Coq au vin Lockdown Day 2

My ‘wild kitten’ woke me up with a message. “What month of the day are we in”, he asked. Asleep as I was, I thought he was messing up the word order. I sent him a question mark and he repeated the message. Then he sent one more. “About the day, I know it’s today, but in what month? I am confused.”

Ah, yes, I remembered, we are in that stage of the world where the days of the calendar, the months, have been erased, and if we keep it this way, neither the year we are in will matter. “It’s the day after yesterday and the day before tomorrow” I replied, surprised that I could make a consistent connection so early in the morning. He laughed and I laughed with him sending all kinds of emoji. “Every day looks the same”, he told me, “are we still in March?” I sent him a grinning emoji. “Why aren’t you here, with me in quarantine?” he asked me.

Good question. What am I looking for in my attic instead of being with him in his small apartment in Montreuil? He lives on the top floor of a block in Montreuil, near Paris. From the big balcony, you can see the roofs of the blocks in front. The beauty of that place is that you never miss a sunrise when the weather is good. Otherwise, it’s an ordinary place. Up to that floor, we climb the stairs and at night, the surrounding space amplifies the noise of our steps.

Since the day I fell in love with him, I have visited him a few times in Paris. The first time was great because the first time only happens once. After talking for a few months on the messenger, I ran out of patience and I wanted to find out how he smells. He, like any man, was more patient. Maybe not like any man, he might have had an extra girlfriend and because of that, he seemed patient. He kept telling me to be patient because when the time comes, we will know each other personally. He said that if it were in our karma, we would meet even if we do not plan anything. Yes, he certainly had a girlfriend, even though he was chatting with me on messenger all day long. How could he still have a girlfriend? Then why was he so patient? I could not be patient and I was continuously pressing him to accept a date. He just wanted to talk on the phone, exchanged messages and… and what, I asked him. It was my first virtual relationship, but I did not want to end where it started so, I sold my car because I had no money left in my account. For a long time, I lived only at the mercy of my parents who offered me accommodation and meal for the period after the divorce so that I can survive during the mourning period. However, the mourning period lasted for years, I spent everything I had and I still had no desire to start something new. The last thing I still had from the better times in my life was a Mitsubishi Lancer car that I quickly sold and bought a plane ticket to Paris.

It was for the first time I flew to Paris. Because I had lived in isolation for months before this event, when I arrived at the airport, my palms sweated, a sign that I was stressed. A friend I was talking to on the phone while waiting for departure at the airport, told me that the stress came from the fact that I was going to meet a stranger, in an unknown city. I was sure my stress was coming from something else because ‘stress’ was the last word that came to my mind when I was thinking of the unknown stranger in Paris. Emotion, yes, desire, yes, impatience, yes, but stress definitely no.

On the plane, my palms began to sweat even more abundantly. I chose a seat at the window, as I usually do. I love the take-off, I love that moment when the pilots push the throttle fully, I imagine them saying at unison ‘Rotate’ and the airplane detaches from the ground and we get stuck to our seats due to the speed. The airplane climbs, it seems that we head straight to the sky, then, we can hear that sound of the flaps being lifted and the airplane seems to fall for a few seconds, it actually does before we climb even higher, and then, the pilots perform a steep turn overflying the runway. While in the air, my palms sweated alarmingly and I started to laugh to the surprise of the Frenchman sitting next to me. It was the stress of flight and I couldn’t believe it. Definitely, I became wild while I’d spent too much time in self-isolation in my attic to destroy my old habits and to consciously create new ones. I was afraid to fly, me, who had around 300 hours of flight as a pilot in sportive aviation. I was laughing my head off, with my face turned toward the window, to hide my weird mood.

andra_clinceni-7047

The thought that the pilot took the turn too tight and the speed could be too slow and the plane could stall made my palms sweat so abundantly. Damn it, I was thinking. These planes are on autopilot, I remembered. There is no chance to stall during the take-off; wake up to reality, I was pushing myself. I woke up because I forced myself and analyzed the experience I was going through. What it means to know something, not very coherent, and not to enjoy an experience because you know everything that could go wrong in it! Before I was a pilot, I had no problem taking off, now, instead of enjoying the flight, I was thinking of all the disasters that could have happened. Obviously, none. And if any disaster would have happened, I’m sure it would have been one I couldn’t have imagined.

Once in Paris, I saw a lot of people moving in all directions. First, at the airport, then at Gare du Nord. I hadn’t seen such a crowded place in a long time, maybe never, and above all, I hadn’t seen so many Africans in my life. I felt like landing in N’Djamena, in Chad. Africans of all kinds, tall, short, fat, beautiful, exceptionally beautiful, black as ebony or brown, some elegantly dressed, others with blond dyed hair, women, men, children… all Africans… having that energy which swirls the atmosphere… And I, an anemic blonde, disoriented, trying to find the subway line to the Voltaire station where I had to meet my virtual, Parisian boyfriend.

I managed to break through the crowd and get on the appropriate subway where the emotions started. My heart was beating very fast and my fingers were trembling a little, but my palms were no longer sweating. I was about to meet the man I fell in love with without any real basis. I was thinking about love and its meaning. What is it? Self-Hypnosis? What else could it be, when I gave myself this task? I saw some pictures, I looked at them for a few years, I got soaked with an idea, and then, inside me, a feeling exploded, which started to drag me around the world. This time in Paris.

I arrived at Voltaire station and went out. Noise, chaotic world… white people… some Africans… an Indian… Look, there he is! My lover, my ‘wild kitten’! When I saw him coming through the crowd that had bleached considerably in that area, the passers-by were mostly white and my ‘wild kitten’ stood out from the crowd as the sexiest man on earth. His shiny black hair, perfectly combed, sunglasses that glittered in the light, the vintage jacket, which looked perfect on his body, all made him even more attractive than I had imagined. It was a few moments before I could smell him, but I noticed a detail I had never thought about. I hadn’t thought about how this man walked. Now I could see him walking. He had a revolutionary style of walking and seemed to hit the asphalt so hard with his heels that he seemed to crack it. We got closer and hugged each other. He was very pleased to see me and that was clear for me from the beginning.

We met in front of an Indian restaurant. We both looked at it, but we didn’t want to waste our time eating so we stopped a taxi and headed for his house. In the car, we were both staring at each other, holding hands, and even though we had talked on the messenger for hours and written thousands of messages, now it seemed we didn’t have anything to say to each other. The world had disappeared. Vaguely, I heard in the background the sounds of the overcrowded city. With the corner of my eye, I noticed the buzz on the streets of Paris, the cars speeding around, the cyclists pedaling on the side of the road, the people walking on the sidewalks, jamming, trying to avoid each other, sometimes swearing, I didn’t know why, but it was clear to me that they were throwing ugly words to each other. I could see the shops lined up on every street, dozens of shops, dozens of pubs, all full to the brim on a Thursday afternoon. I would have liked to go by taxi and have time to contemplate one of the busiest cities of the world, but that day the only thing I wanted to look at were those dark, deep, mysterious eyes that I had dreamed of in the last months. I will have enough time to contemplate the crowds of Paris, by taxi, by bus, close-up, at a distance… someday, a few months later, a few years later, when I get tired of looking at these black eyes…

The taxi turned right, on a side street, my boyfriend’s phone started ringing, on the radio Lara Fabian was singing “Demain n’existe pas” when I, going on looking at him answering his phone and starting to talk in melodious French, I felt invaded by selfishness, envy, and jealousy. A smile appeared in the corner of my mouth when I felt that mixture of emotions overlapping over the endless love that dragged me to Paris. I was jealous, envious of every being, activity, phone, message, thought that could rob me of my time spent with my boyfriend. I could hear myself thinking: “A man who has passions, hobbies, or vices is annoying. Passions, hobbies, or vices are like mistresses who steal from the time of a relationship. We, women, don’t get angry because men drink, worrying they could harm themselves or spend their money. No. We get angry because we can no longer use them when we need something, especially attention. Friends, jobs, acquaintances, brushing the teeth, taking showers, all these activities steal from our time spent with them.”

Only the second day of quarantine… as if all his activities multiplied with mine weren’t enough to steal our time together, now the whole world steals our time! A tiny virus, invisible, maybe just a ghost, maybe a media show meant to change the world’s order… I’m not even certain that this virus exists. I can only take for granted the word of doctors, researchers, pharmacists, and politicians. Who guarantees the existence of this virus?

I switch on the TV and watch the news. Hundreds of dead in Italy, spectacular images with brown coffins each adorned with a rose, lined up on three rows. I find out that in America the cases have multiplied and New York is the worst affected state, England has been quarantined for a period of three months, Spain catches up with Italy, China has recovered and reopened its museums, Japan, as usual, it is calm, few cases, docile people. What interests me is the situation in France. What is my boyfriend doing in France? And I don’t want to find out from him, because I don’t believe him, I want to find out from the doctors. What is the real danger in France? Will the virus ever come to visit my lover? Is there any chance? Then it would be tragic. Even if he were asymptomatic, I would go to Paris, cross borders illegally, walk on foot, steal cars, fight police, homeless people, or criminals, cross mountains on foot like Brancusi. I think I would lose my mind.

One question that haunts me is what do homeless people do in these circumstances? Yesterday, I went to buy chocolate at the nearby store. At the corner of the street, we have a sort of neighborhood shop that, among other things, also sells cheap alcohol. During normal days, all of which have been since I lived here, this shop has sold alcoholic drinks to homeless guys. Maybe they have homes; I never asked them. Day after day, from seven in the morning until late at night, this unhealthy neighborhood shop had lots of people gathered at its door. Aunt Anne, the owner, a fat lady, with short-cut grey hair and without a bit of elegance, served these people who drank their cognac, vodka or cheap wine on the curb in front of her filthy shop. Every time I bought something from her, I almost felt like puking. She used to take the money from my hand, then spit on her fingers, count it, and after that, with those fingers full of saliva, she handed me the change.

Yesterday, I didn’t enter her shop, I went to another one, but I passed in front of her door. Of all those who usually drank on the curb in front of the shop, or on its stairs, I’ve noticed only one. A young, dirty boy, who always has a cap on his head, either summer or winter, and who uses to speak to himself in a low voice. Now, he was standing stiff near the shop, like a statue, motionless, he wasn’t even speaking to himself. He had his cap on, almost covering his eyes. I think that he has that cap ever since he was born. The wind was strong and it lifted the dust off the roadside. Behind me, two bad boys were strolling in a hurry. I felt their energy from several tens of meters away and turned to see them. They were walking fast, with the collars of their jackets lifted, with their heads lowered between their shoulders, with that way of gazing of a hyena at hunting and they fixed their eyes on the man-statue in front of the filthy shop. Out of their reflex of evil-doers, or out of pure wickedness, they took him by the jacket and slammed him on the tarmac. The man did not move, he just fell and remained there, on the tarmac, in the position in which they slammed him. There was no one else on the street. A shiver passed over my spine and I felt some goose pimples on my forearms. I was about twenty feet away from them, but I turned around and, like the criminals, I started to go fast and resolutely straight towards them. The wind lifted the dust on the sidewalks and I covered my face with my arms not to hit me in the eyes. I gathered my hair with my hands because it was fluttering in all directions and I could hardly see anything. It had only been a gust, and then the wind stopped.

The bad boys saw me coming and grinned at me. I took the cellphone out of my pocket and pointed it at them. At that moment, they disappeared. They crossed the street and vanished behind a house. In western movies, when the sheriff took out his gun, it had the same effect. Now I took out the phone and the criminals vanished, scared that I could have filmed them. Thinking that the cell phone is the magic wand of our times, I started laughing as I watched the man-statue standing up from the tarmac and repositioning next to Aunt Anne’s door. Glancing at him, I asked if everything was in order. He also looked at me, better said through me. He had a lost look, two blue-washed eyes that expressed nothing. I have never talked to him, but I have seen him so many times that he seemed to belong to me, that he was from my entourage, that he was part of the daily scenery of my life and I did not want him to be attacked. What happens to all these people in this global crisis? Does each of them have someone like me who scares off the aggressors?

I returned home and sent a virtual heart to my boyfriend and my mind flew again to our first date.

I don’t know how we got to his apartment the first time, I don’t remember if I noticed how that place looked, what sort of furniture my lover had, the layout of the house, I know almost nothing. Our talk was trivial and we chatted only out of sheer politeness because none of us was interested in talking. Our words were like birds’ songs and our movements like their dance during the mating period. He took the first step. He hugged me and kissed me. I closed my eyes trying to feel his smell, but that man had no scent, no smell at all. He took me by the hand and led me to the bedroom. We undressed quickly, and I hid under the blanket, like a child. He tried to come near me, under the blanket, but I held it tight and didn’t let him get close to me.

He: Don’t you let me near you?

He took me in his arms, wrapped in blanket and I felt shy while I was looking at him with glittering eyes.

He: You said you love me. Do you really love me?

Me: I truly love you. I truly love you. I love you!

I felt him getting excited hearing my words coming from my heart because it was true, I loved him terribly and I couldn’t help letting him under the blanket with me, but I wanted to postpone the moment for as much as I could because it was for the first time, and the first time only happens once. He took me in his arms again and I touched his forearm on which he had a tattoo representing a yak, who had as eye, a brown little mole.

Me: You have the same mole as me, in the exact same spot.

He: I noticed. We also have the upper right tooth a little bluish. Both of us, the same.

Me: We resemble each other.

He started to laugh aloud.

He: No way, we don’t resemble each other. We have a few resemblances, but we don’t resemble each other.

Me: Yes, we do. Like you are ‘my brother from another mother’.

He: I don’t want to be your brother. The last thing I want is you to be my sister. No.

I let him under the blanket and he caressed my whole body. I felt his lips on my breasts and his sharp teeth biting my nipples. He lowered his kisses and moved slowly to my abdomen.

He: I heard that in the culture of a tribe of Indians in the Amazon area there are three types of vagina.

Me: Tell me!

He: Some resemble heaven, others the earth and the third type is called the Middle Kingdom. I do not know exactly what they were referring to when talking about the Middle Kingdom.

Me: It sounds poetic, though. You are as vast as heaven, and I am the earth in love with heaven.

The: Exactly. The Earth that is facing the sky, looking up.

Me: If you are heaven and I adore the missionary position, of course, my vagina is the second type and has come to meet you, heaven.

He: For women of the second type, the best position is the missionary one because when they are lying on their backs, their vagina is pointing to the sky, so you like me to be above you as if you were meeting heaven. For the first type, the best positions are two, the one above or the position of the dog, the man penetrates it from behind.

Me: Which one do you like the most?

He: It depends on my mood.

Me: And the third type, the one with the poetic name?

He: The Middle Kingdom is very versatile.

Me: Be it versatile, then.

My ‘wild kitten’ proved to be an absolutely fascinating and surprising lover when it came to sex. I liked everything about him, his muscular body, the warm smile, the thick and shiny hair, the way he touched me, his French accent, and the lack of smell.

I’m eating the chocolate I bought earlier and I’m waiting for a message from my self-quarantine lover in his place in Montreuil. ”Do you know what the use of pants is?” he asked. ”You began to ask odd questions, mon cher”, I answered. ”The lockdown just started”. I sent the message full of emoji. Damn it! As if we cannot live without these emoji anymore! Sometimes, when I read a real book, I feel the need of giving a like or some sort of emoji and I am frustrated when I notice that I can’t do it. ”I don’t even want to think about what questions I’ll ask at the beginning of May”, he said, sending me a row emoji at the end of his message.

After a while, he called me and I saw my lover dressed up as a cook again. His kitchen was all ready for a feast.

He: Coq au vin! Chicken braised with wine, mushrooms, salty pork or bacon, onions, garlic and sometimes even a drop of brandy. Now, a drop of brandy, too.

He took the brandy bottle, spread a little over the food he was cooking and then drank quite a lot from the bottle.

Me: Don’t get too drunk yet, dear. It looks delicious!

He: It is. Do you want to learn how to cook one of the most famous French dishes? Coq au vin! I would translate it as ‘rooster in wine’. It’s classified as the most delicious French cuisine, right after Soupe à l’oignon, which I’m sure you wouldn’t like it, as you don’t like onion much. For Coq au vin, remember to use Burgundy.

He took the bottle of wine, showed me the label on it, Burgundy, and then he took a mouthful of wine directly from the bottle.

He: Sometimes, I’m not sure if I want to get drunk or to cook. That’s why I mainly choose dishes in which using some booze it’s a must.

I laughed. I’ve already used all my lines that seem proper to say when he starts to cook, so I only laughed but said nothing. Every time he cooks, he shows me every move he makes. If I’m not online, which hardly happens, he records all the dishes he cooks and I have to watch them later. As usual, today I must assist at a cooking lesson.

First, he listed the ingredients. Four chicken thighs, two cups full-bodied red wine, Burgundy, of course, that much I remembered. Add coarse salt and freshly ground pepper, eight ounces slab bacon, cut into 1/2-inch dice, three tablespoons extra-virgin olive oil if needed, one medium onion, finely chopped. Besides, you need eight garlic cloves, thinly sliced, ten white pearls onions, peeled. Also, 1/2 pound small cremini mushrooms, three tablespoons all-purpose flour, one tablespoon tomato paste, two tablespoon Cognac, one chicken liver, coarsely chopped, two bay leaves and five fresh thyme springs.

No, I didn’t remember all these ingredients while he listed them, showed them to me and forced me to watch him cooking all the way to the end. He wanted, for some reason, to be sure that I would remember this recipe, so he also sent me messages, with all the ingredients, and then he sent me five messages with precise directions.

Directions

Message 1

Place the chicken in a large bowl and add wine. Cover and refrigerate it overnight.

Message 2

Preheat oven to 325 degrees. Remove chicken from wine and pat it dry. Reserve wine. Season chicken with salt and pepper.

Message 3

Cook bacon in a Dutch oven over medium-low heat until crisp, about 20 minutes. Transfer the bacon to a plate, leaving drippings in pot. You should have three tablespoons; you may need to add oil.

Message 4

Raise heat to medium-high. Working in batches, cook chicken, flipping once, until golden, 4 to 5 minutes per side. Transfer it to a plate. Add onion to the pot and cook 4 to 5 minutes. Add garlic and cook 2 minutes. Add pearl onions and mushrooms and cook until brown, 3 to 4 minutes. Stir in flour and tomato paste and cook 2 minutes. Add Cognac and cook, stirring, one minute.

Message 5

Return the bacon and chicken to the pot. Pour in reserved wine and add chicken liver and herbs. Bring it to a simmer. Cover and place in oven until chicken has cooked through and vegetables are tender, 45 minutes to 1 hour. Discard herbs and skim fat from the surface.

Coq-au-vin-1024x683

Coq Au Vin Lockdown Ziua 2

Pisoiul meu sălbăticit m-a trezit cu un mesaj. „În ce lună a zilei suntem”, m-a întrebat. Adormită cum eram, credeam că a încurcat ordinea cuvintelor. I-am trimis un semn de întrebare și a repetat mesajul. Apoi, a mai trimis unul. „Despre zi, știu că e azi, dar în ce lună? Sunt confuz.”

Ah, da, mi-am amintit eu, suntem în acea etapă a lumii în care se șterg zilele din calendar, lunile, și dacă o ținem tot așa, nici anul în care suntem nu va mai conta. „E ziua de după ieri și cea de dinainte de mâine”, i-am răspuns, mirată că pot face o conexiune coerentă la ora aceea. A râs iar eu am râs cu el trimițând tot felul de emoji. „Toate zilele seamănă”, mi-a spus, „suntem încă în martie?” I-am mai trimis un emoji rânjit. „De ce nu ești aici, cu mine în carantină?”, m-a întrebat.

Bună întrebare. Ce caut în mansarda mea în loc să fiu în micuțul lui apartament din Montreuil? El stă la ultimul etaj al unui bloc din localitatea Montreuil de lângă Paris. De pe balconul lui mare se văd acoperișurile blocurilor din față. Frumusețea acelui loc e că niciodată nu ratezi un răsărit atunci când vremea e bună. În rest, e un loc obișnuit. Până la etajul lui urcăm pe scări și noaptea zgomotul pașilor pe trepte e amplificat de spațiul din jur.

Din ziua în care m-am îndrăgostit de el, l-am vizitat de câteva ori la Paris. Prima dată a fost grozav pentru că prima dată se petrece o singură dată. După ce am vorbit câteva luni pe messenger, eu nu mai aveam răbdare și-mi doream foarte mult să aflu cum miroase. El, ca orice bărbat, era mai răbdător. Poate că nu ca orice bărbat, poate avea o iubită în plus și atunci părea răbdător. Îmi tot spunea să am răbdare pentru că atunci când vine momentul, ne vom cunoaște personal. Spunea că dacă e în karma noastră, ne vom întâlni chiar dacă nu plănuim nimic. Da, sigur avea o iubită, deși stătea la taclale cu mine toată ziua. Cum oare putea să mai aibă și o iubită? Atunci de ce era așa de răbdător? Eu nu puteam fi răbdătoare și îl tot presam să accepte o întâlnire. El voia doar să vorbim la telefon, să ne trimitem mesaje și… Și ce, l-am întrebat. Era prima mea relație pe net, însă nu doream să se sfârșească tot acolo unde a început, așa că, mi-am vândut mașina, pentru că demult nu mai aveam niciun ban în cont, trăiam doar din mila părinților mei care mi-au oferit cazare și masă pentru perioada de după divorț, ca să-mi trăiesc în liniște perioada de doliu. Numai că perioada asta s-a lungit ani de zile, eu am cheltuit tot ce aveam și încă nu se născuse în mine dorința să fac ceva nou. Ultimul lucru pe care-l mai aveam din zilele bune ale vieții mele era o mașină Mitsubishi Lancer pe care am vândut-o rapid și mi-am cumpărat un bilet de avion spre Paris.

Era prima dată când zburam spre Paris. Pentru că trăisem în izolare luni de zile înainte de acest eveniment, când am ajuns în aeroport, mi-au transpirat palmele, semn că eram stresată. O prietenă cu care vorbeam la telefon îmi spunea că stresul vine de la faptul că merg să întâlnesc un necunoscut, într-un oraș necunoscut. Eram sigură că stresul meu venea de la altceva pentru că stres era ultimul cuvânt care-mi trecea prin minte când mă gândeam la necunoscutul de la Paris. Emoție, da, dorință, da, nerăbdare, da, însă stres în niciun caz.

În avion, palmele au început să-mi transpire și mai tare. Mi-am luat bilet la geam, ca de obicei. Iubesc decolarea, iubesc momentul acela când piloții împing maneta de gaz în plin, mi-i imaginez spunând la unison „Rotate” și avionul se desprinde de la sol, iar noi ne lipim de spătarul scaunelor din cauza vitezei. Avionul urcă, pare că ne îndreptăm direct spre cer, pe urmă, se aude sunetul acela al flapsurilor care se ridică iar avionul pare să cadă în gol pentru câteva secunde, însă, din contră, urcă și mai sus iar apoi, pilotul execută un viraj ca să se înscrie pe traiect. În acel moment, palmele mi-au transpirat și mai tare și am început să râd, spre surprinderea francezului care stătea lângă mine. Era stresul zborului și nu-mi venea să cred. M-am sălbăticit de tot în timpul în care am stat în mansardă în auto-izolare ca să-mi distrug vechile obiceiuri și să-mi creez conștient altele noi. Îmi era frică să zbor, mie, care aveam vreo trei sute de ore de zbor la manșa avioanelor mici din aviația sportivă pe care o făcusem cu câțiva ani în urmă. Râdeam din ce în ce mai tare, cu fața înspre geamul avionului ca să nu bulversez restul pasagerilor.

andra_clinceni-7047

Gândul că pilotul a luat virajul prea strâns iar viteza putea fi prea mică și avionul ar putea intra în vrie mi-au făcut palmele să transpire și mai tare. La naiba, mă gândeam. Avioanele astea sunt pe pilot automat, îmi reaminteam. N-au nicio șansă să intre în vrie la decolare, trezește-te la realitate, mă certam eu în gând. M-am trezit pentru că mi-am impus și analizam experiența prin care treceam. Ce înseamnă să știi ceva, nu foarte coerent, și să nu-ți mai facă plăcere o experiență pentru că știi tot ce ar putea merge prost în ea! Înainte să fiu pilot, nu-mi puneam nicio problemă la decolare, acum, în loc să mă bucur de zbor, mă gândeam la toate dezastrele care ar putea să se întâmple. Evident, niciunul. Iar dacă s-ar fi întâmplat vreunul, sunt sigură că ar fi fost unul care nu mi-ar fi putut trece prin minte.

Odată ajunsă la Paris, am nimerit într-o mulțime de oameni care se mișcau în toate părțile. Prima dată în aeroport, apoi în Gare du Nord. Nu mai văzusem atâta puzderie de oameni de ani de zile, poate niciodată, și mai ales, nu văzusem în viața mea atâția africani la un loc. Parcă aterizasem în Chad, în Djamena. Africani de toate felurile, înalți, scunzi, grași, frumoși, excepțional de frumoși, negri ca abanosul sau mai maronii, unii îmbrăcați elegant, alții cu părul vâlvoi, femei, bărbați, copii… Toți africani… Cu energia aceea care învârte atmosfera… Iar eu, o blondă anemică, dezorientată, încercând să găsesc linia de metrou spre stația Voltaire unde-mi dădusem întâlnire cu iubitul meu virtual, parisian.

Am reușit să răzbat prin mulțime și să urc în metroul corespunzător unde au început emoțiile. Inima îmi bătea foarte tare și degete îmi tremurau puțin, dar palmele nu-mi mai transpirau. Urma să văd pe viu acel om de care mă îndrăgostisem nebunește fără niciun temei real. Mă gândeam doar la iubire și la ce înseamnă ea. Autohipnoză? Ce altceva putea fi, când eu mi-am dat această sarcină de una singură? Am văzut o poză, am privit-o câțiva ani, m-am îmbibat de o idee, iar apoi, în mine a explodat un sentiment care a început să mă plimbe prin lume. De data asta la Paris.

Am ajuns la stația Voltaire și am ieșit în stradă. Vuiet, lume haotică… albi… câțiva africani… un indian… Uite-l! Iubitul meu, pisoiul meu sălbăticit! Când l-am văzut venind prin mulțimea care în acea zonă se albise considerabil, trecătorii erau în majoritate albi, pisoiul meu sălbăticit se desprindea dintre oamenii aceia ca cel mai sexy om de pe pământ. Părul lui negru lucios, perfect pieptănat, ochelarii de soare care-i sclipeau în lumină, geaca vintage care-i venea trăsnet, toate îl făceau și mai atrăgător decât fusese în imaginația mea. Erau acele câteva clipe de dinainte să-i simt mirosul, însă am remarcat un detaliu la care nu mă gândisem niciodată. Nu mă gândisem la felul în care merge acest om. Acum îl vedeam mergând. Avea un mers de revoluționar și părea că lovește asfaltul atât de puternic cu călcâiele încât părea că-l sparge. Ne-am apropiat unul de celălalt și ne-am îmbrățișat puternic. Era foarte mulțumit să mă vadă și asta mi-a fost clar de la început.

Ne-am întâlnit în fața unui restaurant. Amândoi ne-am uitat înspre el, dar parcă nu doream să ne pierdem timpul mâncând, așa că am oprit un taxi și am pornit spre casa lui. În mașină am stat amândoi ochi în ochi, lipiți unul de altul și deși vorbisem pe messenger ore întregi și ne-am scris mii de mesaje, acum părea că n-avem să ne spunem niciun cuvânt. Lumea dispăruse. Vag, auzeam în fundal sunetele gălăgioase ale orașului care vuia. Cu colțul ochilor remarcam debandada de pe străzile parisiene, mașinile care circulau cu viteză claxonând întruna, bicicliștii pedalând pe marginea carosabilului, oamenii de pe trotuare care se îngrămădeau, se evitau, uneori se înjurau, nu știu de ce, dar îmi era clar că își spuneau vorbe urâte. Vedeam magazinele înșirate pe fiecare stradă, zeci de magazine, zeci de baruri, toate pline ochi într-o zi de joi după masă. Mi-ar fi plăcut să merg cu taxiul și să am timp să contemplu unul dintre cele mai aglomerate orașe ale lumii, însă în acea zi singurul lucru la care voiam să mă uit erau ochii aceia negri, adânci, misterioși, pe care îi visasem în ultimele luni. Voi avea timp destul să contemplu aglomerația Parisului, din taxi, din autobuz, de aproape, de la distanță… Cândva, peste luni, peste ani, atunci când mă voi sătura să privesc acești ochi negri…

Taxiul a virat la dreapta pe o stradă lăturalnică, telefonul iubitului meu a început să sune, la radio cânta Lara Fabian „Demain n’existe pas” când eu, continuând să-l privesc cum răspunde la telefon și începe să vorbească în melodioasa limbă franceză, am fost invadată de egoism, invidie și gelozie. Un zâmbet mi-a apărut în colțul gurii când am simțit acel amalgam de emoții suprapunându-se peste iubirea nesfârșită care m-a târât la Paris. Eram geloasă, invidioasă pe orice ființă, activitate, telefon, mesaj, gând care putea să-mi răpească din timpul meu petrecut cu iubitul meu. Mă auzeam gândind: „Cu adevărat enervant e un bărbat care are preocupări sau vicii. Preocupările și viciile sunt ca niște amante care fură din timpul unei relații. Noi femeile, nu ne supărăm că bărbații beau pentru că-și fac rău sau pentru că-și cheltuie banii. Ne supărăm pentru că nu ne mai putem folosi de ei atunci când avem nevoie de ceva, în special de atenție. Prieteni, drumuri, cunoștințe, spălatul pe dinți, mersul la toaletă, toate fură din timpul nostru petrecut cu ei…”

Sunt abia în a doua zi de carantină. Nu-mi ajungeau toate activitățile mele, care înmulțite cu ale lui, furau din timpul nostru împreună! Deodată, o lume întreagă ne-a răpit timpul. Un virus minuscul, invizibil, poate doar o nălucă, poate doar un spectacol mediatic menit să schimbe ordinea mondială a lumii… Nici nu sunt sigură că acest virus există. Nu pot decât să-i cred pe cuvânt pe medici, pe cercetători, pe farmaciști și pe politicieni. Dar cine garantează existența acestui virus?

Deschid televizorul și urmăresc știrile. Sute de morți în Italia, imagini spectaculoase cu sicriele maro împodobite fiecare cu câte un trandafir, înșirate pe trei rânduri. Aflu că în America s-au înmulțit cazurile și New York-ul e cel mai afectat stat, Anglia a declarat carantina pentru o perioadă de trei luni, Spania e pe urmele Italiei, China și-a revenit și a redeschis muzeele, Japonia, ca de obicei, e calmă, cazuri puține, oameni docili. Ce mă interesează e situația Franței. Ce face iubitul meu în Franța? Și nu vreau să aflu de la el, pentru că nu-l cred, vreau să aflu de la medici. Care e pericolul real în Franța? Va ajunge vreodată virusul să-mi viziteze iubitul? Există vreo șansă? Atunci ar fi tragic. Chiar dacă el ar fi asimptomatic, aș pleca la Paris, aș trece granițele ilegal, aș merge pe jos, aș fura mașini, m-aș lupta cu poliția, cu oamenii fără adăpost sau cu răufăcătorii, aș trece munții pe jos ca Brâncuși… Cred că mi-aș pierde mințile.

O întrebare care mă bântuie e ce fac oamenii fără adăpost în aceste condiții? Ieri am mers să-mi cumpăr ciocolată la magazinul din apropiere. La colțul străzii avem un soi de alimentară de cartier care, printre altele, vinde și alcool ieftin. În zilele normale, toate care au fost de când locuiesc aici, această alimentară a servit băuturi alcoolice unor tipi care par fără adăpost. Poate au adăposturi, nu i-am întrebat niciodată. Zi de zi, de la șapte dimineața, până seara târziu, această alimentară insalubră de cartier avea o mulțime de oameni adunați la ușa ei. Tanti Ana, cea care-l deține, o doamnă grasă, tunsă scurt și fără pic de eleganță, îi servește pe acești oameni care își beau cognacul, vodka sau vinul ieftin pe bordura din fața alimentarei. De câte ori cumpăram ceva de la ea, aproape făceam herpes de greață. Îmi lua banii, apoi își scuipa pe buricele degetelor și apoi, îmi dădea restul pe care-l număra cu degetele acelea pline de salivă.

Ieri n-am intrat la ea, m-am dus la alt magazin, dar am trecut prin fața ușii ei. Dintre toți cei care beau la ea, rămăsese numai unul. Un băiat tânăr, murdar, care mereu umblă cu o căciulă pe cap, fie vară, fie iarnă și care mai tot timpul vorbește singur. Acum stătea înțepenit lângă ușa lui tanti Ana, ca o statuie, fără să se miște deloc, nici măcar nu vorbea singur de data asta. Avea trasă pe ochi căciula lui pe care cred că o are din copilărie. Vântul era puternic și ridica praful de pe marginea drumului. În spatele meu au apărut doi băieți de cartier. Le-am simțit energia de la câteva zeci de metri distanță și m-am întors să-i văd. Mergeau repede și apăsat, cu gulerele gecilor ridicate, cu capul între umeri, cu căutătura aceea de hienă la vânătoare și și-au fixat privirea pe omul-statuie din fața magazinului Anei. Din reflexul lor de răufăcători, sau din pură răutate, l-au prins de geacă și l-au trântit pe asfalt. Omul nu s-a mișcat, doar a căzut și a rămas acolo în poziția în care l-au trântit. Nu mai era nimeni pe stradă. Un fior mi-a trecut pe șira spinării și am simțit cum mi se face pielea de găină. Eu eram la vreo douăzeci de metri de ei, însă m-am întors și, la fel ca și răufăcătorii, am început să merg repede și apăsat direct spre ei. Vântul a ridicat praful pe trotuar și mi-am dus mâinile la față ca să-l opresc să mă izbească în obraz. Mi-am adunat părul cu mâinile pentru că-mi zbura vâlvoi în toate părțile și aproape nu mai vedeam nimic. Fusese doar o rafală, apoi s-a potolit.

Băieții de cartier m-au văzut venind și mi-au rânjit, numai că eu am scos telefonul mobil din buzunar și l-am îndreptat spre ei. În acel moment, au dispărut. Au traversat strada și s-au făcut nevăzuți în spatele unei case. În western-uri, se scoteau pistoalele și aveau același efect. Acum am scos telefonul și răufăcătorii s-au făcut nevăzuți, speriați că i-aș fi putut filma. Gândindu-mă că telefonul mobil e bagheta magică a timpurilor noastre, am început să râd în timp ce-l priveam pe omul statuie cum se aduna de pe jos și se repoziționa lângă ușa lui tanti Ana. L-am întrebat din priviri dacă totul e în ordine. Se uita și el la mine, mai bine spus prin mine. Avea o privire pierdută, niște ochi albaștri spălăciți care nu exprimau nimic. N-am vorbit niciodată nimic cu el, însă l-am văzut de atâtea ori că mi se părea că-mi aparține, că e din anturajul meu, că face parte din decorul zilnic al vieții mele și nu doream să fie atacat. Oare ce se întâmplă cu toți acești oameni în criza asta mondială? Au fiecare dintre ei pe cineva ca mine care le alungă agresorii?

M-am întors acasă și i-am trimis o inimioară virtuală iubitului meu și mintea mi-a zburat din nou la prima noastră întâlnire.

Nu știu cum am ajuns în apartamentul lui prima dată, nu știu dacă am remarcat cum arăta locul acela, ce mobilă avea, cum erau dispuse încăperile din locuință, nu știu mai nimic. Vorbele dintre noi erau banale și conversam doar din politețe pentru că niciunul nu eram interesați de vorbe. Vorbele noastre erau ca ciripitul păsărilor, iar mișcările ca un dans al lor în perioada de rut. El a făcut primul pas. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Eu am închis ochii și am vrut să-i simt mirosul, însă omul acesta n-avea miros. M-a luat de mână și m-a dus în dormitor. Ne-am dezbrăcat foarte repede, iar eu m-am cuibărit goală sub pătură, ca un copil. El a încercat să intre sub plapumă, dar eu am ținut-o strâns și nu l-am lăsat să se apropie de mine.

El: Nu mă lași lângă tine?

M-a luat în brațe cu plapumă cu tot iar eu mi-am băgat nasul sub plapumă și l-am privit cu ochii sclipind, pe sub sprâncene.

El: Ziceai că mă iubești. Mă iubești cu adevărat?

Eu: Te iubesc cu adevărat. Te iubesc cu adevărat. Te iubesc!

L-am simțit cum s-a excitat auzindu-mi vorbele spuse din suflet, pentru că așa era, îl iubeam teribil și nu puteam să nu-l las să intre sub plapumă cu mine, însă voiam să amân cât mai mult momentul, pentru că era pentru prima dată, iar prima dată nu se întâmplă decât o singură dată… M-a luat în brațe cu plapumă cu tot, iar eu i-am atins antebrațul pe care avea tatuat un yak care avea drept ochi, o aluniță.

Eu: Ai exact aceeași aluniță ca și mine, fix în același loc.

El: Am observat. Avem și caninul drept de sus un pic albăstrit. Amândoi același.

Eu: Semănăm, nu-i așa?

El a început să râdă în hohote.

El: În niciun caz nu semănăm. Avem câteva lucruri asemănătoare, dar nu semănăm.

Eu: Ba semănăm. Like „you are my brother from another mother”.

El: Nu vreau să fiu fratele tău. În niciun caz nu vreau să fiu fratele tău.

L-am primit sub plapumă și mi-a mângâiat tot corpul. I-am simțit buzele pe sâni și dinții tăioși mușcându-mi sfârcurile. A coborât cu buzele încet spre abdomenul meu.

El: Am auzit că în cultura unui trib de indieni din zona amazoniană există trei tipuri mari de again.

Eu: Spune-mi!

El: Unele seamănă cu cerul, altele cu pământul, iar al treilea tip se numește regatul mijlociu. Nu știu exact la ce se refereau ei când vorbeau de regatele mijlocii.

Eu: Nu-i nimic, sună poetic. Tu ești vast ca cerul, iar eu sunt o pământeană îndrăgostită de car.

El: Exact. O pământeană îndreptată spre cer, care privește în sus.

Eu: Dacă tu ești cerul, iar eu ador poziția misionarului, clar, vaginul meu e al doilea tip și a venit să te întâlnească pe tine, cerul.

El: Pentru femeile din tipul al doilea, cea mai bună poziție e a misionarului, pentru că atunci când sunt întinse pe spate, vaginul e îndreptat spre cer, așa că ție îți place ca eu să stau deasupra ca și cum te-ai întâlni cu cerul. Pentru primul tip, cele mai bune poziții sunt două, cea de deasupra sau poziția câinelui, bărbatul o penetrează din spate.

Eu: Ție care-ți place cel mai mult?

El: Depinde de dispoziție.

Eu: Iar al treilea tip, cel cu nume poetic?

El: Regatul mijlociu e foarte versatil.

Eu: Versatil mi-ar plăcea mai mult.

Pisoiul meu sălbăticit s-a dovedit un iubit absolut fascinant și plin de surprize când venea vorba despre sex. Îmi plăcea totul la el, corpul lui musculos, zâmbetul cald, părul des și lucios, felul în care mă atingea, accentul lui franțuzesc și lipsa mirosului.

Mănânc ciocolata cumpărată mai devreme și aștept un mesaj de la iubitul meu izolat la domiciliul lui din Montreuil. „Știi cumva la ce folosesc pantalonii?” m-a întrebat pe messenger. „Ai început să pui întrebări ciudate, mon cher”, i-am răspuns. „Carantina abia a început.”, și am mai pus câteva emoji. Damn it, parcă nu mai putem trăi fără emoji, uneori când citesc câte o carte pe hârtie, îmi vine să dau like sau să pun câte un smiley și mă surprinde că nu am cum. „Nici nu vreau să mă gândesc ce întrebări o să pun pe la începutul lui mai”, mi-a trimis el un mesaj cu câteva emoji-uri la sfârșit.

După un timp m-a sunat și mi-am văzut iubitul din nou, îmbrăcat ca un bucătar. Bucătăria îi era pregătită pentru un festin.

El: Coq au vin! Pui înăbușit cu vin, ciuperci, carne de porc sau slănină sărată, ceapă, usturoi și uneori chiar și un strop de cognac. Acum, și o picătură de cognac.

A luat o gură de cognac din sticlă, a stropit un pic peste mâncarea pe care o gătea și a mai băut destul de mult din sticlă.

Eu: Nu te îmbăta prea tare încă, dragul meu. Arată delicios!

El: Este absolut delicios. Vrei să înveți să gătești una dintre cele mai faimoase mâncăruri franțuzești? Coq au vin! Aș traduce prin „cocoș în vin”. E clasificată drept cea mai delicioasă mâncare franțuzească, imediat după Soupe à l’oignon, care sunt sigur că nu ți-ar plăcea, pentru că nu îți place prea mult ceapa. Pentru Coq au vin, nu uita să folosești vin Burgundy.

A luat sticla de vin, mi-a arătat eticheta, Burgundy, și apoi a luat o altă gură de vin direct din sticlă.

El: Uneori nu sunt sigur dacă vreau să gătesc sau să mă îmbăt. De asta aleg de cele mai multe ori rețete care să necesite puțină băutură alcoolică.

Am râs. Am folosit deja toate replicile care păreau potrivite pentru momentele în care el începea să gătească așa că, doar am râs, dar n-am spus nimic. De fiecare dată când gătește, îmi arată toate mișcările pe care le face. Dacă nu sunt online, ceea ce se întâmplă rar, înregistrează toate mâncărurile pe care le gătește și eu trebuie să le vizionez mai târziu. Ca de obicei, astăzi a trebuit să asist la o lecție de cooking.

Prima dată, mi-a înșirat toate ingredientele. Bucăți bune de friptură de la un cocoș de casă, două pahare mari de vin roșu, Burgundy, atât am reținut. 250 ml de supă concentrată de pasăre. 60 ml de cognac, 2 linguri de pastă de roșii, 300 de grame de ciuperci champignon, tăiate în sferturi, 250 de grame de arpagic. O tijă de țelină apio, un morcov, 60 de ml de ulei de măsline extravirgin, 40 de grame de unt, o lingură de făină, 100 de grame de bacon, un cățel de usturoi fin tocat, o linguriță de tarhon, o linguriță de cimbru uscat, sare și piper.

Nu, nu mi-am amintit toate aceste ingrediente în timp ce mi le înșira, mi le arăta și mă forța să privesc cum a gătit de la început până la sfârșit. A vrut din nu știu ce motiv să fie sigur că voi ține minte această rețetă, așa că mi-a trimis mesaje, cu toate ingredientele, după care mi-a trimis cinci mesaje separate cu indicații precise despre cum se gătește această mâncare.

Indicații.

Mesajul 1:

Sărezi și piperezi carnea de coloș. O pui într-o tigaie încăpătoare și încingi 30 de ml de ulei de măsline. Rumenești cepșoarele pe toate părțile.

Mesajul 2:

Adaugi ciupercile, toate deodată și le călești împreună aproximativ 5 minute.

Mesajul 3:

Scoți legumele într-un castron, le acoperi și le păstrezi la cald. În aceeași tigaie adaugi restul de ulei de măsline, 30 de ml, și le rumenești pe rând, fără să le înghesui cu bucățile de carne.

Când toate bucățile de carne sunt rumenite, le adaugi toate deodată înapoi în tigaie, încingi bine tigaia, adaugi cognacul și flambezi. Pentru flambare, adaugi în tigaia încinsă tot alcoolul deodată, apoi aprinzi cu un chibrit apropiat de vaporii care se degajă. În aproximativ 30 de secunde, flăcările trebuie să se stingă de la sine. Ai grijă să oprești hota ca să nu-ți ia foc părul.

Mesajul 4:

Bucățile flambate, imediat ce flăcările s-au stins, le scoți în cratița în care le vei găti mai departe. Adaugi în tigaie vinul, supa, pasta de roșii, tarhonul, cimbrul și cățelul de usturoi fin tocat. Le dai un clocot. Torni sosul din tigaie deasupra cărnii și uite așa, coq au vin începe să capete contur.

Acoperi cu capacul și fierbi la foc mic până ce carnea se înmoaie. Când carnea e moale, adaugi legumele, cepșoarele și ciupercile, împreună cu zeama pe care au lăsat-o.

Mesajul 5:

Acoperi și le fierbi împreună 15 minute. Între timp, baconul tăiat în fâșiuțe fine, îl  rumenești până devine crocant, apoi îl scoți pe hârtie absorbantă. Amesteci untul moale cu făina. Amestecul, beurre manié, îl folosim pentru a îngroșa sosul pentru coq au vin.

Iubitul meu parisian are o grămadă de răbdare. În sfârșit, a doua zi de carantină s-a terminat! M-a tentat să gătesc ceva văzându-l atât de pasionat de bucătărie, însă am mâncat doar ciocolata și chipsurile pe care mi le-am cumpărat mai devreme și mi-a fost de ajuns.

Coq-au-vin-1024x683

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s