Eating Kushari in Cairo Lockdown Day 3

Memories during the third day of the Lockdown

I’m bored stiff, as a Jamaican friend used to say. With all my training in self-isolation, I’m unable to cope with this generalized boredom. Before the pandemic, I used to think about myself as very special when everybody else was so busy, always in a hurry, always running around, and I used to isolate myself to write my stories. Now, all of a sudden, I am a common woman, like all the rest, who live exactly like me. I’m not special at all anymore.

Here is the thought of the day that I wrote in the morning: There’s little difference between a writer and a junkie. Both of them end up bankrupt, devoured by their passions. Both of them hope to be saved, the first, by the readers, the second by a rehab center. Secretly, they both hope that a magic lover will save them.

After three days of official lockdown, I begin to feel depressed. All my training is useless. I found a reason for that. In sport, the training must be specific. It’s in vain to carry heavy bags from the market if you are a weightlifter, only the specific training helps. Therefore, I find myself forced to resume the survival training in solitude and this time the solitude is apocalyptic.

I took the car and left the house with the compulsory declaration form filled and signed by the book and yet, I was afraid of the police. The communism years came to my mind when, for any possible reason, even just for fun, the police had the right to stop us, legitimize us and there was no meeting when we would come out clean from an encounter with the police. We were always guilty, something was always wrong and we ended up paying fines. In our case, in women cases, very often we ended up abused by the male police officers, by the militia, as we used to call them in the past. Those memories came back to me today while driving the car on the empty streets of Bucharest and I couldn’t think of anything else because all my thoughts energy was invested in imaginary explanations for the cops if they stopped me. I could see them patrolling in the same spots they usually patrol and every time I passed by them, my pulse increased. No police officer stopped me, but on my way back home, I made plans about how to avoid the control points and to change the routes in the future.

Today I have no mood to speak to my ’wild kitten’. I’m too lazy to speak with him. I simply don’t want to speak with him. Last night he called me and told me that his ex-girlfriend sent him a letter. I asked him what she wrote. He said that not much, not too coherent, probably she wrote while drinking or taking drugs, but he was surprised to find the letter in his mailbox. ’Excuse me? Say again, please!’, I said astounded. ’What do you mean you found it in your mailbox? I thought she sent you an email, or a message, maybe WhatsApp, but a letter in the mailbox? Are you serious? Who writes a letter on paper nowadays?’ He started to explain something, that she probably used it as a reason to leave the house and take it to his place. ’What do you mean?’ I went on almost outraged, ’The letter didn’t have a stamp on it?’ Apparently not, she wrote an incoherent letter, she stuck it by licking the glue perhaps, and then, she traveled all the way to Montreuil coming from the other side of Paris to put the letter in the mailbox.

I scolded him and maybe I shouldn’t have done it, but all sorts of criminal scenarios went through my mind. It crossed my mind that she might have collected saliva from hospitals and spread it on the incoherently written letter. What else could cross my mind during a pandemic? He started to laugh while I was scolding him, telling me that his ex-girlfriend was indeed a junkie, and sometimes she even forgot her own name, but she wasn’t a criminal.

When I visited my lover in Paris for the second time, I met her, too. She is a short but athletic woman, having two beautiful black eyes, like a dear, a big mouth with fleshy lips, really attractive. Her hair was dyed in all the colors of the rainbow, she was wearing pink sneakers, black clothing and on her shoulders, she threw a pink scarf, torn on purpose. I found her very sexy, smart and I wondered why the two of them broke up. My lover told me that they had never been together actually, that they were friends, but a few years ago they had a few nights of love, nothing more. However, from those nights of love, a child was born… Now, the child is four years old and he lives mainly with his grandparents, sometimes with his mother and other times, my lover brings him to his home for a few days, especially when his older brother is there too, a twelve years old boy, whom my lover has from his first marriage.

When I saw his former girlfriend in Paris, she didn’t seem at all delighted by my presence, she even seemed slightly upset, giving me some sharp glances that later, my boyfriend had explained as being caused by drugs.

Maybe she’s not a murderer, but the fact that she delivered a letter in his mailbox during this lockdown seemed suspect to me. I didn’t want to overreact and I moved to another topic in yesterday’s conversation. It’s already enough that people say about me that I always overreact, that being a writer I like to complicate things, to make them more dramatic than they actually are, that I like to invent stories and to find meaning where there is none… I hear all sorts of comments about the way I behave and think, so I let it go and I watched a movie instead. After the very dramatic film I watched, I went to bed.

Something good has happened today. My friend, Anca, came up with a creative idea. She lives now in London and after we talked about how her quarantine began, how probably one of the directives on the agenda of this pandemic is also the elegant manner of sending migrants home because they can no longer afford to live abroad in the absence of work, she said that it would be great to gather in a book, journal pages of many people from different countries around the planet. I loved her idea! Immediately, I contacted a lot of friends, posted an add on Facebook, and waited for feedback. The girls have been very receptive and most of them want to write a diary. The boys proved to be lazier, they had to be talked into the idea almost by force and although we got some positive answers by asking some of them personally, none of them wanted to respond publicly to the ad.

I will let this idea ferment for a while, I will talk to some other friends, too, because it is an opportunity to call old friends and find out what they have really been up to lately, beyond the smiling posts on Facebook. Here’s an opportunity to talk to my ex-boyfriends. The first one I contacted was Omar, an interesting Arab from Egypt with whom I had a very brief relationship in reality, but who periodically contacted me for ten years after we met at some shootings in Cairo, where I was invited by ZDF to play the role of Cleopatra in a documentary drama. He was the producer of the Egyptian team and we met in 2003. Being married at the time, I did not respond to his romantic offers and resisted the temptation to cheat on my husband, although Omar was an out of ordinary beauty. But after the divorce, because he was still sending me messages, I eventually replied and went to visit him in Cairo.

I took off with one of the Airbus of the Turkish Airlines company and flew to Istanbul. There, I had to wait for seven hours, during which time I had lunch with another ex-boyfriend, and then I went back to the airport to catch the flight to Cairo. At the airport, I checked-in for the evening flight with Egypt Air. The women who lined up for check-in were all wrapped up almost entirely in their traditional shawls and had so many and large luggage that I couldn’t help but think about the airplane’s weight and balance. Are we going to take off?

The check-in seemed to last forever with all the luggage and so many people. I was watching those women wearing the hijab, some of them even niqab and they looked sexy to me… Now, we all resemble the Muslim women, wearing masks to protect ourselves against the virus and maybe we are sexy, too… I find our situation amusing because not long ago some people behaved utterly hysterical against the Muslim women wearing the niqab in public. It hasn’t been long ago and now, we all wear masks in public, we are even forced to wear them if we want to avoid being attacked by others.

The smell of the Arabs at check-in made me dizzy like a mild drug that relaxes all senses. It transposed me into a state of calm and pleasure. Borders are not just between geographical spaces, borders delimit worlds, smells, and the effects of smells and worlds.

I left home in the morning in a slightly humid atmosphere and a little fog. At Istanbul, it was warm and the sky clear. I landed in Cairo in the evening and the air was perfectly dry. I saw Cairo from above for at least twenty minutes. It seemed huge. What a crowded city! On the runway, the sand was moving like groups of snakes. I was crazy about that city!

Cairo 2020

( Image – Cairo during lockdown 2020)

At the airport, Omar was leaning against a pillar when I spotted him. He had a wide smile on his face and he would have liked to hug me, but I kissed him on his cheeks and kept him at a distance with a strong handshake. However, that unfriendly greeting of mine was useless because in a few seconds, his pheromones wreathed me from all directions and I began to feel differently.

He led me to his car, a silvery Mitsubishi Lancer, and he handed me a cigarette. I refused it.

Me: I quit smoking years ago, but let’s stay here until you smoke your cigarette. It’s warm, pleasant, and dusty.

Omar: Forgive us for the dust, this is us. It’s everywhere.

Me: I like the dust, and the heat, and the desert… you know that.

Omar: What have you been up to in the last ten years? Ten years! Unbelievable! You look the same.

Me: You look the same, too.

Omar: No, I got fat. I don’t practice sports at all anymore.

I was watching him smoking and I instantly fell in love with him. It seemed that the time didn’t elapse and maybe I was right. Maybe he took me to the airport the night before, I changed my mind and came back through the other door.

After he finished his cigarette, we got in the car and left. On the way, I slipped my hand into his palm and listened to him telling me how his parents both died, first his father and then after a few years, his mother. He told me that he felt tortured by those events because he was the only one who took care of them. Later, he told me that his sister, Omnia, whom I had met when I first visited Cairo, had cancer. Things were not going well in his life. I was looking at his Egyptian profile and his relaxed driving style. I liked Omar the most when he was driving.

Cairo was exactly as I remembered it from my first trip to Egypt, crowded, with cars that seemed to pile up one on top of the other, with drivers going crazy because of traffic jams, with an infernal noise, and plenty of sand and dust everywhere. I found it fascinating.

Once again, Omar lit a cigarette, this time with hashish and told me that he bought something really special and it’s a shame that I quit smoking. I completely forgot his habit of smoking hashish. I watched him how he introduced the hashish in his cigarette and I felt fascinated, but also afraid. When I saw him how much he enjoyed pulling the smoke from the cigarette, I started to crave it, too. At some point, he broke the silence.

Omar: Do you have any idea what your intentions are or are you going to leave my life as it was?

Me: What do you mean by „are you going to leave my life as it was”?

Omar: I lead a comfortable life. Nice and easy.

Me: Are you married?

Omar: No, why do you ask such a question? I was waiting for you, I haven’t seen you in a long time and you know I’m not married.

Me: Do you have four wives?

Omar: Noooo… I had a girlfriend, but she got married to someone else. Are you free?

Me: Yes. I came here because I remember that we fell in love with each other at some point in our lives, but then I was married.

Omar: Maybe you’ll be happy here. InshaAllah!

Cairo was a completely different world. The road to Omar’s house was long and he didn’t stop at any traffic lights, as if he had no clue what the traffic lights were. He seemed to not know that there were traffic rules and some people obeyed them. We passed by tall walls which hid fabulous villas that I could see through the wrought iron gates. They were surrounded by palm trees and looked like paradise on earth. Outside those villas, though, it wasn’t exactly paradise. The dust was flying everywhere, joined by the trash, at every gust of wind.

Omar was living in a very nice and cozy residential neighborhood. Everything was sandy there, too, like everywhere else in Cairo, but the buildings were new and he had a small, English-model courtyard in front of his apartment. Everything was very pleasant. He arranged for me a large room with a huge bed. The room was very spacious and all the objects huge. In the kitchen, the stove, in particular, seemed like one that could feed an army. After all, Arabs are nations of polygamous families with many children, so obviously, they need space.

In the evening I watched Omar and I could swear it was the reincarnation of a camel. He had long legs and huge paws, like the camels. The lower part of his body was supple, but from the waist up, he was wide, fleshy, with a slight hump made from lack of movement. He was staring at me, with those black eyes, exactly like a camel.

Omar: Want to go to the pool tomorrow?

When he asked that question, he was sitting on the couch in the living room. His skin was very dark and he was dressed in a yellow shirt, which contrasted with the darkness of his skin. He wore a black turban on his head. He looked terribly exotic and sexy.

I was tired after the trip and preferred not to answer the question about tomorrow’s schedule. I would have liked to see once again the pyramids, which I had seen ten years ago only from the outside because there was a lot of people and I did not want to cram myself among the people. I would have liked to walk around the city or eat at a restaurant on the banks of the Nile. Mostly I would have liked to go to the desert.

After two hours of chatting, we went to bed. He in his bedroom, I, in the one prepared for me. I laid down in bed and felt like slipping towards the center of the earth. Everything seemed to move and became soft. I felt like slipping tens of meters into the void, I struggled to breathe, but I couldn’t and during that sensation of falling, a net of thick strings caught me. Around me, three-meter-tall people were carrying heavy stones, huge stones that they placed one on top of the other to build the pyramids.

I was very, very little. I was holding on to that thick string but realized that I was not capable of hugging the string because it was much thicker than my tiny body. I was holding to a strand of the thick string. I saw myself as a tiny scarab, those dung beetle regarded as sacred in ancient Egypt, and I could see my little legs how they hold on that strand. Are the scarab real, I was wondering. I thought they were mythical creatures.

The fear increased with every second because I foresaw how I would be crushed under that pile of stones or thrown tens of meters through the air by the force of the rope when those tall monsters would release the stone and I would simply die there and then. On the right was a boulder, on the left I saw the humpbacks of the carriers. There were at least six men, three meters tall each, tied together, carrying the stone. I could not see what was behind the stone, but I could imagine that there were six other men about three meters each, tied with strings because the stone was not on the ground, but suspended in the air.

I looked around and saw no other scarab. I was the only scarab on the rope. Then one of the men turned slightly, trying to look back. I recognized the profile of Omar, the one from the previous evening, whom I had seen while driving.

I wanted to get rid of that feeling of death and panic I had, a feeling of death and wind. I was so small in that huge world! Those people were walking at an alert pace, not stopping at all, and getting closer to the sky that was becoming increasingly black. They would definitely drop the stone down. Will they slam it down or act delicately? They could not act delicately, that was clear to me, the scarab. It was the day of my death, the evening of my beetle death. The Arabic saying came to my mind: “Every day is a good day to die.” Hearing that saying coming from the future I knew it was not the end and I woke up on my second day in Cairo, on a gorgeous September morning. Through the slightly opened window, I could see the sun shining brightly and I could hear the footsteps of people passing by the street.

When I got to Omar’s kitchen, I found a huge portion of Kushari, a dish considered as the official national dish in Egypt. This mixed rice dish was first made in the mid-19th century.

It is delicious. The main ingredients for Kushari are macaroni, rice, and lentils. Chickpeas, garlic vinegar, spiced tomato sauce, and crispy fried onions are added on top of the dish. Kushari is perfect for vegans and vegetarians as long as vegetable oil is used for much-needed frying.

Next to the tasty Kushari, I found Egyptian coffee, which is prepared by mixing ground coffee and hot water in a pot called the cezve.

I took the Kushari and the coffee and went to the living room where Omar was sitting on the couch, smoking as usual.

I sat down in an armchair and after I complimented and thanked him for the wonderful breakfast, I asked if they had finally found out who built the pyramids.

Omar: The Aad tribe built them.

I had never heard of the Aad tribe.

Omar: They were three-meter tall people who lived all over the earth, but they did not listen to Allah and because of that He destroyed them.

I had the audacity to suggest that perhaps the Aad tribe was just a legend, but he contradicted me, telling me it was the true truth. He suggested that I not talk to anyone about this because there are important people who try to conceal the existence of the Aad tribe. I had no idea what motivation could have had those important people to conceal the Aad tribe. Omar showed me videos on youtube with three-meter tall skeletons found in Yemen and Saudi Arabia and told me that the Aad tribe was mentioned in the Quran, as well.

Me: In our Bible, it is said that in ancient times people lived nine hundred years, but how can we believe that?

I saw in his eyes the sparkle of a believer. Under no circumstances was I supposed to mention anything again about religion in my conversations with Omar. I made a plan to say “Yes, that’s right, you’re right!” to any comment on religion, Allah or the Quran.

Omar: Of course we have to believe what it is written there. They are holy books!

Me: Yes, that’s right, you’re right!

On the TV set, it was playing mellow, specifically Arabic music, and that shrill sound of an Arab woman at the peak of her musical creation made me sweat. I had to get Omar out of the house quickly, otherwise, I risked becoming hysterical because of those endless high musical notes. What do they like about that music?

I wrote this part of my trip to Egypt and then, I stopped. Of course, I’ll continue it, I know I can’t leave it like this, but before that, I bragged about my culinary knowledge to my Parisian lover and I’ve sent him the recipe for Kushari or Koshari as some pronounce this dish’s name.

Kushari-1024x710

So, for the Crispy Onion Topping, you have to use one large onion, sliced into thin rings, salt, 1/3 cup all-purpose flour and 1/2 cup cooking oil. For Tomato Sauce cooking oil is needed, besides, one small onion, grated, four garlic cloves, minced, one tablespoon ground coriander, 1/2 – 1 tablespoon crushed red pepper flakes (optional), one can 28-oz tomato sauce, salt and pepper and 1-2 tablespoon distilled white vinegar.

For Kushari, you need 1 or 1/2cup of brown lentils, picked over and well-rinsed. Also, 1 or 1/2 cup medium-grain rice, rinsed, soaked in water for 15 minutes, drained. Besides, 1/2 tablespoon each salt and pepper, 1/2 tablespoon coriander, two cups elbow pasta, cooking oil, water and 1 15-oz can chickpeas, rinsed, drained and warmed.

Instructions: Make the crispy onion topping. Sprinkle the onion rings with salt, then toss them in the flour to coat. Shake off excess flour. In a large skillet, heat the cooking oil over medium-high heat; cook the onion rings, stirring often, until they turn a nice caramelized brown. Onions must be crispy, but not burned (around 15-20 minutes)

Make the Tomato Sauce. In a saucepan, heat 1-tablespoon cooking oil. Add the grated onion, cook on medium-high until the onion turns a translucent gold (do not brown). Now add the garlic, coriander, and red pepper flakes, if using, and sauté briefly until fragrant (30-45 seconds more). Stir in tomato sauce and pinch of salt. Bring to a simmer and cook until the sauce thickens (15 minutes or so). Stir in the distilled white vinegar and turn the heat to low. Cover and keep warm until ready to serve.

Make the Kushari

Cook the lentils. Bring lentils and four cups of water to a boil in a medium pot or saucepan over high heat. Reduce the heat to low and cook until lentils are just tender (15-17 minutes). Drain from water and season with a little salt. Note: when the lentils are ready, they should not be fully cooked. They should be only par-cooked and still have a bite to them as they need to finish cooking with rice.

Now, for the rice. Drain the rice from its soaking water. Combine the par-cooked lentils and the rice in the saucepan over medium-high heat with one tablespoon cooking oil, salt, pepper, and coriander. Cook for three minutes, stirring regularly. Add warm water to cover the rice and lentil mixture by about 1 or 1/2 inches. You’ll probably use about 3 cups of water here. Bring to boil; the water should be reduced a bit. Now cover and cook until all the liquid has been absorbed and both the rice and lentils are well cooked through (about 20 minutes). Keep covered and undisturbed for 5 minutes or so.

Now make the pasta. While the rice and lentils are cooking, make the pasta according to package instructions by adding the elbow pasta to boiling water with a dash of salt and a little oil. Cook until the pasta is al dente. Drain.

Cover the chickpeas and warm it in the microwave briefly before serving.

In the end, put it all together!

To serve, fluff the rice and lentils with a fork and transfer to a serving platter. Top with the elbow pasta and 1/2 of the tomato sauce, then the chickpeas, and finally 1/2 of the crispy onions for garnish. Serve, passing the remaining sauce and crispy onions separately.

Mâncând Kushari în Cairo

Sunt plictisită moartă, așa cum spunea un prieten jamaican: bored stiff. Cu tot antrenamentul meu în auto-izolare nu reușesc să mă adaptez la plictiseala asta generalizată. Înainte, mă credeam foarte specială când toți ceilalți umblau de colo colo, mereu ocupați, mereu pe fugă, iar eu mă izolam cu lunile ca să-mi scriu poveștile. Acum, deodată m-am trezit o fată banală, comună, la fel ca toți ceilalți care trăiesc exact ca mine. Nu mai sunt deloc specială.

Am scris atât: Nu există aproape nicio diferență între un scriitor și un drogat. Amândoi, sfârșesc faliți, devorați de pasiunea sau viciul lui. Amândoi speră că vor fi salvați, primul de către cititori, al doilea de către centrele de reabilitare. În secret, amândoi speră că vor fi salvați de o iubire magică.

După trei zile de carantină declarată, încep să mă deprim. Antrenamentul meu nu folosește la nimic. Asta pentru că, exact ca și în sport, antrenamentul trebuie să fie specific. Degeaba car pungi grele de la piață, nu mă ajută deloc dacă sunt halterofilă, doar antrenamentul specific ajută. Ca urmare, mă văd nevoită să reîncep antrenamentele de supraviețuire în singurătate, iar acum singurătatea e apocaliptică.

Am luat mașina și am plecat de acasă cu declarația pe proprie răspundere completată și totuși, îmi era frică de poliție. Îmi aminteam de anii comunismului când, pentru orice nimic, poliția avea dreptul să ne legitimeze și nu a existat dată în care să ieșim basma curată dintr-o întâlnire cu poliția. Mereu eram de vină, mereu ceva era în neregulă și sfârșeam plătind amenzi, iar în cazul nostru, al fetelor, uneori sfârșeam prin a fi agresate de polițiștii bărbați, de milițieni, cum se numeau ei atunci. În felul ăsta mă simțeam azi, conducând mașina spre parcul Herăstrău și nu mă puteam gândi la nimic altceva pentru că toată energia gândurilor mele era investită în explicații pentru polițiști în cazul în care m-ar fi oprit. Îi vedeam patrulând în aceleași locuri în care patrulează de obicei, în condiții normale, au aceleași puncte de control și de fiecare dată când treceam pe lângă ei, pulsul îmi creștea. Nu m-a oprit nimeni și la întoarcere mi-am făcut un plan pentru zilele următoare, să schimb traseul și să conduc prin locurile în care nu sunt echipaje de poliție.

Azi n-am chef de pisoiul meu sălbăticit. Mi-e lene să vorbesc cu el. Pur și simplu, n-am chef. Aseară m-a sunat și mi-a spus că fosta lui iubită i-a trimis o scrisoare. L-am întrebat ce i-a scris. Mi-a zis că nu prea multe, nu prea coerent, probabil a scris în timp ce se droga, dar că a fost surprins să o găsească în cutia poștală. „Poftim?”, am întrebat. „Cum adică în cutia poștală? Am crezut că ți-a trimis e-mail, sau mesaj pe messenger, cel mult pe whatsapp, dar o scrisoare în cutia poștală? Tu vorbești serios? Cine mai scrie scrisori pe hârtie?” A început să explice și el ceva, că probabil a fost un motiv să iasă din casă și s-o aducă până acolo. „Adică cum? Nu avea timbru, nu era trimisă prin poștă?” Se pare că nu, ea a scris o scrisoare incoerentă, a lipit-o lingându-i lipiciul probabil, pe urmă, s-a depasat până în Montreuil venind din cealaltă parte a Paris-ului ca să-i pună scrisoarea în cutia poștală.

L-am certat și poate nu trebuia s-o fac, însă îmi treceau prin cap tot felul de scenarii criminale. Îmi trecea prin cap că a adunat salivă de prin spitale și a întins-o pe hârtia scrisă incoerent. Ce altceva putea să-mi treacă prin cap în vremurile astea? El a început să râdă când îl certam, spunându-mi că fosta lui iubită era într-adevăr o drogată, că uita și cum o cheamă câteodată, însă criminală nu era.

Am cunoscut-o și eu când am fost a doua oară să-l vizitez la Paris. Era o tipă mică de statură, cu niște ochi de căprioară și o gură mare, cu buze cărnoase, foarte atrăgătoare. Părul îi era vopsit în toate culorile curcubeului, hainele negre, adidașii roz, iar la gât purta o eșarfă tot roz, ruptă dinadins, pe care și-o tot arunca peste umeri. Era sexy, părea inteligentă și mi-am întrebat iubitul de ce s-a despărțit de ea. Mi-a spus că n-au fost de fapt niciodată împreună, că erau prieteni și că, cu câțiva ani în urmă avuseseră câteva nopți de dragoste, dar nimic mai mult. Numai că, din acele câteva nopți de dragoste, se născuse un copil… Acum copilul are patru ani și trăiește cu bunicii lui, uneori cu mama lui, iar câteodată, iubitul meu îl aduce la el acasă pentru câteva zile, mai ales când e și fratele lui mai mare, primul lui copil, pe care iubitul meu îl are cu fosta lui soție.

Atunci când i-am văzut fosta iubită la Paris, nu mi s-a părut deloc încântată de prezența mea, ba chiar mi s-a părut ușor revoltată și mi-a aruncat câteva priviri tăioase pe care mai târziu, iubitul meu mi le explicase ca fiind datorate drogurilor.

Oricum ar fi fost, faptul că a adus o scrisoare în plic în aceste vremuri mi s-a părut suspect. N-am vrut să par exagerată și am trecut la alt subiect în discuția de ieri de la telefon. Și așa mi se reproșează des că sunt exagerată, lumea zice că fiind scriitoare îmi place să complic lucrurile, să le duc în dramatic, să fabulez, să găsesc sens acolo unde nu există niciunul… Aud tot felul de comentarii legate de felul în care mă comport așa că am lăsat-o baltă și m-am uitat la un film, după care m-am culcat.

Ceva bun s-a petrecut azi. Prietena mea, Anca, a venit cu o idee creativă. Ea locuiește acum la Londra și după ce am povestit despre cum a început și la ei carantina, despre cum probabil una dintre directivele din agenda de lucru a acestei pandemii este și trimiterea elegantă a emigranților acasă pentru că nu se mai pot întreține în lipsa locurilor de muncă, ea a spus că ar fi grozav să adunăm într-o carte pagini de jurnal ale multor oameni de pe Planetă. Zis și făcut! Imediat am contactat o mulțime de prieteni, am pus anunț pe Facebook și am așteptat feedback. Fetele s-au dovedit foarte receptive și majoritatea vrea să scrie jurnal. Băieții se lasă mai greu, trebuie curtați și deși am obținut câteva răspunsuri pozitive întrebând câțiva dintre ei personal, niciunul nu a vrut să răspundă public la anunț.

Voi lăsa această idee să dospească, voi mai vorbi și cu alții pentru că e o oportunitate să sun vechi prieteni și să aflu ce mai fac cu adevărat, dincolo de postările zâmbitoare de pe Facebook. Iată și o ocazie să vorbesc cu foști iubiți. Primul pe care l-am contactat a fost Omar, un arab interesant din Egipt cu care am avut o relație foarte scurtă în realitate, dar care m-a căutat periodic timp de zece ani după ce ne cunoscusem la niște filmări în Cairo, unde am fost invitată de ZDF să joc rolul Cleopatrei într-o docudrama. El era producător din partea echipei egiptene și așa ne-am întâlnit, în 2003. Fiind căsătorită la vremea aceea, nu am răspuns avansurilor lui și am rezistat tentației de a-mi înșela soțul, deși Omar era de o frumusețe ieșită din comun. După divorț însă, pentru că îmi tot trimitea mesaje, i-am răspuns și m-am dus să-l vizitez în Cairo.

Am decolat cu unul dintre Airbus-urile de la Turkish Airline și am zburat spre Istanbul. Acolo a trebuit să aștept șapte ore, timp în care am mâncat la un restaurant cu un alt fost iubit, iar apoi m-am întors la aeroport pentru cursa de seară de la Egypt Air. La aeroport mi-am făcut check-in-ul pentru Egypt Air. Femeile de la coadă, care erau aproape toate înfășurate în șaluri, aveau atât de multe bagaje încât îmi puneam problema centrajului la avion. Oare vom decola?

Check-in-ul părea că va dura la nesfârșit cu atâtea valize și atât de mulți oameni. Priveam femeile acelea care purtau hijab sau chiar niqab și mi se păreau sexy. Acum toate suntem la fel, purtăm măști împotriva virusului și poate suntem și sexy… Mi se pare foarte amuzant pentru că nu de mult se petrecea acea isterie împotriva purtării în public a niqab-ului de către femeile musulmane. N-a trecut mult și acum toate purtăm măști în public, ba chiar suntem obligate să le purtăm dacă nu vrem să ne atace lumea.

Mirosul arabilor de la check-in mă amețea la fel ca un drog suav care relaxează toate simțurile. Mă transpunea într-o stare de calm și plăcere. Granițele nu sunt doar între spații geografice, granițele delimitează lumi, mirosuri și efecte ale mirosurilor și lumilor.

Am plecat de acasă dimineața, pe un pic de ceață și ceva atmosferă umedă. La Istanbul era cer senin și cald. Am aterizat la Cairo seara, iar aerul era perfect uscat. Am văzut Cairo de sus pentru cel puțin douăzeci de minute, atât era de mare. O imensitate! Și ce aglomerație! Iar pe pistă, nisipul dădea un aspect prăfuit și uscat. Îmi plăcea la nebunie…

Cairo 2020

În aeroport, Omar stătea sprijinit de un stâlp când am dat cu ochii de el. Avea un zâmbet mustăcit și ar fi vrut să mă îmbrățișeze, dar eu l-am pupat pe obraji și l-am ținut la distanță cu o strângere puternică de mână, însă acel salut neprietenos a fost total inutil pentru că, în câteva secunde, feromonii lui m-au încolăcit din toate părțile și am început să privesc și să mă simt diferit.

M-a condus la mașina lui, un Mitsubishi Lancer argintiu și mi-a întins o țigară.

Eu: Nu mai fumez de câțiva ani, dar stăm aici ca să fumezi tu. E cald, plăcut și praf.

Omar: Scuze pentru praf, așa e la noi. E peste tot.

Eu: Mie-mi place praful și căldura și deșertul… știi asta.

Omar: Ce-ai făcut în ultimii zece ani? Zece ani, incredibil! Arăți la fel.

Eu: Și tu arăți la fel.

Omar: Nu, eu m-am îngrășat. Nu mai fac sport deloc.

Îl priveam fumând și m-am îndrăgostit pe loc. Parcă nu trecuse o zi și poate că nici nu trecuse, poate m-a dus cu o seară înainte la aeroport, m-am răzgândit și m-am întors pe ușa cealaltă.

După ce și-a terminat țigara, am urcat în mașină și am plecat. Pe drum, mi-am strecurat mâna în palma lui și l-am ascultat povestindu-mi despre cum părinții lui au murit amândoi, prima dată tatăl lui și pe urmă, după câțiva ani și mama lui. Mi-a spus prin ce chin a trecut pentru că doar el avusese grijă de ei. Mai departe, mi-a spus că sora lui, Omnia, pe care o cunoscusem prima dată când am fost în Cairo, avea cancer. Lucrurile nu mergeau prea bine în viața lui. Îi priveam profilul de egipteam și stilul relaxat de a conduce. Cel mai mult îmi plăcea de Omar când era la volan.

Cairo era exact așa cum mi-l aminteam din prima mea călătorie în Egipt, aglomerat, cu mașini care păreau claie peste grămadă, cu șoferi care-și ieșeau din minți din cauza blocajelor și se urcau pe borduri pentru a trece mai repede sau pentru a trece de pe un sens pe altul. Mi se părea fascinant.

Din nou Omar și-a aprins o țigară cu hașiș și mi-a spus că e păcat că nu mai fumam pentru că luase ceva bun. Uitasem cu desăvârșire obiceiul lui de a fuma hașiș. Am privit operațiunea de introducere a hașișului în țigară fascinată și ușor speriată. Când îl vedeam cu câtă plăcere trăgea din țigară, mi se făcea și mie poftă. La un moment dat, a rupt tăcerea.

Omar: Ai idee ce intenții ai sau îmi lași viața la fel cum era?

Eu: Ce înțelegi prin „îmi lași viața așa cum era”?

Omar: O duc bine. Am o viață confortabilă și ușoară.

Eu: Ești căsătorit?

Omar: Nu, de ce spui asta? Te așteptam, nu te-am văzut de foarte mult timp și știi că nu sunt căsătorit.

Eu: Ai patru neveste?

Omar: Nu, am avut o prietenă, dar s-a măritat. Tu ești liberă?

Eu: Da. Am venit aici pentru că îmi amintesc că ne-am îndrăgostit unul de altul la un moment dat al vieților noastre, dar atunci eram măritată.

Omar: Poate o să fii fericită aici. InshaAllah!

Cairo era o altă lume. Drumul până la casa lui Omar era lung și el nu oprea la niciun semafor, parcă habar n-avea ce semnificație are semaforul. Nu ținea cont de nicio regulă de circulație. Am trecut pe lângă ziduri imense care ascundeau vile ce puteau fi văzute prin porțile de fier forjat. Erau înconjurate de palmieri și păreau paradisul pe pământ. Afară însă, nu era tocmai un paradis. Praful zbura în toate părțile, însoțit de gunoaiele luate de vânt.

Omar locuia într-un cartier rezidențial foarte frumos și cochet. Totul era nisipiu și acolo, ca și pretutindeni în Cairo, dar blocurile erau noi, iar el avea o curticică mică, model englezesc, în fața blocului. Totul era foarte plăcut. A amenajat pentru mine o cameră mare, cu un pat imens. Camera era foarte spațioasă și toate obiectele uriașe. În bucătărie, aragazul în special, părea unul care ar fi putut face față unei armate. Până la urmă, arabii sunt neamuri formate din familii poligame cu mulți copii, prin urmare, au nevoie de spațiu.

Seara l-am privit pe Omar și puteam să jur că e reîncarnarea unei cămile. Avea picioare lungi și laba piciorului imensă, ca a cămilelor. Toată partea de jos era suplă, dar de la brâu în sus era lat, malac, cu o ușoară cocoașă făcută de la lipsa de mișcare. Mă privea fix, cu ochii aceia negri, exact ca o cămilă.

Omar: Vrei să mergem mâine la bazin?

Când a pus întrebarea asta, stătea pe canapeaua din living. Pielea îi era foarte închisă la culoare și s-a îmbrăcat într-un tricou galben, care contrasta cu întunecimea culorii lui. Pe cap și-a înfășurat un turban negru. Arăta teribil de exotic și sexy.

Eram obosită după călătorie și am preferat să nu răspund la întrebarea despre programul zilei de mâine. Mi-ar fi plăcut să mai văd odată piramidele, pe care le văzusem cu zece ani în urmă doar din afară pentru că era foarte multă lume și n-am vrut să mă înghesui printre oameni. Mi-ar fi plăcut să mă plimb prin oraș sau să mâncăm la un restaurant pe malul Nilului. Cel mai mult mi-ar fi plăcut să mergem în deșert.

După încă vreo două ore de povești, ne-am culcat. El în dormitorul lui, eu în cel pregătit pentru mine. M-am întins în pat și am simțit că alunec spre centrul pământului. Totul se mișca și devenea moale. Simțeam că alunec zeci de metri în gol, voiam să trag aer în piept, nu puteam și în timpul acelei senzații de cădere am simțit că mă prinde din zbor o plasă de sfori groase. De jur împrejurul meu, oameni de trei metri cărau pietroaie grele, pietre uriașe pe care le puneau unele peste altele ca să construiască piramidele.

Eu eram foarte mică. Mă țineam cu putere de sfoara aceea groasă și îmi dădeam seama că nici măcar nu pot îmbrățișa sfoara, atât era de groasă, mă țineam de fapt de un firicel care ieșea din sfoară. Mă simțeam un minuscul scarabeu și îmi vedeam piciorușele cum se agață de firicel. Sunt un scarabeu. Există scarabei? Credeam că sunt doar legende.

Spaima creștea cu fiecare secundă pentru că prevedeam cum voi fi strivită sub mormanul acela de pietroaie sau aruncată zeci de metri prin aer de către forța frânghiei când monștri aceia de mii de metri vor da drumul pietrei și voi muri pur și simplu acolo și atunci. În dreapta era un bolovan, în stânga am văzut spatele gârbovit al cărăușilor. Erau cel puțin șase bărbați de câte trei metri fiecare, legați unul de altul, cărând pietroiul. Nu puteam vedea ce era în spatele pietroiului, dar îmi puteam imagina că sunt alți șase bărbați de câte trei metri fiecare, legați cu sfori pentru că pietroiul nu era pe pământ, ci suspendat în aer.

M-am uitat împrejur și n-am văzut niciun alt scarabeu. Eram singurul scarabeu de pe frânghie. Apoi, unul dintre bărbați s-a întors puțin, încercând să privească în spate. I-am recunoscut profilul lui Omar, cel din seara precedentă, pe care-l văzusem când conducea.

Voiam să scap de senzația de moarte și panică pe care o aveam, o senzație de moarte și vânt. Eram atât de mică în lumea aceea uriașă! Oamenii aceia mergeau într-un ritm alert, nu se opreau deloc și se tot apropiau de cerul care devenea din ce în ce mai negru. Se întuneca și oamenii aceia, cu siguranță, vor lăsa pietroiul jos. Oare-l vor trânti sau vor acționa delicat. N-aveau cum să acționeze delicat, asta îmi era clar, mie, scarabeului. Era ziua morții, seara morții mele de scarabeu. Îmi trecea prin minte zicala arăbească: „Fiecare zi e o zi bună să mori.” Auzind în gând acea zicală din viitor am știut că nu era sfârșitul și m-am trezit în a doua mea zi în Cairo, într-o dimineață superbă de septembrie. Prin geamul ușor întredeschis, vedeam soarele strălucind puternic și auzeam pașii oamenilor care treceau pe stradă.

Când am ajuns în bucătăria lui Omar, am găsit o porție de Kushari, un fel de mâncare considerat delicatesea culinară a Egiptului. Acest preparat din orez mixt, a fost realizat pentru prima dată în secolul al 19-lea. Principalele ingrediente pentru Kushari sunt macaroanele, orezul și lintea. Deasupra lor se adaugă năut, oțet de usturoi, sos de roșii condimentat și ceapă prăjită, crocantă. Kushari e un fel de mâncare foarte potrivit pentru vegani și vegetarieni.

Lângă Kushari, am găsit cafea egipteană care e preparată amestecând cafea măcinată cu apă într-un vas numit cerve. Am luat porția de Kushari și cafeaua și am mers în living unde Omar fuma, ca de obicei, pe canapeaua din living. M-am așezat și eu pe un fotoliu și, după ce l-am lăudat și i-am mulțumit pentru micul dejun delicios, l-am întrebat dacă au aflat până la urmă cine a construit piramidele.

Omar: Le-au construit tribul Aad.

N-auzisem niciodată de tribul Aad.

Omar: Erau niște oameni de trei metri care au trăit peste tot pe pământ, dar nu l-au ascultat pe Allah și atunci El i-a distrus.

Am avut îndrăzneala să-i sugerez că tribul Aad era doar o legendă, probabil, însă m-a contrazis, spunându-mi că era adevărul adevărat. Mi-a sugerat să nu vorbesc cu nimeni despre asta pentru că se încerca mușamalizarea existenței tribului Aad. Nu-mi venea nicio idee despre motivația mușamalizării tribului Aad. Omar mi-a arătat niște filmulețe pe youtube cu schelete de trei metri găsite în Yemen și Arabia Saudită și mi-a mai spus că tribul Aad era pomenit și în Quran.

Eu: Și în Biblia noastră se spune că în vremuri de demult, oamenii trăiau nouă sute de ani, dar cum să credem așa ceva?

I-am văzut în ochi sclipirea de credincios. Sub nicio formă nu trebuia să mai pomenesc ceva despre religie în conversațiile cu Omar. Mi-am făcut un plan să spun „Da, așa e, ai dreptate!” la orice comentariu despre religie, Allah sau Quran. Nu era de joacă.

Omar: Bineînțeles că trebuie să credem ce scrie acolo. Sunt cărți sfinte!

Eu: Da, așa e, ai dreptate!

La televizorul pornit cânta o muzică miorlăită, specific arăbească, iar sunetul acela strident de femeie arabă în culmea creației muzicale mă făcea să transpir. Trebuia să-l scot pe Omar din casă repede, altfel riscam să devin isterică din cauza acelor note muzicale înalte interminabile. Ce le-o fi plăcând la muzica aceea?

Am scris partea asta din călătoria mea în Egipt și apoi, m-am oprit. Bineînțeles că o să o continui, sunt conștientă că nu o pot lăsa așa, dar înainte de asta, m-am lăudat cu cunoștințele mele culinare iubitului meu Parisian și i-am trimis rețeta pentru Kushari, sau Koshari cum pronunță unii.

Kushari-1024x710

Ingredientele sunt linte verde, paste și orez, care după ce se gătesc, le amesteci cu sos de roșii picant, finisat cu o garnitură de ceapă crocantă și caramelizată și va fi și mai delicioasă dacă adaugi o salată de crudități de sezon.

Pastele și lintea le fierbi separate. În apa cu linte, pui puțină sare și piper, iar la paste adaugi puțină sare și puțin ulei, ca să nu se lipească între ele. După ce le gătești, scurgi toată apa și le amesteci împreună.

Orezul îl pui la înmuiat timp de 15-20 de minute înainte de a-l găti. După ce s-a înmuiat, îl scurgi printr-o sită, îl clătești în puțin ulei de măsline, adaugi o lingură de vegeta de legume, sare și apă caldă. Cantitatea de apă pe care o necesită orezul este aceeași cantitate de orez pe care l-ai înmuiat. Deci cât orez ai după ce s-a scurs apa, atâta lichid adaugi. Îl lași să dea câteva clocote, apoi îl dai la foc foarte mic până se gătește, aproximativ 20 de minute.

Pe urmă, te ocupi de sos. Ca să fie picant și aromat, adaugi în sucul de roșii un ardei iute sau chiar doi și câteva frunze de busuioc.

Usturoiul îl tai rondele, iar ceapa o toci mărunt, apoi le călești în margarină sau unt, până când capătă o culoare ruginie și pe urmă adaugi făină și stingi cu oțet. Învârți bine ca să nu facă cocoloașe, după care adaugi sucul de roșii amestecat cu pasta de roșii și celelalte ingrediente. Sosul nu trebuie să fie nici prea gros, dar nici prea subțire, de aceea cantitatea de apă o adaugi în funcție de cum îți place.

Rămâne să prăjești ceapa foarte bine în ulei de măsline, până se caramelizează, dar să ai grijă să nu o arzi, că va avea un gust amărui. După ce ai preparat și sosul, amesteci lintea fiartă cu orezul și pastele peste care pui ceapa și sosul picant.

Nu știu de ce iubitul meu parizian a fost atât de încântat că m-am străduit să îi explic cum se prepară Kushari. Cred că pe urmă s-a informat singur despre cum se gătește cu adevărat această mâncare, știindu-mă un anti-talent în bucătărie. Sunt sigură că nu a avut încredere în explicațiile mele și că mă suspecta că n-am făcut o documentare completă pe subiect.

Câteva ore mai târziu, mi-a trimis o fotografie cu o porție de Kushari gătită de el. Cred că a fost foarte curios să încerce un fel de mâncare nou.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s