I don’t eat, yet I’m full of energy. I consider this feeling resembling a virus. If we think about, love acts very similarly to common flu. I always live love in extreme and for weeks I can hardly control my body or my mind. After a while, I regain my balance and I feel completely reset.

Love charges me and when I feel it, I start to believe in God, in spirits and entities, in the possibility of the fact that maybe we are driven, invested, directed. Love is absolutely magic and every time I feel it it’s like the first time. I can swear it’s for the first time I’m truly in love and I honestly think it’s for the last time. I’m so happy and I believe that all I’ve done in life was to prepare me for the love I currently live. Every time it’s unique, the most special and the reason I was born for and apparently things finally make sense. In these moments, I found myself restless, with a huge desire of getting to the result, willing to jump over proper training. The first encounter with the person I love is so strong that I feel like dying and repeatedly, I have the same thoughts. How could aliens or angels contact us when it is so difficult for us to get used to the presence of another human being? We’d die!

My love found a frame, a circumstance, and of course, a screen on which to be projected. But who is this person and what story does he carry so that I chose him and invested him to be the bearer of my love? The answer is less important and his story does nothing else than to reflect my projection. I simply love him and I need to manifest this love as others feel the need to manifest compassion, hatred, or jealousy. So, I hooked my love on him but as well, I could have hooked it to a nail inserted into the wall. My main emotion has always been love, which can be a burden as any other feeling and the person that is projected on must carry it as well.

It’s all about projections and as some people cripple others in order to have the right material to practice compassion, I enhance his being, imagine him more handsome, more intelligent, funnier than he is in order to have a screen for my huge love. In my eyes, he becomes the most perfect being on Earth. It is the way I see everything, otherwise, I wouldn’t be able to bear the reality or I should be on drugs in order to live. So, love is a drug that improves the reality. I may say that every feeling could be considered a painkiller or a drug, a way to cope with reality. I want the reality to be ideal, beautiful, joyful. I want the future to be bright, I want to see the good things, to find the possibilities and avoid the evil, the problems, the negative outcomes. All in all, I want to avoid death. The death of hope, the death of his beauty. I enhance it every day so his beauty will be even stronger tomorrow, his eyes will shine twice as much and his smile will be an endless joy for me, the one who practices love.

This short meditation on love has a lot to do with my novel, “The Training of Joy”. The characters are prone to the extreme and when they experiment with emotions, they usually do it in extreme and have a reason for it.

“We call upon all forms of human emotions: fear, wrath, anger, compassion, hatred, or, like you said, love, and extreme desire. It’s our trait because we live at high altitudes… Anyway, you’ve talked a lot about emotions. Enabling emotions in the extreme is a way of accelerating the initiatory act. The intensity of emotions releases energies which lead to the unification of psychic impulses, and in this way, consciousness goes beyond conceptual dualism.” – says one of the main characters in the novel.

Let’s answer to Muhammad Ali

Muhammad Ali: ‘Why is everything white?’

Boxing legend Muhammad Ali, who died in 2016, explained how he used to ask his mother about white representation in an interview with Parkinson in 1971.

He said he was a curious child who noted the plethora of white objects and people, including in literature, media, and even household products and wondered why black people weren’t represented in the same way.

As well as a sportsman, Mr. Ali was a civil rights campaigner and poet who transcended the bounds of sport, race, and nationality.


Seven friends sent me in messenger a video with an interview with Muhammad Ali, which has been shared thousands of times lately. Because I don’t have the rights to share it here, I added a link from the BBC. Finding this video in my messenger for seven times, obviously, I realized that I made a name as a racist for some of them, though, if they bothered to read my books, they would have noticed that I included all races, genders, religions, and many nations in my stories.

Apart from his undisputable humor and his greatness as an athlete, Mr. Muhamad Ali forgot one little detail in his speech. All the stories he talked about were written or invented by white writers. How would it be to complain that Buddha is Indian, Mulan is Chinese and all the Gods in Asian religions are Asians? Of course, when white people set up events like the Oscar, Miss World, Miss Universe, the Olympics, it is common sense that they will cast in their events their own people.

Black people have their rich people, their inventors, writers, directors, businesspersons. They don’t need white people to set up restaurants to eat. They can set up their restaurants, which they did by the way, and serve as many hotdogs as they want.

I’ve seen many films written and directed by Afro-Americans. I am a fan of diversity and periodically, I choose a different race or nation to study. Once, I liked to watch the Africans work in cinema. At some point, I got tired because in all their productions they complained about their condition. Useless to mention that I didn’t notice many white actors in their productions.

As long as they only rely on white people’s inventions, they will be unhappy. Africa is probably the richest continent on Earth. African people, whether they live in Africa, America, or Europe have among them many talents in all fields. I’m waiting to see them giving the world their talents and not their complaints.

Facebook and probably other social media networks, started to delete content. I foresee a future in which the right of speech will be censured. For as long as I still can say what I want, I say again, too many complaints, too often throwing the guilt from one to the other. We all have a cruel history, no need to emphasize it every day.

I do like African people, the same way I like Caucasians, Asians, and Native Americans. However, the story of George Floyd is incoherent and as a person that wrote a few stories, I’m obsessed with the coherency of the stories. What I dislike about this story is that some people turned a criminal into a hero. That could set a bad example for the young generation. Some youngsters might think that it is not important how you live, but how you die.

Muhammad Ali

Links to my books. In every one of them, I have characters from other races, religions, and nations.

White supremacy? Who are we fighting?

What are you doing people? This Afro American movement has become offensive to the so many white people who are NOT racist, who helped millions of Africans, refugees, immigrants. Really, what are you doing? What about the millions of mixed children? We don’t live in the past anymore, many of you have mixed with all sorts of races and all over the world, there are millions of mixed children and youngsters. Do you teach them to hate the white blood in their veins? Are you going to start a war in your children’s inner world? Between brothers, one mixed with white, the other with Asian or African blood? Do you turn them against each other?

What is so unnatural to exist “white supremacy” in countries where white people have ruled for centuries? Why do you label us like this? Maybe you should take a trip to Africa and Asia and remember how the African or Asian supremacy looks like. Go only for a week, and if you don’t have the money to travel, take a mental trip in history and remember all the atrocities all races did, not only one, this one that now seems the villain of the world. You punish us all for the deeds a few rotten apples and forget all the benefits you have and all the white people who helped, invested, fought for your causes.

Do you enjoy being victims? Do you want us all to suffer because you suffer from the memories of the past? This Coronavirus holiday didn’t do much good for you. Instead of seeing how the world evolved for the better, you drag us all in history. Tell me that no white man ever died by the hand of a black person. Tell me that no white or Asian woman was ever raped by a black man. Tell me that you are flawless and you have always been. You turn the world upside down for the injustice of a few white people that have punished only perfect black or Asians.

What do you seek? Revenge? You might label us as white supremacy, the privileged ones, but let’s not forget that we are privileged in certain circumstances, and in others, you are the privileged ones. But when you label us like this, you label your children as victims and teach them how to behave in the future. You only extend the history placing this fight on the shoulders of your children and especially, you destroy the souls of your mixed children.

And you, white people? When you march with them at endless out of proportion demonstrations, you fight against who? Yourself? If you are there, obviously, you are NOT racist. Why are you there? Why do you feel guilty? You are the ones who helped them until now, you invested in them, you gave them jobs, isn’t it? You wouldn’t be there if you were racist.

I wonder many times why we cannot do the good by force. Why we can do evil by force, but for doing the good, we need so much diplomacy. People that don’t want to change will always manipulate us with their sadness, they will never see the bright side of life, the help, the investment, the time spent to for the good, they will only want to drag us in their unsolved problems. It is strange because, we, the rest of us who seem the privileged ones, work unbelievably hard to drag these people in a better world that takes time to build, and personally, I cannot ignore the evolution. Maybe out of selfishness, we do our best to drag them into evolution, on the bright side of our accomplishments, to enjoy our good mood, or maybe out of generosity, trying to share our good mood and accomplishments. I notice that no matter how much the white people, the privilege ones, endeavor to share their progress, their work, their land, their good state of mind with them, no matter how much we try to integrate them in our lives, some of them still endeavor even harder to stay on the bleak side of life. This makes me think that is not justice that they are seeking.

I’m sure that those who truly want to succeed in life are now at work, studying, or watching themselves in the mirrors wondering how they can put their efforts into creating a better world and not fighting, demonstrating, screaming their lungs out. And I’m sure that these people that I’m talking about are from all the nations, races, genders, or religions. It’s very fashionable these days to march for any issue that you dislike. The only question is: do you have enough time to sort out your mess if you keep on flooding the streets for every little thing you dislike? Do you have enough time to work for evolution, if you protest every single time against some sort of injustice happened on the Planet? Haven’t we hired judges, lawyers, and prosecutors for that?



Lives matter instead of Black lives matter

În timp ce așteptam ca toți colegii mei să termine de scris textele pentru cartea pe care ne-am propus s-o publicăm împreună, carantina s-a sfârșit iar lumea a trecut la un nou subiect surprinzător, foarte efervescent, care a stârnit multe controverse, problema acută a rasismului în Statele Unite ale Americii. Am dezbătut cu toții subiectul online, iar după un timp, am decis să scriu un mic articol despre acest subiect, privit din prisma unei blonde care rezonează cu efectele ascunse ale discriminării.

Lamentările unei blonde caucaziene

Pentru cei ce s-ar putea să aibă impresia că sunt rasistă sau nu înțeleg mișcarea Afro Americanilor.

Când aveam între 14 și 18 ani am fost abuzată de poliție în repetate rânduri. Nu numai de poliție, dar abuzurile polițiștilor m-au șocat mai mult. Când un interlop îți rearanjează fața, nu ți se pare anormal, e în limitele acceptabile, dar când un polițist te târăște de păr prin piața centrală din Cluj și nimeni nu intervine, când nici părinții nu te cred, pentru că ei spun că dacă lor nu li s-a întâmplat, nici ție n-are cum să ți se întâmple, sau mai rău, când vina ți se pune ție în cârcă, spunându-ți-se că ai avut un comportament îndoielnic, nu se încadrează în ceea ce ai învățat la școală sau ai citit în poveștile cu prinți. Da, m-a târât prin piața publică, pe lângă statuia lui Matei Corvin pentru că am refuzat să întrețin relații sexuale cu el. Pentru că aveam 14 ani și mă machiam prost, ca orice fată la începutul tinereții, a considerat că sunt curvă și că pot să îi ofer și lui servicii sexuale, nu doar clienților. Care clienți? Eu m-am născut rea ca un diavol și nu m-am lăsat. M-am luptat cu el, am urlat, m-am certat. Mi-a tras o palmă de și acum îmi țiuie urechea dreaptă.

O prietenă de-a mea, mai puțin curajoasă, care n-a îndrăznit să se împotrivească, a fost violată de același polițist timp de 24 de ore în Gilău unde polițistul pe nume Jean, împreună cu un celebru interlop de la vremea respectivă, au dus-o. Cei care zâmbesc sau ridică din sprâncene, să știți că da, 24 de ore, cu pauze de masă și toaletă. Senzațional bărbat, nu-i așa?

Ăsta a fost debutul adolescenței noastre. Au urmat abuzuri din partea vameșilor, profesorilor de filosofie, biologie, ale antrenorilor de sport, ale directorilor de teatru care ne încolțeau prin birouri, săli de sport, de curs, și pe unde apucau, intimidându-ne, lovindu-ne, în cele mai rele cazuri, chiar violându-ne. Apoi, în jurul vârstei de 18 ani, abuzurile încetau. Eram prea bătrâne sau deja prea tăbăcite prin diverse situații ca să ne mai poată intimida cu ușurință.

De ce înțeleg expresia: „Dacă nu poți evita un viol, găsește o cale să-l faci plăcut”.

Obosită de atâtea abuzuri din timpul adolescenței, singurul gând pe care-l aveam era să mă mărit. M-am îndrăgostit de o celebritate a Clujului, am reușit să devin iubita lui aproape forțându-l și au urmat șase ani în care am consimțit la „violuri” repetate. Nu înțelegeți greșit. Nu m-a forțat să fac sex cu el, din contră, eu îl forțam pe el să facă sex cu mine ca să mă accepte lângă el. Preferam să fiu prizoniera unei relații și să fac sex cu un singur bărbat, foarte arătos de altfel, decât să fiu liberă și mereu hărțuită de tot felul de indivizi agresivi care-mi displăceau profund.  Credeam cu sinceritate că îmi iubesc nespus iubitul. 18 ani mai târziu, o psiholoagă mi-a descâlcit mintea. Nu-l iubeam, căutam protecție și m-am autohipnotizat alchimizând frica în iubire. Avea dreptate, cât de normal e să iubești romantic un bărbat care ar putea să-ți fie tată? Era cu 21 de ani mai mare decât mine. Și nu m-am oprit aici, pentru că frica pe care am alchimizat-o în iubire era prea mare și m-am căsătorit cu o celebritate și mai mare ca să mă simt și mai în siguranță. O celebritate de data asta numai cu 15 ani mai mare decât mine, dar lucrurile au rămas la fel. Să nu mă înțelegeți greșit nici de data asta. Aceste două celebrități sunt niște oameni minunați, dar era mai normal să-mi fie profesori decât soți. După 18 ani de astfel de relații eram epuizată și foarte târziu mi-am dat seama că îmi plăteam siguranța prea scump. De aceea, înțeleg perfect expresia „Dacă nu poți evita un viol, fă cumva să-ți placă”

Despre femeile blonde, mai bine spus despre femei în general, dar o să scriu doar în numele blondelor.

Nimeni nu înțelege mai bine decât blondele caucaziene lupta Afro Americanilor, poate de aceea multe blonde, și nu numai, s-au alăturat luptei lor. V-aș întreba ce rezonează în voi atunci când mărșăluiți alături de ei la manifestații? Ce dramă ascunsă, nespusă vă aduce aproape de ei?

Deja vă aud spunând că nu e momentul potrivit să aduc problemele blondelor în discuție. Niciodată nu e momentul potrivit pentru subiectul ăsta. Nu există loc pentru lamentarea femeilor blonde! Vreau un spațiu publicitar măcar! Vreau un moment, treizeci de secunde în care să am și eu dreptul să deschid gura și să-mi fac cunoscută problema fără să mă ia nimeni în râs, însă nu reușesc niciodată, pentru că sunt mult mai grave probleme în lume. Eu, datorită culorii părului sau a pielii, n-am dreptul să mă plâng. Toată viața a trebuit să ascult bancuri despre blonde, sau glume, toate explicând direct cât de idioate suntem. Sunt glume? Da, glume nesfârșite pe care am fost obligată toată viața să le ascult sau să le citesc și lumea s-a așteptat de la mine să și râd când mă făceau idioată în față, ba mai mult, mă surprind de multe ori jucând rolul idioatei ca să rămân în personaj. Ce fac de fapt? Evit agresiunile. Consimt la un altfel de viol, de data asta emoțional.

Blondele sunt terorizate de toată lumea, cel puțin emoțional. Bullied! Tot e la modă cuvântul. Nimeni nu se îngrijorează de soarta blondelor „bullied” în fiecare zi emoțional, fizic, psihic, hărțuite la fel ca și restul. Iar asta pentru totdeauna. Totul începe în copilărie, continuă în adolescență, iar când grașii și ochelariștii scapă de hărțuială și teroare, noi blondele continuăm să fim umilite până la moarte. Puteți să spuneți ca toți ceilalți. Adevărat, însă noi n-avem spațiu să ne plângem pentru că toată lumea crede că asta e normal, noi suntem speciale și la ce altceva ne-am aștepta, nu? Așa că, blondele au două opțiuni. Ori găsesc metode de supraviețuire, ori vor fi nevoite să-și petreacă restul vieții protejate de un bărbat, un soț, un tată sau un frate, exact ca femeile islamice. Duse la școală, aduse de la școală, duse la Mall, aduse de la Mall… Pe de altă parte, lumea e absolut revoltată de condiția femeii musulmane forțate să poarte burka. Niciodată, nimeni nu se revoltă din cauza condiției femeii blonde pentru că se presupune că ea e în regulă. Mai târziu vine momentul în care femeia blondă își caută de lucru, nu? E până la urmă o ființă liberă care are toate drepturile în lumea modernă, ba chiar e considerată o ființă privilegiată, reprezentată a supremației albe. De obicei, managerii sunt bărbați și primul lucru care i se întâmplă blondei e că, împreună cu oferta de lucru vine și invitația la cină. Câte invitații la cină are de oferit un manager? Îi invită la cină pe toți aplicanții pentru job? De ce blondele sunt cele care întotdeauna primesc invitații la cină după un interviu? E flatant totuși, am putea zice. Depinde. Cred că pentru a fi performantă într-un job și a fi în același timp și prostituată, ar trebui să se ia în calcul două salarii. De obicei, cele două calificări nu se potrivesc. Dacă manager-ul e o femeie, blonda nu prea va fi favorizată, nu va lua job-ul pentru ca să nu stârnească invidii și gelozii în colectiv. Asta e problema noastră, a tuturor femeilor, nu ne putem înghiți una pe alta. Se spune că oamenii au ajuns așa de departe pentru că au fost în stare să se organizeze, dar eu spun că nu oamenii, doar bărbații au fost în stare să se organizeze, nu și femeile care ar fi în stare să se omoare între ele sau să se mănânce de vii pentru atenția unui bărbat.

Am ajuns să-i invidiez pe Afro Americani pentru că ei se au unii pe alții, pentru că ei își înțeleg problemele într-o comunitate, pe când noi, fiecare suntem pe cont propriu.

Se poate comenta că în afară de bancurile depre blondele proaste, tot ce am spus i se întâmplă oricărei femei. Expresia asta am auzit-o de mii de ori, tot ce spun pare că i se poate întâmpla oricui și chiar i se întâmplă, parcă e competiția dramelor.

Și când îmbătrânim, din nou suntem ignorate, luate în râs sau ni se cer bani, pentru că toată lumea crede că blondele sunt bogate. Pur și simplu, pentru că au părul blond și pielea albă, lumea presupune că blonda e bogată. Dacă vedeți o europeană blondă că încă zâmbește, că nu și-a vopsit părul negru, că n-a pus cincizeci de kilograme și nu e încă alcoolică ca să facă față tuturor agresiunilor care i se întâmplă zilnic, probabil că ați întâlnit una dintre cele mai puternice ființe de pe Planeta Pământ.

Lives matter instead of Black lives matter

Nu cred că luptăm împotriva dușmanului corect. Abuzatorii există în toate formele și culorile. Adevărații noștri dușmani sunt concepțiile învechite. Adevărații noștri dușmani sunt abuzatorii, nu culoarea pieilor sau a părului lor.

Cât despre luptă, nu funcționează, nici cea violentă, nici cea non-violentă. Tibetanii luptă de peste 60 de ani non-violent și n-au obținut nicio schimbare a situației lor, ceilalți luptă când violent, când non-violent și totuși, nimic nu se schimbă. Sunt șocată că în acest mileniu încă mai dezbatem asemenea probleme, că se mai pot petrece asemenea atrocități. Parcă ne-am întors secole în urmă în istorie.

Am citit de curând cartea „Kora” a scriitorului tibetan Tenzin Tsundue. Deși cunosc bine problema tibetanilor, este pentru prima dată când m-a pus pe gânduri într-un mod diferit. Scriitorul povestește despre cum ei, copii fiind în India, erau învățați de mici că au scris pe frunte un mare R de la „refugiat”, metaforic vorbind. Cine i-a învățat asta și oare de ce? Profesorii și părinții lor? Indienii care-i priveau ca refugiați? În ambele cazuri, mi s-a părut oribil. Cineva i-a etichetat ca pe niște borcane. Le-a pus pe frunte o etichetă cu litera R, iar ei sunt ca niște mici soldăței care urmează instrucțiunile înaintașilor lor. Poate că dacă nimeni nu-i eticheta, acei copii deveneau pur și simplu oameni și și-ar fi scris diverse destine.

Suntem învățați de părinții și profesorii noștri vechile concepte, dar noi suntem cei care ar trebui să-i învățăm pe ei noile concepte. Dacă vom continua să luptăm împotriva trecutului, ne va rămâne foarte puțin timp să construim un altfel de viitor. Pot fi văzută ca o caucaziană blondă, o persoană privilegiată, dar închisoarea minții e la fel pentru toți, doar pe nivele și probleme diferite.

În opinia mea, nu ceilalți oameni sunt dușmanii. Adevărații dușmani sunt conceptele învechite pe care le-am moștenit, iar noi le cărăm pe umeri ca și cum ar fi propriile noastre poveri. Fericiți cei care drept moștenire primesc un sac de bani. Vai de noi cei care cărăm moșteniri spirituale învechite.

Ceea ce am scris până aici se adresează doar ființelor mediocre, celor care n-au avut un talent special și n-au reușit să iasă din mulțime. Eu n-am avut un talent special, am fost ok în toate, dar n-am strălucit în niciun fel, iar culoarea albă a pielii mele n-a fost neapărat un avantaj. Cei cu adevărat talentați și care chiar au vrut să reușească în viață, nu s-au împiedicat de culoarea pielii. Am fost un mare fan al lui Whitney Houston. O femeie care se naște cu asemenea voce, nu poate fi ignorată. Îl venerez pe Barrack Obama. Un om cu o asemenea inteligență nu poate fi ignorat. Am auzit spunându-se că el face parte din elite și că este o excepție, dar eu am citit că a fost un simplu om, fiu de kenian, bunicul lui e încă în Kenia, însă inteligența lui l-a făcut președintele Statelor Unite ale Americii. Inteligența lui, nu culoarea pielii. Deci se poate pentru cei care sunt cu adevărat speciali. Și aș continua cu exemplele, m-aș putea întinde la toate rasele, națiile, sexele și religiile. Vreau doar să spun că nu toți polițiștii albi sunt ca Jean sau ca americanul căruia nu m-am obosit să-i rețin numele și nu toți polițiștii africani sunt impecabili. Deseori îmi amintesc de războiul civil din Rwanda care m-a șocat profund. Rasismul e comun tuturor de aceea, repet, luptăm împotriva oamenilor când ar trebui să luptăm împotriva conceptelor, educației, moștenirilor.

Ceea ce detest cu adevărat în momentul ăsta, e că datorită acestei competiții a dramelor, ne transformăm cu toții în victime ca să obținem cât mai multă atenție. Nici nu mă miră pentru că trăim într-o societate care venerează eșecul și ignoră succesul. Oriunde mă duc, descopăr facilități doar pentru persoanele cu probleme. Nu mă mir că e o asemenea competiție pentru a deveni o victimă. Dacă nu ești o persoană cu dizabilități, dacă nu ești în grija statului, un bătrân, un bolnav, o persoană din categorii defavorizate, nu primești discount-uri nicăieri, nici măcar s-o vezi pe Gioconda la Museul Luvru. Un om performant, de succes trebuie să plătească peste tot bilet întreg. „Trebuie să ai o problemă ca să te ajute cineva”, mi-a zis cândva o doamnă, „altfel ajungi pe sub poduri”. Da, dar când ajungem pe sub poduri, beneficiem de asistență socială. Nu-i așa că e profitabil să devenim victime?

Îmi doresc să luptăm pentru succes și să ignorăm toate problemele. Îmi doresc să se șteargă granițele, să se renunțe la naționalism. Îmi doresc să se scoată în afara legii orice remarcă la adresa rasei, naționalității, sexului sau religiei altei persoane. Îmi doresc să devină ilegal să faci o remarcă la adresa corpului, părerii, locului de baștină a cuiva. Conservarea identității naționale și rasiale e o chemare la conflict, dacă nu o facem doar ca să conservăm diversitatea.

Correct life 1


Lives Matter instead of Black Lives Matter

While I waited for all my colleagues to finish writing the texts for the book we set out to publish together, the quarantine ended and the world moved on to a new, surprising, very effervescent topic that sparked much controversy, the racism in the United States. We all debated the subject online, and after a while, I decided to write a small article on this subject, viewed through the lens of a blonde who resonates with the hidden effects of discrimination.

The Complaints of a Blond Caucasian

For those who think I’m racist and I don’t understand The Afro American movement.

When I was between 14 and 18 years old, I was repeatedly abused by the police. Not only the police, but the abuses of the police shocked me more. When a bandit reshapes your face, it doesn’t seem abnormal, it’s within acceptable limits, but when a policeman drags you by the hair through the central square in your hometown and no one intervenes, when your parents don’t believe you either, because they say that if that didn’t happen to them, it can’t happen to you either, or worse, when the blame is placed on you, telling you that you had a dubious behavior, it doesn’t fit in with what you learned in school or you read in the fairy tales with charming princes. Yes, he dragged me through the public square by the hair, next to the statue of Matei Corvin because I refused to have sex with him. Because I was 14 years old and I didn’t know how to put on proper make-up, like any girl at the beginning of her youth, the policeman considered that I was a whore and that I could also offer him sexual services, not only to clients. Which clients? I was born as bad as a devil and I didn’t give in. I fought with him, I screamed, I argued. He slapped me so hard that I still hear my ear ringing.

A friend of mine, less courageous,  who didn’t dare to fight back, was raped by the same policeman for 24 hours in a village next to our hometown where the policeman, named Jean, together with a famous bandit from that time, took her. Those who smile or raise their eyebrows, know that yes, 24 hours, with lunch and toilet breaks. Sensational man, isn’t he?

That was the beginning of our adolescence. Abuses continued. We were abused by customs officers, teachers of philosophy, biology, sports coaches, theater directors who cornered us in offices, gyms, classrooms, and wherever they could, intimidating, hitting, or in the worst cases, raping us. Then, around the age of 18, the abuse stopped. We were too old or already too smart after countless attacks, and they weren’t capable to intimidate us easily anymore.

Why I understand the expression: „If you cannot avoid a rape, find a way to make it pleasant.”

Tired of so many abuses during adolescence, the only thought I had in mind was to get married and avoid the world’s aggression. I fell in love with a celebrity from my hometown, I managed to become his girlfriend almost by forcing him and six years followed in which I consented to repeated „rapes”. Don’t get me wrong. He didn’t force me to have sex with him, on the contrary, I forced him to have sex with me so that he would accept me next to him. I preferred to be a prisoner of a relationship and have sex with one man, very handsome, nothing to complain about that than be free and always harassed by all sorts of aggressive individuals that I deeply disliked. I sincerely believed that I loved my boyfriend immensely. 18 years later, a psychologist cleared my mind. I didn’t love him, I was looking for protection and I self-hypnotized myself by alchemizing fear and turning it into love. The psychologist was right, how normal is it to romantically love a man who could be your father? He was 21 years older than me. And I didn’t stop there, because the fear I alchemized, turning it into love was too great and I married an even bigger celebrity to feel even safer. A celebrity this time only 15 years older than me, but things have remained the same. Don’t get me wrong this time either. These two celebrities are wonderful people, but it would have been more normal for me to have them as teachers rather than husbands. After 18 years of such relationships, I was exhausted and very late I realized that I was paying too much for my safety. That’s why I understand perfectly the expression “If you can’t avoid rape, find a way to make it pleasant.”

About blond women, or better said, about women in general, but I will only write in the name of the blond women.

No one understands better than Caucasian blondes the fight of African Americans, maybe that’s why many blondes and other women as well, have joined their fight. I would ask you what resonates with you when you march with them at demonstrations? What hidden drama brings you close to them?

I already hear you saying it’s not the right time to bring up the issues of blondes. It is never the right time for this subject. There is no room for blonde women to complain! I want advertising space at least! I want a moment, thirty seconds, in which I also have the right to open my mouth and make my problem known without anyone making fun of me, but I never succeed because there are much more serious problems in the world. I have no right to complain because of the color of my hair or skin. All my life I’ve had to listen to jokes about blondes, all explaining directly how stupid we are. Are they jokes? Yes, endless jokes that I was forced all my life to read and listen to, and people expected me to laugh when they made me an idiot right to my face, moreover, I often find myself playing the role of an idiot to stay in character. What do I actually do? I avoid aggression. I consent to a different kind of rape, this time emotionally.

Nobody knows that everybody terrorizes the blond women, at least emotionally. Bullied! It’s a fashionable word nowadays, isn’t it? Nobody cares about the fate of the ‘bullied’ blonds every day emotionally, physically, mentally, harassed just like the rest. Forever! It starts during childhood, it goes on during adolescence, and when the fat boys and the nerds escape the terror and harassment, we, the blondies, go on being humiliated forever. You may say, like all the other. True, but we don’t have that space for complaints because everyone thinks we’re fine, this is normal, and what else should we expect, right? Therefore, the blonds have two options. Either they put up with this situation and find some methods of survival, or they will have to spend the rest of their life protected by a man, a father, a brother, just like the Islamic women. On the other hand, the world is outraged by the Islamic woman’s condition, by the fact that she has to wear burka all her life. I have never seen anyone outraged about the blond woman’s condition because everyone assumes that she is fine. At some point, comes the time for the blondie to find a job. She is, after all, a free being that has all the rights in modern society and she is even considered privileged, the representative of „white supremacy”. Usually, the managers are men, and together with the job offer comes the dinner invitation. How many dinner invitations have a manager to offer? Does he invite to dinner all the candidates for the job? Why the blonds are always the ones who get dinner invitations? It’s flattering though, you may think. It depends. I think that in order to be efficient in a job and to be a prostitute at the same time, two salaries should be considered. Usually, the two qualifications do not match. If the manager is a woman, the blonde will not be favored too much, she will not take the job so as not to arouse envy and jealousy in the group. This is our problem, of all women; we hate each other. They say that the human being evolved so much because people organized. I say that men organized, only they did it. We, women, didn’t organize at all. We could kill each other for the attention of a man.

I have come to envy African Americans because they have each other, because they understand their problems in a community, while we are each on our own.

It can be commented that apart from the jokes about stupid blondes, everything I said happens to any woman. I’ve heard this expression thousands of times, everything I say seems to happen to anyone and it really happens, it’s like a drama competition.

And when we get older, we are ignored again, ridiculed or asked for money, because everyone thinks that blondes are rich. Simply because they have blond hair and white skin, people assume that the blonde is rich. If you see a blonde Caucasian who is still smiling, who has not dyed her hair black, who has not gained fifty kilograms and who is not yet an alcoholic to cope with all the aggression that happens to her every day, you have probably encountered one of the strongest beings on Planet Earth.

Lives matter instead of black lives matter

I don’t think we’re fighting the right enemy. Abusers exist in all shapes and colors. Our real enemies are our outdated concepts. Our real enemies are the abusers, not the color of their skin or hair.

As for the fight, neither the violent nor the non-violent one works. The Tibetans have been fighting non-violently for over 60 years and have not changed their situation, the others are fighting sometimes violently, sometimes non-violently, and yet nothing changes. I am shocked that in this millennium we are still debating such issues, and such atrocities can still happen. It’s like we went back in history centuries ago.

I’ve recently read the book “Kora” by Tibetan writer Tenzin Tsundue. Although I know the Tibetan problem well, after reading his book, for the first time, I thought about their situation in a different way. The writer tells how they, as children in India, were taught from an early age that they have a large R from the „refugee” written on their foreheads, metaphorically speaking. Who taught them that and why? Teachers and their parents? The Indians who looked at them as refugees? Either way, it seemed horrible to me. Someone labeled them as if they would have labeled some jars. They put an R-label on their foreheads, and they are like little soldiers following the instructions of their predecessors. Maybe if no one labeled them, those children would have simply become human beings, not refugees and they could have chosen a different destiny for themselves.

Our parents and teachers taught us the old concepts, but we are the ones who should teach them new concepts. If we continue to fight the past, we will have very little time left to build a different future. I can be seen as a blonde Caucasian, a privileged person, but the prison of the mind is the same for everyone, only on different levels and issues.

In my opinion, other people are not enemies. The real enemies are the outdated concepts we inherited, and we carry them on our shoulders as if they were our own burdens. Blessed are those who inherit a bag of money. Woe to us who bear outdated spiritual heritage.

What I have written so far is addressed only to mediocre beings, to those who don’t have a special talent and don’t manage to stand out from the crowd. I don’t have a special talent, I am ok in everything, but I haven’t shone in any way, and the white color of my skin was not necessarily an advantage. Those who are really talented and who really want to succeed in life don’t stop because of the color of their skin. I was a big fan of Whitney Houston. A woman born with such a voice cannot be ignored. I worship Barrack Obama. A man with such intelligence cannot be ignored. I heard someone saying that he was part of the elite and he’s an exception, but I read that he was a simple man, the son of a Kenyan, his grandfather is still in Kenya, but his intelligence made him the president of the United States of America. His intelligence, not his skin color. Therefore, it is possible for those who are really special. And I would continue with the examples, I could extend my examples to all races, nations, genders, and religions. I just want to say that not all white cops are like Jean or the American police officer whose name I didn’t bother to remember, and not all African cops are flawless. I often remember the Rwandan civil war that shocked me deeply. Racism is common to all, that’s why I repeat, we fight against people when we should fight against concepts, education, inheritances.

What I really hate at the moment is that thanks to this drama competition, we all turn into victims in order to get as much attention as possible. I’m not surprised because we live in a society that venerates failure and ignores success. Wherever I go, I discover facilities only for people with problems. No wonder we have such a competition to become a victim. If you are not a person with disabilities, if you are not in the care of the state, an old man, a sick person, a person from disadvantaged categories, you do not receive discounts anywhere, not even to see Gioconda at the Louvre Museum. A successful person has to pay the full price for the ticket. “You have to have a problem if you want someone to help you”, a lady once told me, “or you’ll end up under bridges, homeless”. Yes, but when we end up under the bridges, homeless, we get social assistance. Isn’t it profitable to become a victim?

I want to fight for success and ignore all problems. I want the borders to be erased, nationalism to be abandoned. I want any remarks about another person’s race, nationality, sex, or religion to be outlawed. I want it to become illegal to make a remark about someone’s body, opinion, place of birth. Preserving national and racial identity is a call to conflict if we do not do it only to preserve diversity.

Correct life 1

Lockdown Longing for my Parisian Love

I planned to move to Paris in March 2020. Coronavirus, this nicely named virus, thwarted my plans, at least it delayed them for a while.
I had to spend my lockdown time in Bucharest, longing to see my Parisian lover. Being forced to wait, I did what I usually do; I wrote and documented the experience.
This diary is about our online love, happening while the world fights the virus. You’ll find a few interesting culinary recipes, some thoughts about the ongoing situation, a story that happened in Egypt a few years ago, and a wise Arab telling me about the eagles.
The quarantine is not yet over, but it was a useful time to reorganize our thoughts and habits. I hope this lockdown was useful for you too.

Cooking Tibetan Momo Lockdown Day 6

I love globalization, I love the fact that we can see each other no matter where we live in the world, that we can love, despise, befriend, hate each other, that we can exchange information. I love interracial, international, inter-religious meetings. 300 years in the future, when we will understand and accept our cultural differences, we will live happily together. Until then, I do not want to forget that we are contemporaneous only once in history, we have not met in the past, we will not meet in the future, at least not in this form. A minor, yet a major benefit of globalization is that we can sometimes indulge in a delicious Tibetan Momo. How could we have tasted all kinds of culinary recipes if people hadn’t wandered around the world and everyone would have remained home?

As culinary performances, the dishes from around the world have reached the same level of perfection. If our mentalities will reach a level as sophisticated as the dishes and they will become uniform, even if they keep their specificity, we will have a little heaven around here.

The sixth day of lockdown was a relaxed one. My Parisian boyfriend and I did almost nothing; we just sat on our couches and had video calls. None of us got dressed; however, I put on makeup and made him laugh about it because he said that he liked my quarantine lipstick. He felt good about himself that he still took showers and sometimes combed his long hair. Well, without lipstick, I cannot accept video calls.

At some point, we got really hungry and he came with the idea of cooking something and have dinner together, online, of course. He chose the menu. He searched the internet and found the Tibetan Momo, a kind of exotic dumpling in Tibet, half-moon in shape that can be cooked in various ways including steamed, fried, and boiled. Momo usually dips in special sauce, made of tomato sauce and mustard. Fried Momo dipped with this sauce fantastically tastes like the flavor of curry.

His choice pleased me as I love Tibetan culture since I have written my first book ”The Training of Joy” in which I have a Tibetan character. He told me that he chose the Tibetan Momo on purpose, to please me. Even though I gave him my book a few months ago, he hasn’t read it until this lockdown. I thought he would never read it, but on his first day of self-isolation, when he started to clean his house like everyone else, I made a little joke. I said to him that it was time to clean even the windows and for that purpose, he might use a book he had in the house. He could soak it in water and clean the windows. At least, that book came in handy after all. So, he read it, he liked it and now he wanted to please me choosing a Tibetan dish for today’s dinner.

Luckily, my parents have a huge kitchen. I went downstairs, in their kitchen, and spread all over it the ingredients for Momo. Because neither of us didn’t have yak meat on our disposal, we declared ourselves satisfied with minced pork meat and beef. You can also use chicken or mutton meat if you have any.

Firstly, we prepared the dough. That part seemed easy to me and surprisingly, I made it at the same time as my Parisian lover. We used all-purpose flour, a touch of salt, and water. We mixed by hand about 2 cups of wheat flour and blended it with between 3/4 cups and 1 cup of water until we made a pretty smooth ball of dough. Then, we knead the dough very well until the dough became flexible. We left it in the pot with one piece of wet cloth on it while we prepared the rest of the ingredients because we shouldn’t let the dough dry out, otherwise, it would have been hard to work with it later.

The next task seemed difficult for me. Firstly because I had to be careful and put all the ingredients in the mixture. We both had pork and beef mixture. We added two onions, two cloves of garlic, a bunch of cilantro, one pound of cabbage, one-quarter pound of dark brown mushrooms, two tablespoons of soy sauce, one teaspoon of vegetable bouillon. You can also use chicken or beef bouillon.

He chopped the meat with gingers and garlic and said that this would bring a better sense of flavor. I had no ginger at my hands. In the end, we added two rough eggs in the filling, which I noticed later that that dramatically enhanced the mouthfeel.

We put all the ingredients in a big bowl, added a little soybean sauce, and mix them thoroughly until every ingredient was mixing together very well.

The moment of making the Momo came. On a chopping board, we used a rolling pin to roll it out. For me, who chose to steam the Momo, it was a bit easier because I didn’t have to roll it too thin. He chose to fry the Momo, but he’s a skillful cook so, it was no problem for him to roll the dough thinner or thicker.

Then, we need to cut it into little round pieces for each Momo. We used a small cup upside down and cut the dough in circles about the size of the palm of the hand and we began to shape the Momos. We chose the half-moon shape because it stands for a more decent Tibetan style. We hold the flat circular dough in one hand and put a tablespoon of filling in the middle of the dough, then, fold the circle of dough in half, covered over the filling and pressed together with the two edges of the half-circle so that there was no open edge in the half circle, ensuring the filling was completely enclosed in the dough.

For my steamed Momo, I oiled the bottom of the steamer basket well and arranged the Momos there without touching. I let it cook for 20-25 minutes in the steamer.

For the fried Momo, you need to heat rape oil in a medium-sized pan over medium heat. Once the oil heats up, you should place some Momos in the pan, trying to move them apart enough so that to prevent them from sticking together. Fry the Momos for 2-3 minutes until the dough turns into light brown. Add 50 milliliters of water to the pan and heat it over high heat. Cover the pan and leave it like that until the water evaporates completely. Then, open the pan and turn the heat back to medium. Add some oil to the pan and fry them until they are crispy with golden brown bottoms. Once the Momos are cooked, you should place them on a plate with a paper towel on it to absorb the excess oil.


Our evening ended in a very satisfying way, eating, having a glass of red wine, and telling funny stories after we got a little tipsy. I don’t know if my Momo tasted the same as his. I can bet his Momo was tastier; however, cooking something more complicated for the first time in my life, I felt proud of myself. Love is a funny thing. It always manages to make us do things that we normally wouldn’t do. For this reason, I adore love and this feeling makes me think about the best line I ever heard. I heard it in my favorite movie, “Interstellar”, where the leading female character says: “Love is that force of the Universe which people haven’t fully understood yet.” We haven’t fully understood this feeling, I’m certain about it. I only know that every time I loved someone, I evolved because I wanted to look better than I am in the eyes of the one I loved.

Khaled and the Story of the Eagle Lockdown Day 5

Lockdown day 5 The mood of humanity as I see it today

If you love something or someone, let’s say a nation or a person, investing a certain amount of energy into that love, but at the same time, you hate another nation or person, investing an equal amount of energy in that hatred, the resultant force is zero. If you press the acceleration and the brake at the same time, the engine collapses, you don’t move, you can’t act at all.

All my Facebook posts are aiming the same person, my Parisian lover who loves and hates at the same time, with an equal force all sorts of things, moods, nations, objects, depending on the day, the season, the weather, the streets protests…

Today, in the morning, he told me that he had learned a few things in the last twelve days since he was forced to self-quarantine. He told me that the breakfast, the lunch, and the dinner are social constructions, a conspiracy of the leftists. He told me that he agrees with these social constructions and he even cooks for himself three times a day and as a drink, he chose Corona. The first thing that crossed my mind was that he would gain weight, however, I refrained from saying anything to him because he knows better how to keep his body fit. I’m not sure how he manages to keep his body fit because he’s not a sports addict, but he’s fit, his muscles are in perfect shape, tough like rocks, and he doesn’t have any fat. It is a shame that we don’t spend the quarantine together, locked in his apartment, only the two of us, a never-ending time… but I am glad for him that he finally has a well deserved holiday. His children are at their mothers, he no longer has to go to work eight hours a day and, besides, to spend hours on the road from home to office, from office to one of the mothers to pick up one child, then, from one mother to the other to pick up the other child, meanwhile to cook and take care of himself a little bit, even of me. I said to him “Isolation is the gift,” quoting Charles Bukowski.

My friend Nana, who lives in Istanbul, also self-quarantine in her studio, told me that the world is going crazy. ”I am not going crazy, yet,” I said to her. ”I had a short depressive shadow yesterday but I chased it away, I’m not in the mood of going crazy”. I finally have the opportunity to test my nerves and patience. I like this exercise. Lately, I was flirting with the idea of going to Antaiji Zen Temple in Japan and practice Zen for three months. It wasn’t necessary to travel there; life fulfilled my wish and created the perfect conditions for me exactly in the place I am.

Today, I’m a little tired. I try to keep up with writing in my diary, at the same time, I want to finish the Arab story and also at the same time, I want to keep up to date with everything that happens around, to read the press, my friends’ posts on Facebook and their comments, and also at the same time, I should walk Siska, Dr. Lee’s wife, a nine-year-old Labrador bitch, who, like any Labrador, got fat and she hardly can lift her body from the floor. But if I walk her, I have to walk Dr. Lee, too, and they will wear me out. I wonder once again, I don’t know how many times I already asked myself, how can some people go to work, raise at least one child, take care of him or herself, eat, sleep, wash the dishes, walk one dog, maybe two, everything in the same twenty-four hours I also have. I cannot organize at all and Myamoto Musashi’s words, keep on popping up in my mind: ”If you want to control the others, first, you have to learn to control yourself.” I don’t know, my thoughts pile up in my mind, all at the same time, with the same energy, like a group of unorganized teenagers and I can hardly arrange them in the right order.

Eventually, I managed to control and organize myself and I walked each dog, first Dr. Lee, then, his wife, Siska. Now, I can sit here and go on with the Arab story.

Khaled and the Story of the Eagle

In the morning, I looked at Khaled for the first time with interest. He was a classic Arab, with dark skin, light brown eyes, medium in size, well proportioned, and wearing a short beard. He was dressed in neutral clothes, boots, brown pants, a black jacket and a shawl wrapped around his neck, which he pulled over his mouth and nose whenever the gusts of wind lifted the desert sand. This was his outward appearance, but I was impressed by his inner state, by his extreme calm. He was behaving constantly in all his actions, from driving the jeep in the desert to cleaning the vegetables he cooked. I did not notice any change in his attitude, neither when he prayed, nor when he ran to see why Omar was yelling behind a dune.

Jeep in the White Desert 2


While I was explaining to Khaled how to cook Lamb Drob, Omar got a call and he went a few tens of meters away to speak on the phone. At some point, we only heard his voice yelling, but couldn’t see him anymore and Khaled went to see what was going on. He came back and said that everything was in order; Omar was having a conversation on the phone. I was hearing him yelling in Arabic, but couldn’t understand a word from his so-called conversation.

In the early hours of the morning, the atmosphere was terribly hot already. Two crows hid under a huge white rock in the shape of a butterfly and they didn’t move. When Omar was probably listening to the partner of his conversation, the surroundings were silent; we couldn’t hear a single sound from anywhere, and I had the feeling that I was part of a painting, in a space without obvious life, but which seemed magical and soaked in a colorful silence. I wanted to start to speak to Khaled who was enjoying his tea, but I was afraid that I would break that fairytale silence. We heard Omar less and less and further, a sign that he was walking away from us.

Khaled: Tea?

Me: Who are you, Khaled?

Khaled: An Arab from Baharya.

Me: What are you doing?

Khaled: I.T.

Me: Really?

Khaled: Yes.

Me: And your wife?

Khaled: She’s a real estate agent.

I would have liked to ask him about religion and why all the women in Baharya were dressed in black from top to bottom, like ninja fighters, but I wasn’t sure if it was polite. However, I could not refrain from speaking up my mind.

Me: Do you force your wife to wear niqab?

Khaled: No, God, no! I often tell her to take it off because if you are a good person, you are anyway, with or without niqab.

Me: Then why does she wear it?

Khaled: You have to think of two things that come from our history. The first is the desert in which we live. Look, I also have a kind of niqab that I pull over my face when the sand rises. The second thing is about hiding identity. People are bad, they are gossiping all the time, women are very jealous…

Me: Here, too?

Khaled: Especially here.

Me: Why do you think women are jealous?

Khaled: Because they want to dominate and have no character.

Me: That’s a powerful answer.

Khaled: In the past, women accused each other of adultery, robbery, or even murder. If they were taken to court, it was very difficult to prove that that woman was responsible for the crime as long as you could not properly identify her because of the niqab. How could you say it was her? What color was her hair? How long was it? All the details that identify a criminal could not be proven.

Me: I never thought about that.

Khaled: You didn’t have to. I was first married to a Polish woman, therefore I know what it’s like in Eastern Europe.

Me: How did you two get along? You’ve been always a Muslim, I guess.

Khaled: She was an atheist.

Me: I’m also an atheist. In our countries, religion was almost eradicated during the communism. Your ex-wife had no guilt.

Khaled: The atheism is discouraging. It is as if everything is meaningless and every ideal crumbles.

Me: You’re right. Sometimes I want to find the courage to believe in God, but you know, I feel like I’m disobeying a commandment. I was raised to detest the beliefs.

Khaled: I understand. Atheism was an experiment. It must be understood as such. An experiment in the middle of a history of thousands of years.

Me: Do you think this experiment yielded any results?

Khaled: Look inside you. Do you find something good?

Me: Tolerance, detachment, freedom of spirit, and thought.

Khaled: Then why do you need God?

Me: Sometimes I lose hope, I get depressed at the thought that everything is useless.

Khaled: Only for a short time and then everything is erased and we start again on another path.

Khaled said something that made me think that he accepted other religions, even the idea of ​​reincarnation. He looked at me from under his eyebrows with those light brown eyes and seemed to read my mind because he answered.

Khaled: All Gods, Entities, The God, Allah, and reincarnation, everything exists because if it wouldn’t have existed, there would be no stories.

Me: Khaled, you are a very special Muslim.

Khaled: I’m an ordinary Muslim. We are tolerant, detached, we have freedom of spirit and thought, just as you expressed yourself when you said what you achieved by being an atheist. Sometimes people distort things and believe that one religion is in a way and the others in another. They all lead to the same conclusions, even atheism.

Me: Do you believe in reincarnation?

I was about to open in front of that unknown Arab in the desert. I would have wanted to tell him everything that happened to me in my life, to describe all the sensations I had, to show him my soul, like a book, opened at any page he was willing to read. His calm seemed to keep everything around him in balance.

Khaled: As I told you, I think that everything we talk about, exists, therefore, reincarnation must exist, as well. There are benefits to believe in reincarnation. You could change your priorities if you believe that you still have another sixty years of life, plus seven more years of childhood while you grow a new body in your next life. Or, if you died today, here in the desert, and this would be your last day of this life, then you will still have 49 days between the worlds and another seven years before you’ll be conscious in your new identity. In this case, you can start to build your future differently, isn’t it? At least, you’ll be more relaxed knowing that you have an eternity at your hands to fulfill all your dreams.

Me: Khaled!

Khaled: Yes?

Me: You impressed me! I thought you were just the driver of the jeep that brought us into the desert!

Khaled: And the chef. What would you choose if today was the last day of your life?

The sun was in the middle of the sky when Khaled asked that question. I didn’t answer, but in my imaginary monologue, I told myself that I would choose to fall in love again because that was what I knew to do best.

Khaled started frying some chicken legs and baking potatoes. I began to talk without a break about my life, about the feelings that overwhelmed and dragged me everywhere, populating my mind randomly at any hour of the day or night. I told him that my feelings seemed to be some furious ghosts that enjoyed harassing me and that my thoughts were too weak to control my emotions. I was decimated by feelings, thoughts, random actions and many times everything seemed useless to me; I had no discernment or power of reaction to the roller coaster of the different moods happening inside me. My inner world was disorganized, unbridled, pointless. I took courage and told him that, besides all this, I was talking to horses, camels, and last night to a gossiping fox who pretended that she was a djin. When I was finally able to shut up, the sun was already setting, Omar had not yet returned, and Khaled was watching me calmly, enjoying another tea. After a long time, he spoke to me.

Khaled: What you told me resembles a storm.

Me: An inner tornado.

Khaled: The eagle is the only bird that loves the storm. When the clouds gather, they become happy, full of energy, and use their wings to climb the upward currents of the air to rise as high as possible. When they find the right currents, they no longer flap their wings and glide through the clouds. All this time, all the other birds are hiding among the leaves of the trees. You are now in the midst of a storm, the storm of your life and you can use the currents to climb as high as possible.

I looked at him astounded. I remembered that the Arabs were famous for their wisdom and that it was not so unusual that I, with my chaotic mind, told an Arab all sorts of apocalyptic stories about my inner world, and he, in a few simple words, told me what was happening to me. A storm!

I took another fried chicken leg, ate it, and threw the bones to a fox sitting next to us. I was thinking about eagles and Khaled’s wife.

Me: Your wife probably doesn’t cook since you are so skilled at cooking.

Khaled: When she’s not working, she cooks, but if she goes to work, I’d be embarrassed to ask her to cook so I cook for everyone.

Me: But you work, as well.

Khaled: I’m a man. I can do everything.

I laughed and he replied laughing.

Me: So you accept all religions. Sounds cool to me.

Khaled: I accept them, but I am a Muslim and live impeccably as a Muslim. We believe in Allah and one life.

Me: Is that why you divorced your Polish wife?

Khaled: I haven’t always been a Muslim. I was born in Egypt in a family of Copts, not Muslims. They were free-thinkers; they liked letting everything at random. For me, it was almost impossible to find balance in my family and I was looking for anything to cling to, anything. I started to drink, to smoke and at some point, I went to college in Eastern Europe, in Warsaw. There, I got married to my first wife and I completely lost it. I lived years of drinking, smoking, wasting my time, quarreling… You know… My only escape was to return here, become a Muslim, and start having a fixed, strict schedule. When I began to practice religion daily, when I started to pray five times a day, I balanced myself. Don’t get me wrong! It’s not about religion. You can take up anything, a sport for example, and get the same result. For me, religion worked.

Me: Your Polish wife didn’t want to come here, too?

Khaled: No. She didn’t like the desert, she only liked Egyptian cuisine.

Me: No wonder… Egyptian cuisine is delicious… You made a dramatic change, Khaled. How did you succeed?

Khaled: The eagle stories helped me. Want to tell you another story about the eagles? It’s not a story, in fact, it’s what some of them really do.

Me: Tell me! Please!

Khaled: The eagle has the longest life of its species and can reach up to seventy years old, but in order to reach this age, it has to make the hardest decision. When the eagle is around forty, he can no longer catch the prey because his claws become long and flexible. His long, sharp beak bends, and his wings become too heavy because the feathers become thick and sticky in the chest area, which prevents him from being able to fly. Then he has two options, to die or go through a very difficult and painful process that lasts a hundred and fifty days. He must fly to the top of a mountain and build an isolated nest on a rock at high altitude. There, he strikes his beak against a boulder until he manages to separate it from his head and waits until a new one grows with which he snatches his old claws and feathers until he is completely naked. He waits for the new claws and feathers to grow again, and after five months he resumes his famous flight, being able to live for another thirty years. This is what I did, too, except that I had lived an entire year in solitude before I started on the path I am now. But I’m human, I’m sluggish.


Khaled și Povestea Vulturului

Starea de spirit a umanității, așa cum o văd azi 29.03.2020

Dacă iubești ceva sau pe cineva, să zicem o națiune sau o persoană, investind o anume cantitate de energie în acea iubire, dar în același timp, urăști o altă națiune sau persoană, investind o cantitate egală de energie în acea ură, rezultanta forțelor e zero. Dacă apeși accelerația și frâna în același timp, motorul ia foc, nu te poți mișca, nu poți acționa deloc.

Toate postările mele de pe Facebook se adresează unei singure persoane, iubitului meu parisian care iubește și urăște în același timp cu o forță egală diverse lucruri, stări, națiuni, obiecte, depinde de zi, de anotimp, de manifestațiile din stradă…

Azi, de dimineață, mi-a spus că a învățat câte ceva în ultimele doisprezece zile de când stă în casă. Mi-a spus că micul dejun, aperitivul, prânzul, desertul și cina sunt construcții sociale, o conspirație a celor de stânga. Mi-a spus că subscrie acestei construcții sociale și își gătește chiar și desert, iar de băut bea doar Corona. Primul lucru care mi-a trecut prin gând a fost să-i atrag atenția la kilogramele de grăsime pe care le-ar putea lua, însă am tăcut, pentru că el știe foarte bine să se mențină în formă. Nu prea știu cum face, pentru că nu e un adept al sportului, dar e în formă, musculatura îi e tare ca piatra și n-are niciun gram de grăsime. Mi-era ciudă că nu petreceam carantina cu el, închiși în casă, doar noi doi, un timp fără sfârșit… Mă bucur pentru el că în sfârșit are o vacanță bine meritată. Copiii lui se află la mamele lor, el nu mai trebuie să meargă la servici opt ore pe zi și, în plus, să piardă ore pe drum de acasă la birou, de la birou la una dintre mame și să ia un copil, apoi, de la o mamă la cealaltă și să ia celălalt copil, între timp să gătească și să se ocupe și de el câte un pic, chiar și de mine. I-am spus: „Isolation is the gift”, citându-l pe Charles Bukowski.

Prietena mea Nana, care locuiește în Istanbul, deasemenea izolată în garsoniera ei, mi-a spus că lumea o ia razna. „Eu, încă nu”, i-am răspuns. Am avut o scurtă umbră depresivă ieri și i-am poruncit să dispară, n-am chef de așa ceva. În sfârșit am ocazia să-mi testez nervii și răbdarea. Îmi place acest exercițiu, tot cochetam eu cu ideea de a merge la templul zen Antaiji din Japonia, să stau acolo trei luni și să practic meditația zen. N-a fost nevoie să mă deplasez până acolo, mi s-au creat condiții exact în locul în care mă aflu.

Sunt puțin obosită azi. Încerc să țin ritmul zilelor scriind în jurnal, în același timp, vreau să termin de scris povestea arabă și tot în același timp, vreau să fiu la curent cu tot ce se întâmplă, să citesc presa, postările prietenilor pe Facebook, cometariile lor, și tot în același timp, ar trebui să-i plimb nevasta doctorului osteopat Lee, Siska, o cățea Labrador în vârstă de nouă ani, care ca orice Labrador, s-a îngrășat și abia se mai ridică de pe podea. Însă dacă o plimb pe ea, trebuie să-l plimb și pe el, lucru care-mi ia din timp și din energie. Mă întreb din nou, pentru a nu știu câta oară, cum reușesc unii să meargă la servici, să crească cel puțin un copil, să se îngrijească de propria persoană, să mănânce, să doarmă, să-și spele vasele, să plimbe eventual și un câine sau doi, totul în aceleași două zeci și patru de ore pe care le am și eu. Nu reușesc deloc să mă organizez și-mi tot vin în cap vorbele lui Musashi: „Dacă vrei să-i controlezi pe alții, trebuie în primul rând să te poți controla pe tine.” Nu știu ce să zic, gândurile mi se înghesuie în minte, în același timp și cu aceeași energie, ca un grup de adolescenți dezorganizați și cu greu reușesc să le aranjez în ordinea corectă.

În cele din urmă, m-am controlat și am plimbat pe rând fiecare câine, prima dată pe Doctor Lee și pe urmă, pe nevastă-sa. Acum pot sta liniștită să continui povestea arabă.

Khaled și Povestea Vulturului

Dimineață, l-am privit pentru prima dată pe Khaled cu interes. Era un arab clasic, cu pielea închisă la culoare, cu ochii căprui deschis, de statură medie, foarte bine proporționat și purta o barbă scurtă. Era îmbrăcat în haine neutre, bocanci, pantaloni maro, un hanorac negru și un șal înfășurat în jurul gâtului pe care și-l ridica peste gură și nas atunci când erau rafale de vânt care ridicau nisipul deșertului. Aceasta era înfățișarea lui exterioară, dar eu eram impresionată de starea lui interioară, de un calm extrem. Se purta constant în toate acțiunile lui, de la a conduce jeep-ul în deșert până la curățarea legumelor pe care le-a gătit. Nu am sesizat nicio schimbare în atitudinea lui, nici când se ruga, nici când a dat fuga să vadă de ce zbiera Omar după o dună.

Jeep in the White Desert 2

M-am ridicat din sacul meu de dormit auzind țipete venind dinspre vest. Khaled s-a dus repede să vadă ce se petrece, dar s-a întors și mi-a spus să stau liniștită. Omar vorbea cu cineva la telefon. Îl auzeam și eu răcnind în arabă, însă n-aveam idee ce spine.

La primele ore ale dimineții, totul dogorea de căldură. Ciorile s-au pitulat și ele sub o stâncă albă în formă de fluture și nu se mișcau. Când Omar nu se auzea vorbind, totul era tăcut, nu se auzea niciun alt sunet de nicăieri și aveam senzația că mă aflu într-un tablou, într-un spațiu fără viață evidentă, dar care avea o profunzime și o liniște plină de culoare. Voiam să încep să-i vorbesc lui Khaled care-și savura ceaiul în tăcere, dar îmi era frică să nu sparg tăcerea aceea de poveste. Omar se auzea din ce în ce mai puțin și mai departe, semn că mergea și se îndepărta de noi.

Khaled: Ceai?

Eu: Cine ești tu, Khaled?

Khaled: Un arab din Baharya.

Eu: Cu ce te ocupi?

Khaled: I.T.

Eu: Serios?

Khaled: Da.

Eu: Și soția ta?

Khaled: E agent imobiliar.

Aș fi vrut să-l întreb despre religie și de ce toate femeile din Baharya erau îmbrăcate în negru de sus până jos, ca niște ninja, dar nu eram sigură că era politicos. Totuși, n-am putut să mă abțin.

Eu: Tu o obligi pe soția ta să poarte niqab?

Khaled: Nu, Doamne ferește! Eu îi spun de multe ori să-l scoată pentru că dacă ești un om bun, ești oricum, și cu niqab și fără.

Eu: Atunci de ce-l poartă?

Khaled: Trebuie să te gândești la două lucruri care vin din istoria noastră. Primul e deșertul în care locuim. Uite, și eu am un fel de niqab pe care mi-l trag pe cap când se ridică nisipul. Al doilea lucru e legat de identitate. Oamenii sunt răi și cârcotași, femeile foarte geloase…

Eu: Și aici?

Khaled: Mai ales aici.

Eu: De ce crezi că sunt femeile geloase?

Khaled: Pentru că vor să domine și nu au character.

Eu: Ăsta e un răspuns puternic.

Khaled: În trecut femeile se acuzau unele pe altele de adulter, hoție sau chiar de crime. Dacă erau duse la tribunal era foarte greu să demonstrezi că acea femeie era responsabilă de crimă atâta vreme cât nu puteai s-o identifici corect datorită niqab-ului. Cum puteai spune că a fost tocmai ea? Ce culoare avea părul ei? Cât de lung era? Toate amănuntele care identifică un criminal, nu puteau fi dovedite.

Eu: Nu m-am gândit niciodată la pasta.

Khaled: N-aveai de ce. Am fost mai întâi însurat cu o poloneză, așa că știu cum e la voi, în Europa de Est.

Eu: Cum v-ați înțeles? Erai tot musulman, bănuiesc.

Khaled: Ea era ate.

Eu: Și eu sunt tot atee. La noi religia a fost aproape eradicată în vremea comunismului. Fosta ta soție n-avea nicio vină.

Khaled: Ateismul e descurajator. E ca și când nimic n-ar mai avea sens și orice ideal se năruie.

Eu: Ai dreptate. Uneori, vreau să-mi găsesc curaj să cred în Dumnezeu, dar știi, mă simt de parcă aș încălca o poruncă. Am fost crescută să detest credințele.

Khaled: Înțeleg. Ateismul a fost un experiment. Trebuie înțeles ca atare. Un experiment în mijlocul unei istorii de mii de ani.

Eu: Crezi că a dat vreun rezultat experimentul ăsta?

Khaled: Uită-te în interiorul tău. Găsești ceva bun?

Eu: Toleranță, detașare, libertate spirituală și de gândire.

Khaled: Atunci de ce ai nevoie de Dumnezeu?

Eu: Uneori îmi pierd nădejdea, mă deprim la gândul că totul e inutil.

Khaled: Doar pentru un scurt interval de timp și pe urmă, totul se șterge și o luăm de la capăt pe alt drum.

Khaled a spus ceva care mă făcea să cred că accepta și alte religii, chiar și ideea de reîncarnare. M-a privit pe sub sprâncene cu ochii aceia maro deschis și parcă mi-a citit gândul pentru că a răspuns.

Khaled: Exită toți zeii și Dumnezeii și Allah și reîncarnarea. Există tot, pentru că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Eu: Khaled, ești un musulman foarte special.

Khaled: Sunt un musulman obișnuit. Noi suntem toleranți, detașați, avem libertate spirituală și de gândire, exact cum te-ai exprimat tu când ai spus că asta ai obținut fiind atee. Uneori lumea distorsionează lucrurile și crede că o religie e într-un fel și alta în altul. Toate duc în același loc, chiar și ateismul.

Eu: Crezi în reîncarnare?

Eram pe punctul de a mă deschide în fața acelui arab necunoscut din deșert. Aș fi vrut să-i spun tot ce mi s-a întâmplat în viață, să-i descriu toate senzațiile pe care le-am trăit, să-i arăt sufletul ca pe o carte deschisă la orice pagină avea el de gând să citească. Calmul lui părea să țină totul în jurul lui în echilibru.

Khaled: După cum ţi-am spus, cred că există tot, deci există şi reîncarnarea. Există şi avantaje să gândeşti aşa. Ai putea să-ţi schimbi priorităţile dacă te gândeşti că mai ai la dispoziţie şaizeci de ani de viaţă, plus încă şapte când vei fi din nou copil în creştere şi o să-ţi formezi corpul în noua viaţă. Sau, dacă ai muri azi, aici în deşert, şi ar fi ultima zi din viaţa ta, atunci ai mai avea la dispoziţie 49 de zile, în lumea dintre lumi şi încă şapte ani până o să fii în noua ta identitate, conştientă. În acest caz, poți începe să-ți construiești altfel viitorul, nu-i așa? Cel puțin, o să fii mai relaxată știind că ai la dispoziție o eternitate ca să-ți îndeplinești dorințele.

Eu: Khaled!

Khaled: Da?

Eu: M-ai impresionat! Am crezut că eşti doar şoferul jeep-ului care ne-a adus în deşert!

Khaled: Şi bucătarul. Ce ai alege dacă azi ar fi ultima zi din viaţa ta?

Soarele era în mijlocul cerului când Khaled a pus acea întrebare. Nu i-am răspuns, dar în gând mi-am spus că aș alege să mă îndrăgostesc din nou pentru că asta știam să fac cel mai bine.

Khaled a început să prăjească niște picioare de pui și să coacă cartofi. Eu am început să vorbesc fără întrerupere despre viața mea, despre sentimentele care mă copleșeau și mă târau în toate părțile, mă populau aleatoriu la orice oră din zi sau din noapte. I-am spus că sentimentele mele sunt ca niște furii care mă hărțuie, iar gândurile îmi sunt prea slabe ca să-mi poată stăpâni emoțiile. Eram decimată de sentimente, gânduri, acțiuni la întâmplare și de multe ori mi se părea totul inutil, n-aveam discernământ sau putere de reacție. Totul în interiorul meu era dezorganizat, dezlânat, fără rost. Am prins curaj și i-am povestit că peste toate astea vorbesc cu caii, cămilele, iar azi noapte cu o vulpe guralivă care se credea djin. Când în sfârșit am fost în stare să tac, soarele era deja la apus, Omar încă nu se întorsese, iar Khaled mă privea calm, savurându-și ceaiul. După un timp nesfârșit, mi-a vorbit.

Khaled: Ce mi-ai povestit seamănă cu o furtună.

Eu: O tornadă interioară.

Khaled: Vulturul e singura pasăre care iubește furtuna. Când se adună norii, devin fericiți și plini de vervă și își folosesc aripile ca să urce pe curenții ascendenți și să se ridice cât mai sus. Când găsesc curenții potriviți, nu mai bat din aripi și planează printre nori. În tot acest timp, toate celelalte păsări se ascund printre frunzele copacilor. Tu ești acum în mijlocul unei furtuni, furtuna vieții tale și poți să te folosești de curenți ca să urci cât mai sus.

Îl priveam înmărmurită. Mi-am amintit că arabii erau celebri pentru înțelepciunea lor și că nu era așa de ieșit din comun că eu, cu mintea mea vraiște, i-am povestit unui arab vrute și nevrute, iar el, în câteva cuvinte simple, mi-a spus ce se petrecea cu mine. O furtună!

Am luat încă un picior prăjit de pui, l-am mâncat, iar oasele le-am aruncat la o vulpiță care stătea lângă noi. Mă gândeam la vulturi și la soția lui Khaled.

Eu: Cred că soția ta nu gătește la cât de talentat ești tu.

Khaled: Când nu lucrează, gătește, dar dacă merge la serviciu mi-e rușine să o rog să și gătească și atunci fac eu pentru toată lumea.

Eu: Dar și tu lucrezi.

Khaled: Eu sunt bărbat. Pot să le fac pe toate.

Am râs și el mi-a răspuns tot râzând.

Eu: Deci, tu accepți toate religiile. Mi se pare cool.

Khaled: Le accept, însă sunt musulman și trăiesc impecabil ca un musulman. Noi credem în Allah și o singură viață.

Eu: De asta ai divorțat de nevasta ta poloneză?

Khaled: Pe vremea aceea nu eram musulman. M-am născut în Egipt, într-o familie de copți, nu de musulmani. Erau foarte libertini și le plăcea să lase totul la voia întâmplării. Mi-a fost aproape imposibil să îmi găsesc echilibrul în condițiile acelea așa că, căutam mereu să mă agăț de ceva, de orice. Am început să beau, să fumez și am plecat la universitate în Europa de Est, la Varșovia, în Polonia. M-am căsătorit acolo și am luat-o razna de tot. Am trăit acolo ani de zile bând, fumând, pierzându-mi timpul, certându-mă… Știi cum e… Singura mea scăpare a fost să mă întorc aici, să devin musulman și să încep să am un program fix, strict. M-am regăsit când am început să practic religia zilnic, când am început să mă rog de cinci ori pe zi. Dar nu mă înțelege greșit. Poți să obții aceleași rezultate apucându-te de un sport. În cazul meu, religia a funcționat.

Eu: Soția ta poloneză n-a vrut să vină și ea aici?

Khaled: Nu. Nu i-a plăcut deșertul. I-a plăcut doar bucătăria egipteană.

Eu: Nu-i de mirare, bucătăria egipteană e delicioasă. Ai făcut o schimbare dramatică, Khaled. Cum ai reușit?

Khaled: M-au ajutat poveștile vulturilor. Vrei să-ți mai spun o poveste despre vulturi? Nu e poveste, de fapt, ei chiar așa fac.

Eu: Spune-mi! Te rog!

Khaled: Vulturul are cea mai lungă viaţă din specia lui şi poate ajunge până la şaptezeci de ani, dar ca să ajungă la vârsta asta trebuie să ia cea mai dură decizie. Când vulturul trece de patruzeci de ani, nu mai poate apuca prada pentru că ghearele lui devin lungi şi flexibile. Ciocul lung şi ascuţit pe care l-a avut se îndoaie, iar aripile îi devin prea grele pentru că penele se îngroaşă şi devin lipicioase în zona pieptului, lucru care-l împiedică să mai poată zbura. Atunci mai are două opţiuni, să moară sau să treacă printr-un proces foarte dificil şi dureros care durează o sută cincizeci de zile. Trebuie să zboare în vârful unui munte şi să-şi construiască un cuib izolat, pe o stâncă, la mare înălţime. Acolo, el îşi loveşte ciocul de stânci până când îl desprinde de cap şi aşteaptă să îi crească un cioc nou cu care îşi smulge ghearele şi toate penele îmbătrânite până când rămâne complet gol. Aşteaptă ca ghearele şi penele cele noi să crească la loc, iar după cinci luni îşi reia faimosul zbor fiind capabil să mai trăiască încă treizeci de ani. Așa am făcut și eu, numai că eu, am stat un an în singurătate înainte de a o lua pe drumul pe care sunt acum. Fiind om, sunt mai lent.


The Djin of the Sahara Desert Lockdown Day 4

…continuing writing on the fourth day of the Lockdown

I woke up with overwhelming energy because in the last few days I gave up sugar due to some teeth problems, I replaced it with glucose, besides, talking to a friend who decided to turn from actress into a pharmacist, I found out that the best supplement to slow down aging is the Revidox. I have been taking Revidox for eight days. I have incredible energy, but my face doesn’t look any better, which depresses me. Every time I look in the mirror and see that I grow old at an alert rate, I get depressed. What am I without my body? What’s left of me if I get older? I can’t imagine what my old age will be like. I do not know how others feel about this, probably their life did not just revolve only around the physical aspect, but I feel that along with the disappearance of my youth, it disappears my motivation to go on living, too.

And as proof, my first concern when quarantine started was to buy shampoo and hair dye. I think that until now, it’s clear for each of us what we would fight for in supermarkets. I sorted out a few problems. I have a pile of books that I can use as toilet paper, I know what I can eat and drink. However, if I would run out of shampoo or hair dye, it would be painful. I live according to the Romanian saying: “The country burns while the old lady combs her hair”. I didn’t stop at shampoo and hair dye but, thinking about it better, I ran to the store and bought a mascara, a black eyeliner, and lipstick. People may wonder why I still need to put on makeup if I’m not allowed to get out of the house. Because I look in the mirror in the morning, at noon and in the evening, even between these times of the day for several times. Nature designed me a sad face, even though I am not a sad person, but I’m bound to look at my sad face every morning and avoid getting depressed because of the creation of Mother Nature. If on top of this, I’d have to see my face without makeup, I might feel like making a list of ways in which I can end my days.

My Parisian lover wanted a video call this morning, and in the light of what I said above, being too early and not having enough time to put on makeup, I refused. He got upset. I didn’t understand why, because I can’t imagine that he was jealous, now, during the quarantine, when finding a new boyfriend became almost impossible.

A few months earlier he asked me, “How do I know if a woman loves me?” I replied that he must feel it, then, I wrote another message, aware that I gave him a stupid answer. I wrote to him: “It is obvious that if a woman loves a man, she does not want to lose him. She’s careful and responds to all his messages all the time. She sleeps with the phone next to the pillow and responds immediately to any of his messages.” I shouldn’t have told him that because from that moment on I couldn’t even go to the toilet without taking my phone with me to respond to any of his messages promptly and to show that I love him. Of course, I showed him how upset I was because of his line. I criticized him for asking the question like this: “How do I know if a woman loves me? Which woman?” I asked annoyed, “Why don’t you ask: How do I know if you love me?” We spent the day analyzing his impersonal replica and training him to become personal when he talked to me.

After I put on makeup, got dressed and brushed, I called him, but he didn’t answer. I didn’t expect him to answer. He probably won’t talk to me anymore for a few days. It wouldn’t be the first time. The words mean almost nothing, only the silence says something…

The Djin of the Sahara desert

Three days later, after we went to the pool, we once again visited the pyramids and ate in a restaurant on the banks of the Nile, we both left in the morning from Cairo with Omar’s dirty Lancer to Baharya, a remote city in Sahara. Not all the desert looks the same, as I thought or seen in the movies. There is a rocky desert, a reddish, a white desert, a desert with large sand dunes or a wide desert, like the plains.

The phenomenon of the Split of the sun on Easter Eve over the pyramids .

The trip to Baharya lasted for six hours and on the way, we talked about unimportant stuff or sometimes we were silent. A few times, we stopped at petrol stations to buy juices and chips. Our relationship remained friendly, it didn’t turn into a hot love, perhaps because our cultural differences were too big and I wasn’t exactly a young girl anymore. I assumed that Omar was aware that he wouldn’t be able to talk me into converting to his religion and for this fact, I became uninteresting for him as a woman pretty quickly. However, we spent some nice days together, we laughed, we made jokes, and we got drunk. The trip we decided to do together in the White Desert was profitable for him financially, and for me it was entertaining.

We passed by a dead cow on the side of the road and the image depressed me. Omar told me that there were trucks that carried them from place to place. Sometimes they died because of the heat and the drivers threw them out of the trucks, but the desert had the habit of destroying everything and in a short time, nothing would be left on the road from that cow.

Omar: Tell me, what do you think of Cairo?

Me: Outstanding, sandy, alive. It was difficult on the first day to position myself in space because everything looks the same, but then I saw the planes coming to landing and I realized the position of your neighborhood relative to the runway axis.

Omar: I noticed that you are freaking smart.

Me: Freaking smart?!

Omar: I’ve never met anyone like you. Explain to me, please! How can you position yourself in space relative to the direction in which the airplanes land? Freaking smart, lady!

Me: You live near the airport. The airplanes find the runway using VOR or the NDB. The runways are always pointing toward the magnetic directions. For example, the runway of the airport in Cairo has the following directions: 05-23. I noticed that when we are heading downtown I have the airplanes on my left, at 90 degrees and so, I realized that we come from north-west. The orientation using the position of the sun seems more difficult for me. If I see the airplanes on my right, this means that we are heading home. Otherwise, Omar, it is tremendously difficult to know your position in a space that looks the same everywhere, it is sandy and all the texts on the walls or outdoors are written in Arabic. Everything looks the same to me, the colors, the writing, the roads, the people, all dress in the same clothing. Only the runway axis gave me a little sense of guidance. And for the position of your block among the others which look exactly the same, I took a fix. On the wall opposite your home, I noticed a graffiti, which says “Ali Kaka”. When I see this graffiti, I know that on the other side of the road it’s your home.

Omar was laughing his head off. He stopped on the edge of the road because he intended to smoke hashish and so, I was the next behind the wheel. The wind was warm and pleasant, I was feeling good and relaxed, but Omar’s mood was changing as he smoked. All of a sudden, he started a nostalgic monologue about his childhood and even though I was trying to keep him in a cheerful mood, I failed.

Me: The first time I visited your home in Cairo, I met a young girl… In your house, there was someone else…

Omar: Fatma, my niece.

His niece… At that time I had thought that she was the second wife of his brother-in-law, but Omar assured me that nobody married more than one wife in Egypt. He continued to tell me about Fatma who got married and left for Syria. She was the daughter of one of his sisters I had never met. They were five brothers. Two boys and three girls. Fatma’s mother died in a car accident that Omar and his siblings had had when he was 21 years old. He told me that they were on the road through the desert when a truck driver who had smoked hashish hit them, hooked with the rear end of his truck their car and threw them all off the road. The car overturned and Omar had his neck and a hand broken. He raised his sleeve and showed me the scars from the accident. Fatma’s mother died instantly.

Me: Who else was in the car?

Omar: All five of us, three sisters and two brothers. The others were fine, nothing happened to them.

I met one of Omar’s sisters and now I found out that another one died in a car crash.

Me: Where is your third sister?

Omar: Cancer. She died three years ago.

When listening to a story like this, you cannot change the topic and move to a comic one. Indeed, life wasn’t too kind to his family.

Me: Why do you smoke hashish?

Omar: I started after the accident. I wanted to find and kill that stupid truck driver. My father found him first and sued him, but you know how these things go… I was in such great pain in the months following the crash that my friends brought me hashish to ease the pain. I couldn’t quit after that.

I drove for about fifty miles and we kept silent. Omar was continuously smoking, sometimes a cigarette with hashish, other times without it. After a while, he began to speak again.

Omar: My father used to beat me up. I think he was tired of me. I was the fifth child and all his energy had been already invested in the education of my older brother. I started to smoke hashish when I was fourteen. My father promised me a bicycle if I had top marks in school. I had the best marks but he didn’t keep his promise. Because of that, I started to smoke hashish.

Me: You said you started after the car accident.

Omar: That’s what I said? No, I started when I turned fourteen.

Within an hour, Omar could no longer tell a coherent story. In certain things I understood him. In my family, things were pretty much the same, just promises. From a psychological point of view, however, I felt more affected because I was the first child, but my parents invested all their energy in the education of my younger brother. Probably because he was the boy; however, it always seemed to me that the rights of the firstborn were violated.

Me: I have an idea! Let’s kill our parents. Ah, but yours are already dead…

In Baharya I met Khaled, a friend or an acquaintance of Omar’s, I don’t even know, with whom we were supposed to go the next day to the White Desert. Because very close to Khaled’s house were a few camel owners, I wanted to ride a camel, also for entertainment, and it was again financially profitable for them.

Omar and I climbed each of us on a camel. Both of the animals seemed to talk to each other, gossiping, complaining endlessly, and they seemed very unhappy. When my camel started to move, I started to sweat. I was crazy. I climbed on a camel although I had an unbearable backache for about two months. My back ached terribly and I only felt a little bit better for a few days, and now I was doing a stupid thing. I told this to Omar, wanting to quit and descend from the animal, but he assured me that from now on, my back wouldn’t ache anymore. He told me that it was common knowledge that if someone had backaches, he or she had to ride a camel. I thought he was joking, nevertheless, he wasn’t joking at all.

I felt dizzy looking at the big boulders on the ground. I was talking to the camel, asking her insistently to be kind to me because I wouldn’t have liked to fall from that hight. The camel went on mumbling dissatisfied.

Me: I’m not surprised that you are dissatisfied. Your stupid owner bound your muzzle from the camel in front of you on which this fat friend of mine sits shamelessly. I’m sorry I’ve rented you; I thought it would be good for you.

The Camel: Apologies accepted.

I felt that I would faint. The camel answered speaking in my native language. It was crystal clear, I was going insane and perhaps because of the strong desert sun, my brain fried and that was it. I’d die. Near us, an Arab was riding a horse of small hight. That horse had a glance in his eyes which seemed to be above the ordinary intelligence. He seemed to wonder if I and the camel truly communicated.

The Horse: I need to clarify this. Can you really communicate with us or am I dreaming?

Me: You are dreaming?! What about me, then?

The Camel: So that you know, your friend is right. Your backaches will vanish.

Me: How?

The Camel: You had financial worries, but now, after this trip, you’ll have a different perspective over things.

I was one minute away from passing out. Not only did those animals respond to me, but they seemed to have a coherent conversation. I focused heavily on the camel saddle I was holding. My fingers were turning blue because of how tight I was holding the saddle and I heard the horse talking again, this time with the camel.

The Horse: You have to sit down because the girl will faint. It’s a shame.

Camel: Sometimes they talk to us, but if we answer, they faint.

The camel sat down, not listening to the commands of her owner who was yelling at her like mad. I managed to remain conscious and keep the Arab from hitting the animal. I had tears in my eyes of emotion. The horse said nothing else, neither the camel. She was only grumbling in a calmer tone.

After I got off the camel, my vision had really changed. My back didn’t hurt anymore and I admitted that I had a serious financial problem. At that time I had plans that far exceeded my budget, but if I simply gave up on them, I was suddenly in a situation of having enough money. In about an hour I had become a rich and debts-free woman. What wonderful creatures live in the desert!

The next morning, Khaled boarded us in a jeep illegally brought from Lybia and we headed for the ”White Desert” National Park. There was nobody on the road, absolutely nobody. In the car was silence, nobody said a word, the men were in front and I, the foreign European tourist who wanted to sleep one night in the desert, was sitting on the back seat. Shortly, I became aware of my situation and my palms started to sweat due to stress. What the hell was I doing with those two Arabs with Taliban’s faces on a desert road to nowhere? My mind entered a state of confusion and panic. I wanted to ask them to turn the car around and give up the trip. What if they sold me to the Bedouins? What if they both wanted to sleep with me in the same tent? What if they wanted to rob me? Who the hell is this Omar to whom I came after many years since I met him? I don’t really know him. This man was incessantly smoking hashish, we were in a jeep illegally brought from Lybia, as they said earlier. Lybia! A suspicious country! I felt like an unconscious idiot. I was no longer surprised that so many tragedies were happening in the world when some ladies, like me, instead of living their life carefully, they ventured with the Arabs in the desert, alone. After all the warnings, the news about Lybia, Egypt, Syria, I was alone, with two strangers in the Sahara desert!

Ten minutes later, after making up stories and scared myself with terrifying thoughts, I felt exhausted of so much fear. Why didn’t I have some more cheerful and optimistic thoughts while traveling through that outstanding scenery, in the company of two really cute guys? And if they sold me to Bedouins, what? It wouldn’t be that bad. I’d have everything, food, housing, maybe even sex… After all, why was it so bad to be kidnapped? I hadn’t had so important reasons to go back home. I didn’t have a husband, a job, children… nothing. Only two cats.

I think that due to too much fear, fatigue, and good thoughts about a Bedouin life, I fell asleep for a few minutes. When I woke up, Khaled was driving in circles on the sand.

Me: What is he doing?

Omar: Looking for a parking spot.

Khaled made a few more turns and got stuck. Because my mind was not exactly sane that day, it sent me all the memories I had of movies with people who sank into moving sands and could no longer get out. My heart started to beat fast. What the hell was wrong with me?

Me: In my country, when it snows a lot and we can’t get our cars out of the snow, we remove the rubber mats and put them under the wheels. It may also work in the case of sand.

Khaled: Never force the car. Slowly, slowly, patiently and gradually, you can easily get out of anywhere.

Khaled had answered me in a calm voice as he made maneuvers to get out of the sand. He managed to get out, obviously, he knew what he had to do. Then he stopped, parked in a place convenient to him, and I realized that we had arrived at our destination. I was surprised because there was nothing there, just desert everywhere around.

The men were quiet, I got out of the jeep and wanted to ask if we didn’t go to a hotel, in some oasis, but I noticed how Khaled started to unload all kinds of things from the car. The evening came extremely fast, but Khaled was also extremely fast. He set up a living room made of carpets, he also made a fire and cooked all sorts of complicated dishes using an old gas tank, one of which I hadn’t seen since communism.

The sky was filled with stars and we were surrounded by a deafening silence. There was no sound, no movement, and I had the feeling that I was deaf, mute and stony in nothingness. Khaled had planned to set up three tents, but I stopped him. It would have been a shame, when I had such a large and beautiful bedroom, adorned with billions of stars and big, white stones, to shelter under a piece of tent cloth.

When we started to eat, though, a few foxes appeared from the darkness and joined us. They were used to tourists and came to beg for food as in other parts of the world dogs and cats beg for food at the restaurants. With his calm voice, Khaled told me to serve them some of my food, otherwise, after we go to sleep they would avenge. They liked to steal stingy tourists’ shoes.

After eating under the open sky in the desert, together with Khaled and Omar, I fell asleep in my sleeping bag and at four in the morning, I opened my eyes. A fox was staring at me from a distance of no more than half a meter. She was sitting on her bottom with her tail curled around her. I didn’t want to move scared that she might leave. I didn’t want her to leave because it was fascinating to see her gazing at me like that.

The Fox: I’m a djin.

Me: A gin? Do you mean a gin like in ”gin and tonic”?

I might have got drunk… No, it was rather from the passive smoking of Omar’s hashish.

The Fox: You said you want a djin.

Oh, yes. A djin, not a gin. I quarreled with Omar about two days ago, who told me about the existence of the djin, a sort of entity from another world about which Omar said very seriously that sometimes we could hear and see. I made a lot of fun of him, telling him that his judgment resembled the sixteenth century way of thinking, that the djin was nothing more than a legend and there was no way such entities existed.

The Fox: What do you want to know? What interests you?

I got out of my sleeping bag and sat in front of her so that I can look at her better. We were glancing at each other like two animals. Without asking her anything, she started to talk and to unfold chronologically all the love stories of my life. I stopped her only when I got scared of how much and accurately she knew. No wonder foxes are considered so smart and well-informed. She went on asking me if I wanted to know about the future love affairs and I said no, shaking my head, even though I could hardly wait for her to tell me.

I could swear that I had seen a smile on her muzzle when she turned around waving her fluffy tail and vanished into the darkness. However, her voice sounded aloud in my head: “Return home. The place you are tempted to occupy it’s for someone else.” She read my thoughts.

I classified the whole story of the djin as a dream. I convinced myself that the fox passed by me at a distance of at least half a meter, she stopped for a second, exactly when I opened my eyes, and then she continued to walk away. I don’t believe in talking foxes; I don’t believe in talking horses or camels! Let’s be clear about this!

When the sun rose in the White Desert, I woke up and saw that the men were already having their coffees. Khaled, who loved to cook, asked me which the most famous Romanian dishes were. The first one that crossed my mind was the Cabbage Rolls, but then, I realized that this delicious dish was made of minced meat, usually pork or in combination with poultry. It was not the best choice because in Egypt the majority of the population was Muslim, therefore people didn’t eat pork.

I chose to tell Khaled about the Lamb Drob, which is a festive Easter dish that looks like meatloaf with boiled eggs inside. This tasty appetizer is much more than meets the eye. Minced lamb offal, green onions, eggs, and bread dipped in milk are baked together along with fresh-cut herbs, such as dill, parsley, and garlic.

During preparation, special attention has to be paid to washing the offal. There is also a variation with chicken or turkey liver that some people prefer. Lamb Drob is a dish that we serve cold.


To cook Lamb Drob, you will need the following ingredients for 8 portions: one complete lamb pluck, about 1 kg in weight, two large onions, one bunch of spring onions, one bunch of fresh dill, one bunch of fresh parsley, five eggs, 200 ml thickened cream, 1/2 teaspoon of salt, and 1/2 teaspoon of ground pepper.

First, you’ll have to boil the lamb pluck into a large pot for 45 minutes. Don’t forget to add a level spoon of salt to the water.

When they are ready, pick them from the pot using a strainer and set them aside on the kitchen bench to cool down.

When they are cool enough so you can hold them with your bare hands, mince them through a medium or small plate meat mincer depending on the consistency you are after. Passing them through the mincer twice will give you a smoother, the pate-kind of creamier consistency.

In a large frying pan, pour a bit of cooking oil and fry the onion for about 30 minutes together with mince paste for about 15 minutes, stirring every now and then. Set the pan aside until cool enough to touch.

When the mix is cool enough, start kneading it with salt to your taste, chopped fresh dill, chopped fresh parsley, chopped spring onions, the cream, and the 3 whole raw eggs.

In a baking tray, set the caul fat liner or puff pastry sheets if you prefer, pour the mixture in and cover the lot with the liner caul fat liner or pastry.

Brush the top with an egg yolk and place it in the oven at 180 degrees for about 45 minutes.

Tip: A nice little and very effective trick of the trade is to roll in the middle of the minced mixture 2 or 3 hard-boiled eggs, so when you cut the Drob you get a slice of the egg as well. It does not take much longer to do that, however, it makes quite an impression on the table.

Although this dish is delicious, I’d say try it once, but leave the poor lambs live.

Djin-ul Saharei

M-am trezit cu o grămadă de energie, asta pentru că în ultimele zile am renunțat la zahăr datorită unor probleme cu dantura, l-am înlocuit cu glucoză, în plus, stând de vorbă cu Mihaela Gaicu care s-a transformat din actriță în farmacistă, am aflat că cel mai bun supliment pentru încetinirea îmbătrânirii e Revidox-ul. De opt zile iau Revidox. Am o energie incredibilă, dar fața nu-mi arată mai bine, lucru care mă deprimă. De câte ori mă uit în oglindă și văd că îmbătrânesc într-un ritm alert, mă deprim cumplit. Ce sunt eu fără corpul meu? Ce mai rămâne din mine dacă îmbătrânesc? Nu-mi pot imagina deloc cum o să fie anii mei de bătrânețe. Nu știu alții cum sunt, probabil viața lor n-a gravitat doar în jurul aspectului fizic, însă eu simt că odată cu tinerețea îmi dispare și motivația de a trăi.

Și ca dovadă, prima mea grijă când a început carantina a fost să-mi cumpăr șampon și vopsea de păr. Cred că până acum ne-am cam lămurit cu toții pentru ce ne-am părui în supermarket-uri. Eu mi-am rezolvat câteva probleme. Am un vraf de cărți pe care le pot folosi pe post de hârtie igienică, știu ce pot mânca și ce bea. Totuși, dacă aș rămâne fără șampon sau vopsea de păr, ar fi dureros. Conform zicalei românești: „Țara arde și baba se piaptănă”. Nu m-am oprit la șampon și vopsea de păr ci, meditând mai bine, am dat fuga și mi-am cumpărat rimel, creion dermatograf și ruj. Lumea se poate întreba de ce mă mai machiez dacă nu pot să ies din casă. Pentru că mă uit în oglindă dimineața, la prânz și seara, chiar și între aceste momente ale zilei de câteva ori. Și așa am o mutră tristă, deși nu sunt un om trist. Și așa mă deprimă expresia mea pleoștită. Dacă mă mai văd și nemachiată, fac o listă de moduri în care-mi pot pune capăt zilelor.

Iubitul meu parisian a vrut de dimineață un video call, iar în lumina a ceea ce am spus mai sus, fiind încă nemachiată, am refuzat. S-a supărat. Habar n-am de ce, pentru că nu pot să-mi imaginez că a fost gelos, crezând că-l înșel în plină carantină, când a găsi un nou iubit a devenit aproape imposibil.

Cu câteva luni înainte m-a întrebat: „Cum îmi dau seama dacă o femeie mă iubește?” I-am răspuns că trebuie să simtă, apoi, am revenit, conștientă de faptul că i-am dat un răspuns penibil. Am revenit și i-am scris: „E evident că dacă o femeie iubește un bărbat, nu vrea să-l piardă. Se poartă cu atenție și răspunde tot timpul promt. Doarme cu telefonul lângă pernă și răspunde pe loc la orice mesaj.” Atâta mi-a trebuit să-i spun, că după aceea n-am mai putut merge nici la toaletă fără să duc cu mine telefonul ca să-i răspund promt la orice mesaj și să-i demonstrez că-l iubesc. Bineînțeles, că și eu m-am arătat enervată de replica lui. L-am criticat pentru că a pus întrebarea în felul ăsta: „Cum știu dacă o femeie mă iubește?” „Care femeie?”, am sărit eu cu gura, „De ce nu întrebi: Cum știu dacă mă iubești?” Am petrecut o zi analizând replica lui impersonală și dresându-l să devină personal în relația cu mine.

După ce m-am machiat, îmbrăcat și periat, l-am sunat eu, însă n-a răspuns. Nici nu mă așteptam. Probabil nu va mai vorbi cu mine de supărare câteva zile. N-ar fi pentru prima dată. Cuvintele nu înseamnă mai nimic, doar tăcerile spun câte ceva…

Djin-ul Saharei

Trei zile mai târziu, după ce am fost la piscină, am vizitat încă odată piramidele și am mâncat într-un restaurant de pe marginea Nilului, am plecat amândoi de dimineață din Cairo cu Lancer-ul murdar a lui Omar înspre orașul Baharya din Sahara. Nu tot deșertul e la fel, așa cum credeam eu sau cum văzusem prin filme. Există deșert pietros, deșert roșiatic, alb, deșert cu dune mari de nisip sau deșert întins ca și câmpiile.

The phenomenon of the Split of the sun on Easter Eve over the pyramids .

Drumul până în Baharya a durat șase ore timp în care am vorbit vrute și nevrute, uneori tăceam, alteori opream să mai cumpărăm sucuri de prin benzinării. Relația noastră a rămas mai mult amicală, nu se lega o iubire fierbinte, probabil că totuși diferențele culturale dintre noi erau prea mari, iar eu nu mai eram o fată chiar tânără. Am presupus că Omar era conștient că nu va putea să-mi împuie capul cu religia și cu convertirea mea la islamism, fapt pentru care am devenit total neinteresantă pentru el ca femeie. Totuși, am petrecut câteva zile splendide împreună, am râs, am făcut glume, ne-am plimbat, iar această călătorie pe care am decis să o facem în deșertul alb era profitabilă pentru el din punct de vedere financiar, iar pentru mine era divertisment.

Am trecut pe lângă o vacă moartă pe marginea șoselei și m-a deprimat imaginea. Omar mi-a spus că sunt camioane care le transportă dintr-o parte într-alta. Uneori mai mor din cauza căldurii și șoferii le aruncă, însă deșertul distruge tot. Nu rămânea nimic din acea vacă în scurt timp.

Omar: Spune-mi, cum ți se pare Cairo?

Eu: Superb, nisipiu, viu. Mi-era greu în prima zi să mă poziționez în spațiu pentru că totul arată la fel, dar pe urmă, am văzut cum vin avioanele la aterizare și mi-am dat seama de poziția cartierului tău față de axul pistei.

Omar: Am remarcat că ești înspăimântător de deșteaptă.

Eu: Înspăimântător?

Omar: N-am mai cunoscut pe nimeni ca tine. Explică-mi și mie cum de te orientezi tu după felul în care aterizează avioanele? Freaking smart, lady!

Eu: Locuieşti aproape de aeroport. Avioanele vin la aterizate după VOR sau NDB. Pistele sunt întotdeauna aşezate înspre direcţii magnetice. De exemplu, pista de aterizare din Cairo are direcţiile 05 – 23. Am văzut că atunci când noi mergem spre centru am avionul în stânga, la 90 de grade şi aşa mi-am dat seama că venim dinspre nord-vest. Orientarea după soare mi se pare mai grea. Dacă am avioanele în dreapta mea înseamnă că ne îndreptăm înspre casă. Altfel, Omar, e foarte greu să te orientezi într-un oraş nisipiu cu toate textele scrise în arabă. Totul e la fel peste tot, culorile, scrisul, şoselele, pieţele, oamenii şi femeile îmbrăcate la fel. Doar axul pistei mi-a dat un pic de orientare. Iar poziţia blocului tău faţă de celelalte blocuri o recunosc după grafiti-ul de pe peretele clubului de sport: Ali Kaka. Când văd acest grafiti ştiu că vis-a-vis e casa.

Omar se strica de râs. A oprit pe marginea șoselei pentru că avea de gând să fumeze niște hașiș, așa că eu am condus în continuare. Vântul era cald și plăcut, mă simțeam în largul meu în deșert, însă starea lui Omar se schimba pe măsură ce fuma. Deodată a început un monolog nostalgic despre copilăria lui, iar eu deși încercam să-l țin într-o dispoziție veselă, nu reușeam.

Eu: În casa voastră mai era cineva atunci când am fost prima dată în Egipt… O fată tânără…

Omar: Fatma, nepoata mean.

Nepoata lui, deci. Atunci mă gândisem că era a doua nevastă a cumnatului lui, însă Omar m-a asigurat că nu au mai multe neveste în Egipt. A continuat să-mi povestească despre Fatma care s-a măritat și a plecat în Siria. Era fiica uneia dintre surorile lui pe care nu o cunoscusem. Ei erau cinci frați. Doi băieți și trei fete. Mama Fatmei a murit într-un accident de mașină pe care Omar îl avusese pe vremea când avea doar 21 de ani. Mi-a povestit că erau pe drum prin deșert și un șofer de tir care fumase hașiș a întrat în ei, i-a agățat cu partea din spate și i-a aruncat cu totul afară de pe șosea. Mașina s-a răsturnat iar Omar a avut gâtul rupt și mâna sfârtecată. Și-a ridicat mâneca și mi-a arătat semnele accidentului. Mama Fatmei a murit pe lock.

Eu: Cine mai era în mașină?

Omar: Eram toți cinci frații, dar ceilalți n-au pățit mimic.

Pe una dintre surorile lui Omar o cunoșteam, iar acum aflasem că o alta murise într-un accident de mașină.

Eu: Și cealaltă soră unde e?

Omar: Cancer. A murit acum trei ani.

La astfel de povești n-ai cum să schimbi subiectul și să treci la unul comic. Într-adevăr, lucrurile nu mergeau prea bine în familia lui.

Eu: Și tu de ce fumezi hașiș?

Omar: Atunci m-am apucat, după accident. Am vrut să-l caut și să-l omor pe șoferul ăla de tir. Îl găsise tata și l-a dat în judecată, dar știi cum e… Aveam dureri atât de mari în lunile în care am stat în spital ca să mă recuperez, încât prietenii îmi aduceau hașiș. Nu m-am mai putut   lăsa pe urmă.

Am mai mers vreo cincizeci de kilometri în tăcere. Omar fuma întruna, câteodată țigara cu hașiș, câteodată fără. După o vreme, a început să vorbească din nou.

Omar: Taică-meu mă bătea întruna. Cred că era plictisit de mine. Eu m-am născut al cincilea și toată energia și educația disponibilă la noi în familie a fost investită în fratele meu mai mare. M-am apucat de hașiș la 14 ani. Tata mi-a promis o bicicletă dacă iau note mari la școală. Am luat 10 pe linie și nu s-a ținut de cuvânt. Atunci am început să fumez hașiș.

Eu: Ai zis că te-ai apucat să fumezi după accident.

Omar: Așa am zis? Nu, m-am apucat la 14 ani.

La distanță de o oră, Omar nu mai știa spune o poveste coerent. În anumite lucruri îl înțelegeam. Așa era și la mine în familie, doar promisiuni. Din punct de vedere psihologic, însă, eu mă simțeam mai afectată pentru că eram primul copil, dar ai mei s-au ocupat doar de fratele meu mai mic. Mi se părea mereu că mi s-a încălcat dreptul primului născut.

Eu: Am o idee! Hai să ne omorâm părinții. Ah, dar ai tăi sunt deja morți…

În Baharya l-am cunoscut pe Khaled, prietenul sau vreo cunoștină de-a lui Omar, nici nu știu, cu care urma să plecăm a doua zi spre deșertul alb. Pentru că foarte aproape de casa lui Khaled erau câțiva proprietari de cămile, am emis pretenția de a încăleca o cămilă, tot ca divertisment, iar pentru ei era din nou profitabil din punct de vedere financier.

Omar și cu mine ne-am cățărat fiecare pe câte o cămilă. Amândouă comentau întruna de parcă ne-ar fi bârfit și păreau tare nefericite. Când cămila mea a început să se pună în mișcare, eu am început să transpir. Eram nebună, m-am urcat pe cămilă, dar eu aveam o problemă cu spatele de vreo două luni. Mă durea îngrozitor spatele și tocmai îmi mai trecuse de câteva zile, iar acum făceam o tâmpenie. I-am comunicat asta lui Omar, vrând să renunț la plimbarea cu cămila, însă el m-a asigurat că de-acum nu o să mă mai doară spatele. Mi-a spus că se știa de când lumea și pământul că dacă ai dureri de spate trebuie să faci un drum cu cămila. Am crezut că glumește, numai că el nu glumea deloc.

Mă lua amețeala privind bolovanii mari de jos și vorbeam frumos cu cămila, rugând-o insistent să fie drăguță cu mine pentru că nu doream să cad de la înălțimea aceea. Cămila mormăia îmbufnată.

Eu: Nu mă mir că ești îmbufnată. Ți-a legat boul ăsta de stăpân al tău botul de cămiloiu’ din față, pe care stă grăsanu’ ăsta de prieten al meu. Iartă-mă că te-am închiriat, am crezut că-ți fac un bone.

Cămila: Scuzele îți sunt acceptable.

Am simțit că leșin. Cămila mi-a răspuns în limba mea. Era clar, înnebunisem și probabil din cauza soarelui puternic din deșert, creierul mi s-a prăjit și s-a terminat. Lângă noi, venea călare pe un cal mic de înălțime, un arab care avea grijă de noi. Am văzut ochiul calului privind cu inteligență, părând că se întreabă dacă eu și cămila am comunicat cu adevărat.

Calul: Trebuie să mă lămuresc. Chiar poți comunica cu noi sau visez?

Eu: Tu visezi? Ce să mai spun despre mine atunci?

Cămila: Să știi că prietenul tău are dreptate. Nu te va mai durea spatele.

Eu: Cum așa?

Cămila: Ai avut griji financiare, dar acum, după călătoria asta, o să ai altă viziune asupra lucrurilor.

Șimțeam că leșin. Nu numai că animalele acelea mi-au răspuns, dar părea să avem o conversație coerentă. Mă concentram cu putere asupra șeii cămilei de care mă țineam. Degetele mi s-au învinețit din cauza strânsorii și iarăși am auzit calul vorbind, de data aceasta cu cămila.

Calul: Trebuie să te așezi pentru că fata va leșina. E păcat.

Cămila: Uneori intră în vorbă cu noi, dar dacă le răspunzi leșină.

Cămila s-a așezat, nesocotind poruncile stăpânului ei care urla la ea ca un descreierat. Am reușit să rămân conștientă și să țin arabul să nu lovească animalul. Aveam lacrimi în ochi de emoție. Calul n-a mai spus nimic, nici cămila, doar mormăia pe un ton mai calm.

După ce am coborât de pe cămilă, cu adevărat, viziunea mea se schimbase. Spatele nu mă mai durea deloc și admiteam că avusesem o problemă gravă financiară. Pe vremea aceea aveam niște planuri care-mi depășeau cu mult bugetul, dar dacă renunțam pur și simplu la ele, mă aflam deodată în situația de a avea destui bani. În aproximativ o oră devenisem o femeie bogată și fără obligații. Ce creaturi minunate există în deșert!

A doua zi dimineață, Khaled ne-a urcat într-un jeep adus ilegal din Lybia și am pornit înspre Parcul Național „Deșertul Alb”. Nu era nimeni pe drum, absolut nimeni. În mașină era tăcere, nimeni nu vorbea, bărbații erau în față, iar eu, turista europeană care a vrut să doarmă o noapte în deșert, eram pe bancheta din spate. Foarte curând am conștientizat situația în care mă aflam și au început să-mi transpire palmele din cauza stresului. Ce naiba căutam cu arabii aceia cu mutre de talibani pe un drum deșertic înspre nicăieri? Mintea mi-a intrat în vrie. Îmi venea să le spun să întoarcă. Dacă mă vindeau la beduini? Dacă vor să doarmă amândoi în același cort cu mine? Dacă vor să-mi ia banii? Cine-i Omar ăsta la care am venit după mulți ani de când l-am cunoscut? Și chiar l-am cunoscut? Omul ăsta fuma hașiș întruna, eram într-un jeep adus ilegal din Lybia, așa au spus. Lybia! O țară suspectă! Mă simțeam idioată și inconștientă. Nu mi se mai părea de mirare că se întâmplau atât de multe lucruri grave când unele doamne, ca mine, în loc să-și vadă de viață, se plimbau de unele singure cu arabii prin deșert. După toate avertismentele, după știrile despre Lybia, Egipt, Siria, eu eram singură, cu doi necunoscuți în Sahara!

Zece minute mai târziu, după ce am fabulat întruna și m-am îngrozit singură cu gânduri înspăimântătoare, mă simțeam extenuată de atâta frică. Oare gânduri mai vesele și mai optimiste nu puteam avea mergând prin minunăția aceea de decor, acompaniată de doi tipi chiar drăguți? Și dacă mă vor vinde la beduini, ce? Nici n-ar fi atât de rău. O să am de toate, mâncare, locuință, poate și sex… Până la urmă, de ce era atât de rău să fiu răpită? N-aveam așa motive mari să mă întorc acasă, n-aveam soț, copii, servici… nimic. Doar două pisici.

Cred că de frică, oboseală și gânduri bune despre o viață printre beduini, am adormit pentru câteva minute. Când m-am trezit, Khaled conducea în cerc, pe nisip.

Eu: Ce face?

Omar: Caută un loc de parcare.

Khaled a mai făcut câteva viraje și s-a înțepenit. Cum mintea mea nu era întreagă în acea zi, mi-a trimis toate amintirile pe care le aveam de prin filme cu oameni care se afundă în nisipuri mișcătoare și nu mai pot ieși. Ochii îmi ieșeau din cap de spaimă. Ce naiba era cu mine?

Eu: La noi, când ninge mult și nu ne putem scoate mașinile din zăpadă, scoatem covorașele de cauciuc și le punem sub roți. S-ar putea să funcționeze și în cazul nisipului.

Khaled: Să nu forțezi niciodată mașina. Ușor, încet, cu răbdare și turată progresiv, ieși ușor de oriunde.

Khaled îmi răspunsese cu o voce calmă în timp ce făcea manevre de ieșire din nisip. A reușit în scurt timp să iasă, evident, știa ce are de făcut. Pe urmă a oprit, a parcat într-un loc convenabil lui, iar eu mi-am dat seama că ajunsesem la destinație. Eram mirată pentru că nu era nimic acolo, doar deșert de jur împrejur.

Bărbații erau tăcuți, eu am ieșit din jeep și am vrut să întreb dacă nu mergem la vreun hotel, în vreo oază, însă am remarcat cum Khaled descărca tot felul de lucruri din mașină. Seara a venit extrem de repede, dar Khaled era și el extrem de rapid. A montat un „living” făcut din covoare, a făcut foc, a gătit mult și complicat mâncăruri felurite și multe, la butelia de gas.

Cerul s-a umplut de stele și era o liniște asurzitoare. Nu se auzea nimic, nu se mișca nimic, iar eu aveam senzația că eram surdă, mută și împietrită în neant. Khaled avusese de gând să monteze și trei corturi, însă l-am oprit. Mi s-ar fi părut păcat, când aveam așa un dormitor mare și frumos, ornamentat cu miliarde de stele și pietre mari și albe, să mă adăpostesc sub o bucată de pânză de court.

Când ne-am așezat la masă, au apărut vulpi. Erau obișnuite cu turiștii așa cum în alte părți, câinii veneau la cerșit, în deșertul alb, veneau vulpi. Cu vocea lui calmă, Khaled mi-a spus să le dau și lor de mâncare, altfel, după ce adorm, vulpile vor veni la furat, mai mult din răzbunare decât de foame.

După ce am mâncat sub cerul liber în deșert, împreună cu Khaled și Omar, am adormit în sacul de dormit și pe la patru dimineața am deschis ochii. O vulpe se uita lung la fața mea de la o distanță de cel mult o jumătate de metru. Stătea în fund, cu coada încolăcită pe lângă ea. Mi-era frig și frică să mă mișc pentru că nu voiam să place.

Vulpea: Sunt un djin.

Eu: Gin? Vrei să spui gin ca în „gin tonic”?

Cred că m-am îmbătat… Nu, mai degrabă e de la hașișul lui Omar fumat pasiv.

Vulpea: Ai spus că vrei un djin.

Aha! Un djin, nu un gin. Mă certasem cu vreo două zile înainte cu Omar care mi-a povestit despre existența djini-lor, un fel de entități din alte lumi, despre care Omar spunea foarte serios că există și pot fi văzute. Eu l-am luat peste picior, spunându-i că gândește ca în secolul șaisprezece, că sunt legende și n-au cum să existe astfel de entități.

Vulpea: Ce te interesează?

M-am ridicat și am ieșit din sacul de dormit ca s-o pot privi mai bine și ne uitam una la cealaltă ca două animale. Fără să o întreb absolut nimic, ea a început să-mi vorbească și să-mi deruleze cronologic toate poveștile de amor ale vieții mele. Am întrerupt-o doar când m-a speriat foarte tare cât de corect și de mult știa. Nu e de mirare că vulpile sunt considerate atât de viclene și de informate. M-a întrebat dacă vreau să știu ceva din viitorul amoros care mă aștepta, i-am spus nu dând din cap, dar cu gândul real interesată de subiect. S-a întors cu coadă cu tot și a dispărut înghițită de dune spunându-mi: „Întoarce-te acasă, locul pe care te tentează să-l ocupi e pentru altcineva, nu pentru tine.” Îmi ghicise gândul!

Am catalogat toată acea poveste cu djinul drept un vis. M-am convins că vulpea a trecut prin fața mea la jumătate de metru, s-a oprit pentru o secundă atunci când am deschis ochii, pe urmă și-a continuat drumul. Nu cred în vulpi vorbitoare, nu cred nici în cai sau cămile vorbitoare! Să fie clar!

Când a răsărit soarele în Deșertul Alb, m-am trezit și am văzut că cei doi prieteni ai mei deja își beau cafelele. Khaled, care iubea să gătească, m-a întrebat care erau cele mai faimoase mâncăruri românești. Primele care mi-au venit în minte au fost sarmalele, dar apoi, mi-am dat seama că acest fel de mâncare delicios e preparat din carne tocată de porc. Nu era cea mai bună alegere pentru că în Egipt, majoritatea populației e musulmană, prin urmare, nu prea mănâncă porc.


Am ales să-i povestesc lui Khaled despre Drobul de Miel, mâncarea noastră festivă de Paști. Pentru că în deșert nu aveam acces la internet ca să-i spun exact cum se prepară și să-i arăt poze, i-am spus că Drobul de Miel arată ca o mare chiftea cu ouă fierte înăuntru. E foarte gustos. Ca ingrediente principale sunt organele de miel tocate, ceapa verde, ouă, pâine înmuiată în lapte, coaptă împreună cu ierburi tăiate proaspăt, cum ar fi mărar, pătrunjel și usturoi.

Deși acest fel de mâncare mi se pare delicious, aș zice să-l încerce fiecare odată, dar să lăsăm bieții miei să trăiască.

Eating Kushari in Cairo Lockdown Day 3

Memories during the third day of the Lockdown

I’m bored stiff, as a Jamaican friend used to say. With all my training in self-isolation, I’m unable to cope with this generalized boredom. Before the pandemic, I used to think about myself as very special when everybody else was so busy, always in a hurry, always running around, and I used to isolate myself to write my stories. Now, all of a sudden, I am a common woman, like all the rest, who live exactly like me. I’m not special at all anymore.

Here is the thought of the day that I wrote in the morning: There’s little difference between a writer and a junkie. Both of them end up bankrupt, devoured by their passions. Both of them hope to be saved, the first, by the readers, the second by a rehab center. Secretly, they both hope that a magic lover will save them.

After three days of official lockdown, I begin to feel depressed. All my training is useless. I found a reason for that. In sport, the training must be specific. It’s in vain to carry heavy bags from the market if you are a weightlifter, only the specific training helps. Therefore, I find myself forced to resume the survival training in solitude and this time the solitude is apocalyptic.

I took the car and left the house with the compulsory declaration form filled and signed by the book and yet, I was afraid of the police. The communism years came to my mind when, for any possible reason, even just for fun, the police had the right to stop us, legitimize us and there was no meeting when we would come out clean from an encounter with the police. We were always guilty, something was always wrong and we ended up paying fines. In our case, in women cases, very often we ended up abused by the male police officers, by the militia, as we used to call them in the past. Those memories came back to me today while driving the car on the empty streets of Bucharest and I couldn’t think of anything else because all my thoughts energy was invested in imaginary explanations for the cops if they stopped me. I could see them patrolling in the same spots they usually patrol and every time I passed by them, my pulse increased. No police officer stopped me, but on my way back home, I made plans about how to avoid the control points and to change the routes in the future.

Today I have no mood to speak to my ’wild kitten’. I’m too lazy to speak with him. I simply don’t want to speak with him. Last night he called me and told me that his ex-girlfriend sent him a letter. I asked him what she wrote. He said that not much, not too coherent, probably she wrote while drinking or taking drugs, but he was surprised to find the letter in his mailbox. ’Excuse me? Say again, please!’, I said astounded. ’What do you mean you found it in your mailbox? I thought she sent you an email, or a message, maybe WhatsApp, but a letter in the mailbox? Are you serious? Who writes a letter on paper nowadays?’ He started to explain something, that she probably used it as a reason to leave the house and take it to his place. ’What do you mean?’ I went on almost outraged, ’The letter didn’t have a stamp on it?’ Apparently not, she wrote an incoherent letter, she stuck it by licking the glue perhaps, and then, she traveled all the way to Montreuil coming from the other side of Paris to put the letter in the mailbox.

I scolded him and maybe I shouldn’t have done it, but all sorts of criminal scenarios went through my mind. It crossed my mind that she might have collected saliva from hospitals and spread it on the incoherently written letter. What else could cross my mind during a pandemic? He started to laugh while I was scolding him, telling me that his ex-girlfriend was indeed a junkie, and sometimes she even forgot her own name, but she wasn’t a criminal.

When I visited my lover in Paris for the second time, I met her, too. She is a short but athletic woman, having two beautiful black eyes, like a dear, a big mouth with fleshy lips, really attractive. Her hair was dyed in all the colors of the rainbow, she was wearing pink sneakers, black clothing and on her shoulders, she threw a pink scarf, torn on purpose. I found her very sexy, smart and I wondered why the two of them broke up. My lover told me that they had never been together actually, that they were friends, but a few years ago they had a few nights of love, nothing more. However, from those nights of love, a child was born… Now, the child is four years old and he lives mainly with his grandparents, sometimes with his mother and other times, my lover brings him to his home for a few days, especially when his older brother is there too, a twelve years old boy, whom my lover has from his first marriage.

When I saw his former girlfriend in Paris, she didn’t seem at all delighted by my presence, she even seemed slightly upset, giving me some sharp glances that later, my boyfriend had explained as being caused by drugs.

Maybe she’s not a murderer, but the fact that she delivered a letter in his mailbox during this lockdown seemed suspect to me. I didn’t want to overreact and I moved to another topic in yesterday’s conversation. It’s already enough that people say about me that I always overreact, that being a writer I like to complicate things, to make them more dramatic than they actually are, that I like to invent stories and to find meaning where there is none… I hear all sorts of comments about the way I behave and think, so I let it go and I watched a movie instead. After the very dramatic film I watched, I went to bed.

Something good has happened today. My friend, Anca, came up with a creative idea. She lives now in London and after we talked about how her quarantine began, how probably one of the directives on the agenda of this pandemic is also the elegant manner of sending migrants home because they can no longer afford to live abroad in the absence of work, she said that it would be great to gather in a book, journal pages of many people from different countries around the planet. I loved her idea! Immediately, I contacted a lot of friends, posted an add on Facebook, and waited for feedback. The girls have been very receptive and most of them want to write a diary. The boys proved to be lazier, they had to be talked into the idea almost by force and although we got some positive answers by asking some of them personally, none of them wanted to respond publicly to the ad.

I will let this idea ferment for a while, I will talk to some other friends, too, because it is an opportunity to call old friends and find out what they have really been up to lately, beyond the smiling posts on Facebook. Here’s an opportunity to talk to my ex-boyfriends. The first one I contacted was Omar, an interesting Arab from Egypt with whom I had a very brief relationship in reality, but who periodically contacted me for ten years after we met at some shootings in Cairo, where I was invited by ZDF to play the role of Cleopatra in a documentary drama. He was the producer of the Egyptian team and we met in 2003. Being married at the time, I did not respond to his romantic offers and resisted the temptation to cheat on my husband, although Omar was an out of ordinary beauty. But after the divorce, because he was still sending me messages, I eventually replied and went to visit him in Cairo.

I took off with one of the Airbus of the Turkish Airlines company and flew to Istanbul. There, I had to wait for seven hours, during which time I had lunch with another ex-boyfriend, and then I went back to the airport to catch the flight to Cairo. At the airport, I checked-in for the evening flight with Egypt Air. The women who lined up for check-in were all wrapped up almost entirely in their traditional shawls and had so many and large luggage that I couldn’t help but think about the airplane’s weight and balance. Are we going to take off?

The check-in seemed to last forever with all the luggage and so many people. I was watching those women wearing the hijab, some of them even niqab and they looked sexy to me… Now, we all resemble the Muslim women, wearing masks to protect ourselves against the virus and maybe we are sexy, too… I find our situation amusing because not long ago some people behaved utterly hysterical against the Muslim women wearing the niqab in public. It hasn’t been long ago and now, we all wear masks in public, we are even forced to wear them if we want to avoid being attacked by others.

The smell of the Arabs at check-in made me dizzy like a mild drug that relaxes all senses. It transposed me into a state of calm and pleasure. Borders are not just between geographical spaces, borders delimit worlds, smells, and the effects of smells and worlds.

I left home in the morning in a slightly humid atmosphere and a little fog. At Istanbul, it was warm and the sky clear. I landed in Cairo in the evening and the air was perfectly dry. I saw Cairo from above for at least twenty minutes. It seemed huge. What a crowded city! On the runway, the sand was moving like groups of snakes. I was crazy about that city!

Cairo 2020

( Image – Cairo during lockdown 2020)

At the airport, Omar was leaning against a pillar when I spotted him. He had a wide smile on his face and he would have liked to hug me, but I kissed him on his cheeks and kept him at a distance with a strong handshake. However, that unfriendly greeting of mine was useless because in a few seconds, his pheromones wreathed me from all directions and I began to feel differently.

He led me to his car, a silvery Mitsubishi Lancer, and he handed me a cigarette. I refused it.

Me: I quit smoking years ago, but let’s stay here until you smoke your cigarette. It’s warm, pleasant, and dusty.

Omar: Forgive us for the dust, this is us. It’s everywhere.

Me: I like the dust, and the heat, and the desert… you know that.

Omar: What have you been up to in the last ten years? Ten years! Unbelievable! You look the same.

Me: You look the same, too.

Omar: No, I got fat. I don’t practice sports at all anymore.

I was watching him smoking and I instantly fell in love with him. It seemed that the time didn’t elapse and maybe I was right. Maybe he took me to the airport the night before, I changed my mind and came back through the other door.

After he finished his cigarette, we got in the car and left. On the way, I slipped my hand into his palm and listened to him telling me how his parents both died, first his father and then after a few years, his mother. He told me that he felt tortured by those events because he was the only one who took care of them. Later, he told me that his sister, Omnia, whom I had met when I first visited Cairo, had cancer. Things were not going well in his life. I was looking at his Egyptian profile and his relaxed driving style. I liked Omar the most when he was driving.

Cairo was exactly as I remembered it from my first trip to Egypt, crowded, with cars that seemed to pile up one on top of the other, with drivers going crazy because of traffic jams, with an infernal noise, and plenty of sand and dust everywhere. I found it fascinating.

Once again, Omar lit a cigarette, this time with hashish and told me that he bought something really special and it’s a shame that I quit smoking. I completely forgot his habit of smoking hashish. I watched him how he introduced the hashish in his cigarette and I felt fascinated, but also afraid. When I saw him how much he enjoyed pulling the smoke from the cigarette, I started to crave it, too. At some point, he broke the silence.

Omar: Do you have any idea what your intentions are or are you going to leave my life as it was?

Me: What do you mean by „are you going to leave my life as it was”?

Omar: I lead a comfortable life. Nice and easy.

Me: Are you married?

Omar: No, why do you ask such a question? I was waiting for you, I haven’t seen you in a long time and you know I’m not married.

Me: Do you have four wives?

Omar: Noooo… I had a girlfriend, but she got married to someone else. Are you free?

Me: Yes. I came here because I remember that we fell in love with each other at some point in our lives, but then I was married.

Omar: Maybe you’ll be happy here. InshaAllah!

Cairo was a completely different world. The road to Omar’s house was long and he didn’t stop at any traffic lights, as if he had no clue what the traffic lights were. He seemed to not know that there were traffic rules and some people obeyed them. We passed by tall walls which hid fabulous villas that I could see through the wrought iron gates. They were surrounded by palm trees and looked like paradise on earth. Outside those villas, though, it wasn’t exactly paradise. The dust was flying everywhere, joined by the trash, at every gust of wind.

Omar was living in a very nice and cozy residential neighborhood. Everything was sandy there, too, like everywhere else in Cairo, but the buildings were new and he had a small, English-model courtyard in front of his apartment. Everything was very pleasant. He arranged for me a large room with a huge bed. The room was very spacious and all the objects huge. In the kitchen, the stove, in particular, seemed like one that could feed an army. After all, Arabs are nations of polygamous families with many children, so obviously, they need space.

In the evening I watched Omar and I could swear it was the reincarnation of a camel. He had long legs and huge paws, like the camels. The lower part of his body was supple, but from the waist up, he was wide, fleshy, with a slight hump made from lack of movement. He was staring at me, with those black eyes, exactly like a camel.

Omar: Want to go to the pool tomorrow?

When he asked that question, he was sitting on the couch in the living room. His skin was very dark and he was dressed in a yellow shirt, which contrasted with the darkness of his skin. He wore a black turban on his head. He looked terribly exotic and sexy.

I was tired after the trip and preferred not to answer the question about tomorrow’s schedule. I would have liked to see once again the pyramids, which I had seen ten years ago only from the outside because there was a lot of people and I did not want to cram myself among the people. I would have liked to walk around the city or eat at a restaurant on the banks of the Nile. Mostly I would have liked to go to the desert.

After two hours of chatting, we went to bed. He in his bedroom, I, in the one prepared for me. I laid down in bed and felt like slipping towards the center of the earth. Everything seemed to move and became soft. I felt like slipping tens of meters into the void, I struggled to breathe, but I couldn’t and during that sensation of falling, a net of thick strings caught me. Around me, three-meter-tall people were carrying heavy stones, huge stones that they placed one on top of the other to build the pyramids.

I was very, very little. I was holding on to that thick string but realized that I was not capable of hugging the string because it was much thicker than my tiny body. I was holding to a strand of the thick string. I saw myself as a tiny scarab, those dung beetle regarded as sacred in ancient Egypt, and I could see my little legs how they hold on that strand. Are the scarab real, I was wondering. I thought they were mythical creatures.

The fear increased with every second because I foresaw how I would be crushed under that pile of stones or thrown tens of meters through the air by the force of the rope when those tall monsters would release the stone and I would simply die there and then. On the right was a boulder, on the left I saw the humpbacks of the carriers. There were at least six men, three meters tall each, tied together, carrying the stone. I could not see what was behind the stone, but I could imagine that there were six other men about three meters each, tied with strings because the stone was not on the ground, but suspended in the air.

I looked around and saw no other scarab. I was the only scarab on the rope. Then one of the men turned slightly, trying to look back. I recognized the profile of Omar, the one from the previous evening, whom I had seen while driving.

I wanted to get rid of that feeling of death and panic I had, a feeling of death and wind. I was so small in that huge world! Those people were walking at an alert pace, not stopping at all, and getting closer to the sky that was becoming increasingly black. They would definitely drop the stone down. Will they slam it down or act delicately? They could not act delicately, that was clear to me, the scarab. It was the day of my death, the evening of my beetle death. The Arabic saying came to my mind: “Every day is a good day to die.” Hearing that saying coming from the future I knew it was not the end and I woke up on my second day in Cairo, on a gorgeous September morning. Through the slightly opened window, I could see the sun shining brightly and I could hear the footsteps of people passing by the street.

When I got to Omar’s kitchen, I found a huge portion of Kushari, a dish considered as the official national dish in Egypt. This mixed rice dish was first made in the mid-19th century.

It is delicious. The main ingredients for Kushari are macaroni, rice, and lentils. Chickpeas, garlic vinegar, spiced tomato sauce, and crispy fried onions are added on top of the dish. Kushari is perfect for vegans and vegetarians as long as vegetable oil is used for much-needed frying.

Next to the tasty Kushari, I found Egyptian coffee, which is prepared by mixing ground coffee and hot water in a pot called the cezve.

I took the Kushari and the coffee and went to the living room where Omar was sitting on the couch, smoking as usual.

I sat down in an armchair and after I complimented and thanked him for the wonderful breakfast, I asked if they had finally found out who built the pyramids.

Omar: The Aad tribe built them.

I had never heard of the Aad tribe.

Omar: They were three-meter tall people who lived all over the earth, but they did not listen to Allah and because of that He destroyed them.

I had the audacity to suggest that perhaps the Aad tribe was just a legend, but he contradicted me, telling me it was the true truth. He suggested that I not talk to anyone about this because there are important people who try to conceal the existence of the Aad tribe. I had no idea what motivation could have had those important people to conceal the Aad tribe. Omar showed me videos on youtube with three-meter tall skeletons found in Yemen and Saudi Arabia and told me that the Aad tribe was mentioned in the Quran, as well.

Me: In our Bible, it is said that in ancient times people lived nine hundred years, but how can we believe that?

I saw in his eyes the sparkle of a believer. Under no circumstances was I supposed to mention anything again about religion in my conversations with Omar. I made a plan to say “Yes, that’s right, you’re right!” to any comment on religion, Allah or the Quran.

Omar: Of course we have to believe what it is written there. They are holy books!

Me: Yes, that’s right, you’re right!

On the TV set, it was playing mellow, specifically Arabic music, and that shrill sound of an Arab woman at the peak of her musical creation made me sweat. I had to get Omar out of the house quickly, otherwise, I risked becoming hysterical because of those endless high musical notes. What do they like about that music?

I wrote this part of my trip to Egypt and then, I stopped. Of course, I’ll continue it, I know I can’t leave it like this, but before that, I bragged about my culinary knowledge to my Parisian lover and I’ve sent him the recipe for Kushari or Koshari as some pronounce this dish’s name.


So, for the Crispy Onion Topping, you have to use one large onion, sliced into thin rings, salt, 1/3 cup all-purpose flour and 1/2 cup cooking oil. For Tomato Sauce cooking oil is needed, besides, one small onion, grated, four garlic cloves, minced, one tablespoon ground coriander, 1/2 – 1 tablespoon crushed red pepper flakes (optional), one can 28-oz tomato sauce, salt and pepper and 1-2 tablespoon distilled white vinegar.

For Kushari, you need 1 or 1/2cup of brown lentils, picked over and well-rinsed. Also, 1 or 1/2 cup medium-grain rice, rinsed, soaked in water for 15 minutes, drained. Besides, 1/2 tablespoon each salt and pepper, 1/2 tablespoon coriander, two cups elbow pasta, cooking oil, water and 1 15-oz can chickpeas, rinsed, drained and warmed.

Instructions: Make the crispy onion topping. Sprinkle the onion rings with salt, then toss them in the flour to coat. Shake off excess flour. In a large skillet, heat the cooking oil over medium-high heat; cook the onion rings, stirring often, until they turn a nice caramelized brown. Onions must be crispy, but not burned (around 15-20 minutes)

Make the Tomato Sauce. In a saucepan, heat 1-tablespoon cooking oil. Add the grated onion, cook on medium-high until the onion turns a translucent gold (do not brown). Now add the garlic, coriander, and red pepper flakes, if using, and sauté briefly until fragrant (30-45 seconds more). Stir in tomato sauce and pinch of salt. Bring to a simmer and cook until the sauce thickens (15 minutes or so). Stir in the distilled white vinegar and turn the heat to low. Cover and keep warm until ready to serve.

Make the Kushari

Cook the lentils. Bring lentils and four cups of water to a boil in a medium pot or saucepan over high heat. Reduce the heat to low and cook until lentils are just tender (15-17 minutes). Drain from water and season with a little salt. Note: when the lentils are ready, they should not be fully cooked. They should be only par-cooked and still have a bite to them as they need to finish cooking with rice.

Now, for the rice. Drain the rice from its soaking water. Combine the par-cooked lentils and the rice in the saucepan over medium-high heat with one tablespoon cooking oil, salt, pepper, and coriander. Cook for three minutes, stirring regularly. Add warm water to cover the rice and lentil mixture by about 1 or 1/2 inches. You’ll probably use about 3 cups of water here. Bring to boil; the water should be reduced a bit. Now cover and cook until all the liquid has been absorbed and both the rice and lentils are well cooked through (about 20 minutes). Keep covered and undisturbed for 5 minutes or so.

Now make the pasta. While the rice and lentils are cooking, make the pasta according to package instructions by adding the elbow pasta to boiling water with a dash of salt and a little oil. Cook until the pasta is al dente. Drain.

Cover the chickpeas and warm it in the microwave briefly before serving.

In the end, put it all together!

To serve, fluff the rice and lentils with a fork and transfer to a serving platter. Top with the elbow pasta and 1/2 of the tomato sauce, then the chickpeas, and finally 1/2 of the crispy onions for garnish. Serve, passing the remaining sauce and crispy onions separately.

Mâncând Kushari în Cairo

Sunt plictisită moartă, așa cum spunea un prieten jamaican: bored stiff. Cu tot antrenamentul meu în auto-izolare nu reușesc să mă adaptez la plictiseala asta generalizată. Înainte, mă credeam foarte specială când toți ceilalți umblau de colo colo, mereu ocupați, mereu pe fugă, iar eu mă izolam cu lunile ca să-mi scriu poveștile. Acum, deodată m-am trezit o fată banală, comună, la fel ca toți ceilalți care trăiesc exact ca mine. Nu mai sunt deloc specială.

Am scris atât: Nu există aproape nicio diferență între un scriitor și un drogat. Amândoi, sfârșesc faliți, devorați de pasiunea sau viciul lui. Amândoi speră că vor fi salvați, primul de către cititori, al doilea de către centrele de reabilitare. În secret, amândoi speră că vor fi salvați de o iubire magică.

După trei zile de carantină declarată, încep să mă deprim. Antrenamentul meu nu folosește la nimic. Asta pentru că, exact ca și în sport, antrenamentul trebuie să fie specific. Degeaba car pungi grele de la piață, nu mă ajută deloc dacă sunt halterofilă, doar antrenamentul specific ajută. Ca urmare, mă văd nevoită să reîncep antrenamentele de supraviețuire în singurătate, iar acum singurătatea e apocaliptică.

Am luat mașina și am plecat de acasă cu declarația pe proprie răspundere completată și totuși, îmi era frică de poliție. Îmi aminteam de anii comunismului când, pentru orice nimic, poliția avea dreptul să ne legitimeze și nu a existat dată în care să ieșim basma curată dintr-o întâlnire cu poliția. Mereu eram de vină, mereu ceva era în neregulă și sfârșeam plătind amenzi, iar în cazul nostru, al fetelor, uneori sfârșeam prin a fi agresate de polițiștii bărbați, de milițieni, cum se numeau ei atunci. În felul ăsta mă simțeam azi, conducând mașina spre parcul Herăstrău și nu mă puteam gândi la nimic altceva pentru că toată energia gândurilor mele era investită în explicații pentru polițiști în cazul în care m-ar fi oprit. Îi vedeam patrulând în aceleași locuri în care patrulează de obicei, în condiții normale, au aceleași puncte de control și de fiecare dată când treceam pe lângă ei, pulsul îmi creștea. Nu m-a oprit nimeni și la întoarcere mi-am făcut un plan pentru zilele următoare, să schimb traseul și să conduc prin locurile în care nu sunt echipaje de poliție.

Azi n-am chef de pisoiul meu sălbăticit. Mi-e lene să vorbesc cu el. Pur și simplu, n-am chef. Aseară m-a sunat și mi-a spus că fosta lui iubită i-a trimis o scrisoare. L-am întrebat ce i-a scris. Mi-a zis că nu prea multe, nu prea coerent, probabil a scris în timp ce se droga, dar că a fost surprins să o găsească în cutia poștală. „Poftim?”, am întrebat. „Cum adică în cutia poștală? Am crezut că ți-a trimis e-mail, sau mesaj pe messenger, cel mult pe whatsapp, dar o scrisoare în cutia poștală? Tu vorbești serios? Cine mai scrie scrisori pe hârtie?” A început să explice și el ceva, că probabil a fost un motiv să iasă din casă și s-o aducă până acolo. „Adică cum? Nu avea timbru, nu era trimisă prin poștă?” Se pare că nu, ea a scris o scrisoare incoerentă, a lipit-o lingându-i lipiciul probabil, pe urmă, s-a depasat până în Montreuil venind din cealaltă parte a Paris-ului ca să-i pună scrisoarea în cutia poștală.

L-am certat și poate nu trebuia s-o fac, însă îmi treceau prin cap tot felul de scenarii criminale. Îmi trecea prin cap că a adunat salivă de prin spitale și a întins-o pe hârtia scrisă incoerent. Ce altceva putea să-mi treacă prin cap în vremurile astea? El a început să râdă când îl certam, spunându-mi că fosta lui iubită era într-adevăr o drogată, că uita și cum o cheamă câteodată, însă criminală nu era.

Am cunoscut-o și eu când am fost a doua oară să-l vizitez la Paris. Era o tipă mică de statură, cu niște ochi de căprioară și o gură mare, cu buze cărnoase, foarte atrăgătoare. Părul îi era vopsit în toate culorile curcubeului, hainele negre, adidașii roz, iar la gât purta o eșarfă tot roz, ruptă dinadins, pe care și-o tot arunca peste umeri. Era sexy, părea inteligentă și mi-am întrebat iubitul de ce s-a despărțit de ea. Mi-a spus că n-au fost de fapt niciodată împreună, că erau prieteni și că, cu câțiva ani în urmă avuseseră câteva nopți de dragoste, dar nimic mai mult. Numai că, din acele câteva nopți de dragoste, se născuse un copil… Acum copilul are patru ani și trăiește cu bunicii lui, uneori cu mama lui, iar câteodată, iubitul meu îl aduce la el acasă pentru câteva zile, mai ales când e și fratele lui mai mare, primul lui copil, pe care iubitul meu îl are cu fosta lui soție.

Atunci când i-am văzut fosta iubită la Paris, nu mi s-a părut deloc încântată de prezența mea, ba chiar mi s-a părut ușor revoltată și mi-a aruncat câteva priviri tăioase pe care mai târziu, iubitul meu mi le explicase ca fiind datorate drogurilor.

Oricum ar fi fost, faptul că a adus o scrisoare în plic în aceste vremuri mi s-a părut suspect. N-am vrut să par exagerată și am trecut la alt subiect în discuția de ieri de la telefon. Și așa mi se reproșează des că sunt exagerată, lumea zice că fiind scriitoare îmi place să complic lucrurile, să le duc în dramatic, să fabulez, să găsesc sens acolo unde nu există niciunul… Aud tot felul de comentarii legate de felul în care mă comport așa că am lăsat-o baltă și m-am uitat la un film, după care m-am culcat.

Ceva bun s-a petrecut azi. Prietena mea, Anca, a venit cu o idee creativă. Ea locuiește acum la Londra și după ce am povestit despre cum a început și la ei carantina, despre cum probabil una dintre directivele din agenda de lucru a acestei pandemii este și trimiterea elegantă a emigranților acasă pentru că nu se mai pot întreține în lipsa locurilor de muncă, ea a spus că ar fi grozav să adunăm într-o carte pagini de jurnal ale multor oameni de pe Planetă. Zis și făcut! Imediat am contactat o mulțime de prieteni, am pus anunț pe Facebook și am așteptat feedback. Fetele s-au dovedit foarte receptive și majoritatea vrea să scrie jurnal. Băieții se lasă mai greu, trebuie curtați și deși am obținut câteva răspunsuri pozitive întrebând câțiva dintre ei personal, niciunul nu a vrut să răspundă public la anunț.

Voi lăsa această idee să dospească, voi mai vorbi și cu alții pentru că e o oportunitate să sun vechi prieteni și să aflu ce mai fac cu adevărat, dincolo de postările zâmbitoare de pe Facebook. Iată și o ocazie să vorbesc cu foști iubiți. Primul pe care l-am contactat a fost Omar, un arab interesant din Egipt cu care am avut o relație foarte scurtă în realitate, dar care m-a căutat periodic timp de zece ani după ce ne cunoscusem la niște filmări în Cairo, unde am fost invitată de ZDF să joc rolul Cleopatrei într-o docudrama. El era producător din partea echipei egiptene și așa ne-am întâlnit, în 2003. Fiind căsătorită la vremea aceea, nu am răspuns avansurilor lui și am rezistat tentației de a-mi înșela soțul, deși Omar era de o frumusețe ieșită din comun. După divorț însă, pentru că îmi tot trimitea mesaje, i-am răspuns și m-am dus să-l vizitez în Cairo.

Am decolat cu unul dintre Airbus-urile de la Turkish Airline și am zburat spre Istanbul. Acolo a trebuit să aștept șapte ore, timp în care am mâncat la un restaurant cu un alt fost iubit, iar apoi m-am întors la aeroport pentru cursa de seară de la Egypt Air. La aeroport mi-am făcut check-in-ul pentru Egypt Air. Femeile de la coadă, care erau aproape toate înfășurate în șaluri, aveau atât de multe bagaje încât îmi puneam problema centrajului la avion. Oare vom decola?

Check-in-ul părea că va dura la nesfârșit cu atâtea valize și atât de mulți oameni. Priveam femeile acelea care purtau hijab sau chiar niqab și mi se păreau sexy. Acum toate suntem la fel, purtăm măști împotriva virusului și poate suntem și sexy… Mi se pare foarte amuzant pentru că nu de mult se petrecea acea isterie împotriva purtării în public a niqab-ului de către femeile musulmane. N-a trecut mult și acum toate purtăm măști în public, ba chiar suntem obligate să le purtăm dacă nu vrem să ne atace lumea.

Mirosul arabilor de la check-in mă amețea la fel ca un drog suav care relaxează toate simțurile. Mă transpunea într-o stare de calm și plăcere. Granițele nu sunt doar între spații geografice, granițele delimitează lumi, mirosuri și efecte ale mirosurilor și lumilor.

Am plecat de acasă dimineața, pe un pic de ceață și ceva atmosferă umedă. La Istanbul era cer senin și cald. Am aterizat la Cairo seara, iar aerul era perfect uscat. Am văzut Cairo de sus pentru cel puțin douăzeci de minute, atât era de mare. O imensitate! Și ce aglomerație! Iar pe pistă, nisipul dădea un aspect prăfuit și uscat. Îmi plăcea la nebunie…

Cairo 2020

În aeroport, Omar stătea sprijinit de un stâlp când am dat cu ochii de el. Avea un zâmbet mustăcit și ar fi vrut să mă îmbrățișeze, dar eu l-am pupat pe obraji și l-am ținut la distanță cu o strângere puternică de mână, însă acel salut neprietenos a fost total inutil pentru că, în câteva secunde, feromonii lui m-au încolăcit din toate părțile și am început să privesc și să mă simt diferit.

M-a condus la mașina lui, un Mitsubishi Lancer argintiu și mi-a întins o țigară.

Eu: Nu mai fumez de câțiva ani, dar stăm aici ca să fumezi tu. E cald, plăcut și praf.

Omar: Scuze pentru praf, așa e la noi. E peste tot.

Eu: Mie-mi place praful și căldura și deșertul… știi asta.

Omar: Ce-ai făcut în ultimii zece ani? Zece ani, incredibil! Arăți la fel.

Eu: Și tu arăți la fel.

Omar: Nu, eu m-am îngrășat. Nu mai fac sport deloc.

Îl priveam fumând și m-am îndrăgostit pe loc. Parcă nu trecuse o zi și poate că nici nu trecuse, poate m-a dus cu o seară înainte la aeroport, m-am răzgândit și m-am întors pe ușa cealaltă.

După ce și-a terminat țigara, am urcat în mașină și am plecat. Pe drum, mi-am strecurat mâna în palma lui și l-am ascultat povestindu-mi despre cum părinții lui au murit amândoi, prima dată tatăl lui și pe urmă, după câțiva ani și mama lui. Mi-a spus prin ce chin a trecut pentru că doar el avusese grijă de ei. Mai departe, mi-a spus că sora lui, Omnia, pe care o cunoscusem prima dată când am fost în Cairo, avea cancer. Lucrurile nu mergeau prea bine în viața lui. Îi priveam profilul de egipteam și stilul relaxat de a conduce. Cel mai mult îmi plăcea de Omar când era la volan.

Cairo era exact așa cum mi-l aminteam din prima mea călătorie în Egipt, aglomerat, cu mașini care păreau claie peste grămadă, cu șoferi care-și ieșeau din minți din cauza blocajelor și se urcau pe borduri pentru a trece mai repede sau pentru a trece de pe un sens pe altul. Mi se părea fascinant.

Din nou Omar și-a aprins o țigară cu hașiș și mi-a spus că e păcat că nu mai fumam pentru că luase ceva bun. Uitasem cu desăvârșire obiceiul lui de a fuma hașiș. Am privit operațiunea de introducere a hașișului în țigară fascinată și ușor speriată. Când îl vedeam cu câtă plăcere trăgea din țigară, mi se făcea și mie poftă. La un moment dat, a rupt tăcerea.

Omar: Ai idee ce intenții ai sau îmi lași viața la fel cum era?

Eu: Ce înțelegi prin „îmi lași viața așa cum era”?

Omar: O duc bine. Am o viață confortabilă și ușoară.

Eu: Ești căsătorit?

Omar: Nu, de ce spui asta? Te așteptam, nu te-am văzut de foarte mult timp și știi că nu sunt căsătorit.

Eu: Ai patru neveste?

Omar: Nu, am avut o prietenă, dar s-a măritat. Tu ești liberă?

Eu: Da. Am venit aici pentru că îmi amintesc că ne-am îndrăgostit unul de altul la un moment dat al vieților noastre, dar atunci eram măritată.

Omar: Poate o să fii fericită aici. InshaAllah!

Cairo era o altă lume. Drumul până la casa lui Omar era lung și el nu oprea la niciun semafor, parcă habar n-avea ce semnificație are semaforul. Nu ținea cont de nicio regulă de circulație. Am trecut pe lângă ziduri imense care ascundeau vile ce puteau fi văzute prin porțile de fier forjat. Erau înconjurate de palmieri și păreau paradisul pe pământ. Afară însă, nu era tocmai un paradis. Praful zbura în toate părțile, însoțit de gunoaiele luate de vânt.

Omar locuia într-un cartier rezidențial foarte frumos și cochet. Totul era nisipiu și acolo, ca și pretutindeni în Cairo, dar blocurile erau noi, iar el avea o curticică mică, model englezesc, în fața blocului. Totul era foarte plăcut. A amenajat pentru mine o cameră mare, cu un pat imens. Camera era foarte spațioasă și toate obiectele uriașe. În bucătărie, aragazul în special, părea unul care ar fi putut face față unei armate. Până la urmă, arabii sunt neamuri formate din familii poligame cu mulți copii, prin urmare, au nevoie de spațiu.

Seara l-am privit pe Omar și puteam să jur că e reîncarnarea unei cămile. Avea picioare lungi și laba piciorului imensă, ca a cămilelor. Toată partea de jos era suplă, dar de la brâu în sus era lat, malac, cu o ușoară cocoașă făcută de la lipsa de mișcare. Mă privea fix, cu ochii aceia negri, exact ca o cămilă.

Omar: Vrei să mergem mâine la bazin?

Când a pus întrebarea asta, stătea pe canapeaua din living. Pielea îi era foarte închisă la culoare și s-a îmbrăcat într-un tricou galben, care contrasta cu întunecimea culorii lui. Pe cap și-a înfășurat un turban negru. Arăta teribil de exotic și sexy.

Eram obosită după călătorie și am preferat să nu răspund la întrebarea despre programul zilei de mâine. Mi-ar fi plăcut să mai văd odată piramidele, pe care le văzusem cu zece ani în urmă doar din afară pentru că era foarte multă lume și n-am vrut să mă înghesui printre oameni. Mi-ar fi plăcut să mă plimb prin oraș sau să mâncăm la un restaurant pe malul Nilului. Cel mai mult mi-ar fi plăcut să mergem în deșert.

După încă vreo două ore de povești, ne-am culcat. El în dormitorul lui, eu în cel pregătit pentru mine. M-am întins în pat și am simțit că alunec spre centrul pământului. Totul se mișca și devenea moale. Simțeam că alunec zeci de metri în gol, voiam să trag aer în piept, nu puteam și în timpul acelei senzații de cădere am simțit că mă prinde din zbor o plasă de sfori groase. De jur împrejurul meu, oameni de trei metri cărau pietroaie grele, pietre uriașe pe care le puneau unele peste altele ca să construiască piramidele.

Eu eram foarte mică. Mă țineam cu putere de sfoara aceea groasă și îmi dădeam seama că nici măcar nu pot îmbrățișa sfoara, atât era de groasă, mă țineam de fapt de un firicel care ieșea din sfoară. Mă simțeam un minuscul scarabeu și îmi vedeam piciorușele cum se agață de firicel. Sunt un scarabeu. Există scarabei? Credeam că sunt doar legende.

Spaima creștea cu fiecare secundă pentru că prevedeam cum voi fi strivită sub mormanul acela de pietroaie sau aruncată zeci de metri prin aer de către forța frânghiei când monștri aceia de mii de metri vor da drumul pietrei și voi muri pur și simplu acolo și atunci. În dreapta era un bolovan, în stânga am văzut spatele gârbovit al cărăușilor. Erau cel puțin șase bărbați de câte trei metri fiecare, legați unul de altul, cărând pietroiul. Nu puteam vedea ce era în spatele pietroiului, dar îmi puteam imagina că sunt alți șase bărbați de câte trei metri fiecare, legați cu sfori pentru că pietroiul nu era pe pământ, ci suspendat în aer.

M-am uitat împrejur și n-am văzut niciun alt scarabeu. Eram singurul scarabeu de pe frânghie. Apoi, unul dintre bărbați s-a întors puțin, încercând să privească în spate. I-am recunoscut profilul lui Omar, cel din seara precedentă, pe care-l văzusem când conducea.

Voiam să scap de senzația de moarte și panică pe care o aveam, o senzație de moarte și vânt. Eram atât de mică în lumea aceea uriașă! Oamenii aceia mergeau într-un ritm alert, nu se opreau deloc și se tot apropiau de cerul care devenea din ce în ce mai negru. Se întuneca și oamenii aceia, cu siguranță, vor lăsa pietroiul jos. Oare-l vor trânti sau vor acționa delicat. N-aveau cum să acționeze delicat, asta îmi era clar, mie, scarabeului. Era ziua morții, seara morții mele de scarabeu. Îmi trecea prin minte zicala arăbească: „Fiecare zi e o zi bună să mori.” Auzind în gând acea zicală din viitor am știut că nu era sfârșitul și m-am trezit în a doua mea zi în Cairo, într-o dimineață superbă de septembrie. Prin geamul ușor întredeschis, vedeam soarele strălucind puternic și auzeam pașii oamenilor care treceau pe stradă.

Când am ajuns în bucătăria lui Omar, am găsit o porție de Kushari, un fel de mâncare considerat delicatesea culinară a Egiptului. Acest preparat din orez mixt, a fost realizat pentru prima dată în secolul al 19-lea. Principalele ingrediente pentru Kushari sunt macaroanele, orezul și lintea. Deasupra lor se adaugă năut, oțet de usturoi, sos de roșii condimentat și ceapă prăjită, crocantă. Kushari e un fel de mâncare foarte potrivit pentru vegani și vegetarieni.

Lângă Kushari, am găsit cafea egipteană care e preparată amestecând cafea măcinată cu apă într-un vas numit cerve. Am luat porția de Kushari și cafeaua și am mers în living unde Omar fuma, ca de obicei, pe canapeaua din living. M-am așezat și eu pe un fotoliu și, după ce l-am lăudat și i-am mulțumit pentru micul dejun delicios, l-am întrebat dacă au aflat până la urmă cine a construit piramidele.

Omar: Le-au construit tribul Aad.

N-auzisem niciodată de tribul Aad.

Omar: Erau niște oameni de trei metri care au trăit peste tot pe pământ, dar nu l-au ascultat pe Allah și atunci El i-a distrus.

Am avut îndrăzneala să-i sugerez că tribul Aad era doar o legendă, probabil, însă m-a contrazis, spunându-mi că era adevărul adevărat. Mi-a sugerat să nu vorbesc cu nimeni despre asta pentru că se încerca mușamalizarea existenței tribului Aad. Nu-mi venea nicio idee despre motivația mușamalizării tribului Aad. Omar mi-a arătat niște filmulețe pe youtube cu schelete de trei metri găsite în Yemen și Arabia Saudită și mi-a mai spus că tribul Aad era pomenit și în Quran.

Eu: Și în Biblia noastră se spune că în vremuri de demult, oamenii trăiau nouă sute de ani, dar cum să credem așa ceva?

I-am văzut în ochi sclipirea de credincios. Sub nicio formă nu trebuia să mai pomenesc ceva despre religie în conversațiile cu Omar. Mi-am făcut un plan să spun „Da, așa e, ai dreptate!” la orice comentariu despre religie, Allah sau Quran. Nu era de joacă.

Omar: Bineînțeles că trebuie să credem ce scrie acolo. Sunt cărți sfinte!

Eu: Da, așa e, ai dreptate!

La televizorul pornit cânta o muzică miorlăită, specific arăbească, iar sunetul acela strident de femeie arabă în culmea creației muzicale mă făcea să transpir. Trebuia să-l scot pe Omar din casă repede, altfel riscam să devin isterică din cauza acelor note muzicale înalte interminabile. Ce le-o fi plăcând la muzica aceea?

Am scris partea asta din călătoria mea în Egipt și apoi, m-am oprit. Bineînțeles că o să o continui, sunt conștientă că nu o pot lăsa așa, dar înainte de asta, m-am lăudat cu cunoștințele mele culinare iubitului meu Parisian și i-am trimis rețeta pentru Kushari, sau Koshari cum pronunță unii.


Ingredientele sunt linte verde, paste și orez, care după ce se gătesc, le amesteci cu sos de roșii picant, finisat cu o garnitură de ceapă crocantă și caramelizată și va fi și mai delicioasă dacă adaugi o salată de crudități de sezon.

Pastele și lintea le fierbi separate. În apa cu linte, pui puțină sare și piper, iar la paste adaugi puțină sare și puțin ulei, ca să nu se lipească între ele. După ce le gătești, scurgi toată apa și le amesteci împreună.

Orezul îl pui la înmuiat timp de 15-20 de minute înainte de a-l găti. După ce s-a înmuiat, îl scurgi printr-o sită, îl clătești în puțin ulei de măsline, adaugi o lingură de vegeta de legume, sare și apă caldă. Cantitatea de apă pe care o necesită orezul este aceeași cantitate de orez pe care l-ai înmuiat. Deci cât orez ai după ce s-a scurs apa, atâta lichid adaugi. Îl lași să dea câteva clocote, apoi îl dai la foc foarte mic până se gătește, aproximativ 20 de minute.

Pe urmă, te ocupi de sos. Ca să fie picant și aromat, adaugi în sucul de roșii un ardei iute sau chiar doi și câteva frunze de busuioc.

Usturoiul îl tai rondele, iar ceapa o toci mărunt, apoi le călești în margarină sau unt, până când capătă o culoare ruginie și pe urmă adaugi făină și stingi cu oțet. Învârți bine ca să nu facă cocoloașe, după care adaugi sucul de roșii amestecat cu pasta de roșii și celelalte ingrediente. Sosul nu trebuie să fie nici prea gros, dar nici prea subțire, de aceea cantitatea de apă o adaugi în funcție de cum îți place.

Rămâne să prăjești ceapa foarte bine în ulei de măsline, până se caramelizează, dar să ai grijă să nu o arzi, că va avea un gust amărui. După ce ai preparat și sosul, amesteci lintea fiartă cu orezul și pastele peste care pui ceapa și sosul picant.

Nu știu de ce iubitul meu parizian a fost atât de încântat că m-am străduit să îi explic cum se prepară Kushari. Cred că pe urmă s-a informat singur despre cum se gătește cu adevărat această mâncare, știindu-mă un anti-talent în bucătărie. Sunt sigură că nu a avut încredere în explicațiile mele și că mă suspecta că n-am făcut o documentare completă pe subiect.

Câteva ore mai târziu, mi-a trimis o fotografie cu o porție de Kushari gătită de el. Cred că a fost foarte curios să încerce un fel de mâncare nou.