The Djin of the Sahara Desert Lockdown Day 4

…continuing writing on the fourth day of the Lockdown

I woke up with overwhelming energy because in the last few days I gave up sugar due to some teeth problems, I replaced it with glucose, besides, talking to a friend who decided to turn from actress into a pharmacist, I found out that the best supplement to slow down aging is the Revidox. I have been taking Revidox for eight days. I have incredible energy, but my face doesn’t look any better, which depresses me. Every time I look in the mirror and see that I grow old at an alert rate, I get depressed. What am I without my body? What’s left of me if I get older? I can’t imagine what my old age will be like. I do not know how others feel about this, probably their life did not just revolve only around the physical aspect, but I feel that along with the disappearance of my youth, it disappears my motivation to go on living, too.

And as proof, my first concern when quarantine started was to buy shampoo and hair dye. I think that until now, it’s clear for each of us what we would fight for in supermarkets. I sorted out a few problems. I have a pile of books that I can use as toilet paper, I know what I can eat and drink. However, if I would run out of shampoo or hair dye, it would be painful. I live according to the Romanian saying: “The country burns while the old lady combs her hair”. I didn’t stop at shampoo and hair dye but, thinking about it better, I ran to the store and bought a mascara, a black eyeliner, and lipstick. People may wonder why I still need to put on makeup if I’m not allowed to get out of the house. Because I look in the mirror in the morning, at noon and in the evening, even between these times of the day for several times. Nature designed me a sad face, even though I am not a sad person, but I’m bound to look at my sad face every morning and avoid getting depressed because of the creation of Mother Nature. If on top of this, I’d have to see my face without makeup, I might feel like making a list of ways in which I can end my days.

My Parisian lover wanted a video call this morning, and in the light of what I said above, being too early and not having enough time to put on makeup, I refused. He got upset. I didn’t understand why, because I can’t imagine that he was jealous, now, during the quarantine, when finding a new boyfriend became almost impossible.

A few months earlier he asked me, “How do I know if a woman loves me?” I replied that he must feel it, then, I wrote another message, aware that I gave him a stupid answer. I wrote to him: “It is obvious that if a woman loves a man, she does not want to lose him. She’s careful and responds to all his messages all the time. She sleeps with the phone next to the pillow and responds immediately to any of his messages.” I shouldn’t have told him that because from that moment on I couldn’t even go to the toilet without taking my phone with me to respond to any of his messages promptly and to show that I love him. Of course, I showed him how upset I was because of his line. I criticized him for asking the question like this: “How do I know if a woman loves me? Which woman?” I asked annoyed, “Why don’t you ask: How do I know if you love me?” We spent the day analyzing his impersonal replica and training him to become personal when he talked to me.

After I put on makeup, got dressed and brushed, I called him, but he didn’t answer. I didn’t expect him to answer. He probably won’t talk to me anymore for a few days. It wouldn’t be the first time. The words mean almost nothing, only the silence says something…

The Djin of the Sahara desert

Three days later, after we went to the pool, we once again visited the pyramids and ate in a restaurant on the banks of the Nile, we both left in the morning from Cairo with Omar’s dirty Lancer to Baharya, a remote city in Sahara. Not all the desert looks the same, as I thought or seen in the movies. There is a rocky desert, a reddish, a white desert, a desert with large sand dunes or a wide desert, like the plains.

The phenomenon of the Split of the sun on Easter Eve over the pyramids .

The trip to Baharya lasted for six hours and on the way, we talked about unimportant stuff or sometimes we were silent. A few times, we stopped at petrol stations to buy juices and chips. Our relationship remained friendly, it didn’t turn into a hot love, perhaps because our cultural differences were too big and I wasn’t exactly a young girl anymore. I assumed that Omar was aware that he wouldn’t be able to talk me into converting to his religion and for this fact, I became uninteresting for him as a woman pretty quickly. However, we spent some nice days together, we laughed, we made jokes, and we got drunk. The trip we decided to do together in the White Desert was profitable for him financially, and for me it was entertaining.

We passed by a dead cow on the side of the road and the image depressed me. Omar told me that there were trucks that carried them from place to place. Sometimes they died because of the heat and the drivers threw them out of the trucks, but the desert had the habit of destroying everything and in a short time, nothing would be left on the road from that cow.

Omar: Tell me, what do you think of Cairo?

Me: Outstanding, sandy, alive. It was difficult on the first day to position myself in space because everything looks the same, but then I saw the planes coming to landing and I realized the position of your neighborhood relative to the runway axis.

Omar: I noticed that you are freaking smart.

Me: Freaking smart?!

Omar: I’ve never met anyone like you. Explain to me, please! How can you position yourself in space relative to the direction in which the airplanes land? Freaking smart, lady!

Me: You live near the airport. The airplanes find the runway using VOR or the NDB. The runways are always pointing toward the magnetic directions. For example, the runway of the airport in Cairo has the following directions: 05-23. I noticed that when we are heading downtown I have the airplanes on my left, at 90 degrees and so, I realized that we come from north-west. The orientation using the position of the sun seems more difficult for me. If I see the airplanes on my right, this means that we are heading home. Otherwise, Omar, it is tremendously difficult to know your position in a space that looks the same everywhere, it is sandy and all the texts on the walls or outdoors are written in Arabic. Everything looks the same to me, the colors, the writing, the roads, the people, all dress in the same clothing. Only the runway axis gave me a little sense of guidance. And for the position of your block among the others which look exactly the same, I took a fix. On the wall opposite your home, I noticed a graffiti, which says “Ali Kaka”. When I see this graffiti, I know that on the other side of the road it’s your home.

Omar was laughing his head off. He stopped on the edge of the road because he intended to smoke hashish and so, I was the next behind the wheel. The wind was warm and pleasant, I was feeling good and relaxed, but Omar’s mood was changing as he smoked. All of a sudden, he started a nostalgic monologue about his childhood and even though I was trying to keep him in a cheerful mood, I failed.

Me: The first time I visited your home in Cairo, I met a young girl… In your house, there was someone else…

Omar: Fatma, my niece.

His niece… At that time I had thought that she was the second wife of his brother-in-law, but Omar assured me that nobody married more than one wife in Egypt. He continued to tell me about Fatma who got married and left for Syria. She was the daughter of one of his sisters I had never met. They were five brothers. Two boys and three girls. Fatma’s mother died in a car accident that Omar and his siblings had had when he was 21 years old. He told me that they were on the road through the desert when a truck driver who had smoked hashish hit them, hooked with the rear end of his truck their car and threw them all off the road. The car overturned and Omar had his neck and a hand broken. He raised his sleeve and showed me the scars from the accident. Fatma’s mother died instantly.

Me: Who else was in the car?

Omar: All five of us, three sisters and two brothers. The others were fine, nothing happened to them.

I met one of Omar’s sisters and now I found out that another one died in a car crash.

Me: Where is your third sister?

Omar: Cancer. She died three years ago.

When listening to a story like this, you cannot change the topic and move to a comic one. Indeed, life wasn’t too kind to his family.

Me: Why do you smoke hashish?

Omar: I started after the accident. I wanted to find and kill that stupid truck driver. My father found him first and sued him, but you know how these things go… I was in such great pain in the months following the crash that my friends brought me hashish to ease the pain. I couldn’t quit after that.

I drove for about fifty miles and we kept silent. Omar was continuously smoking, sometimes a cigarette with hashish, other times without it. After a while, he began to speak again.

Omar: My father used to beat me up. I think he was tired of me. I was the fifth child and all his energy had been already invested in the education of my older brother. I started to smoke hashish when I was fourteen. My father promised me a bicycle if I had top marks in school. I had the best marks but he didn’t keep his promise. Because of that, I started to smoke hashish.

Me: You said you started after the car accident.

Omar: That’s what I said? No, I started when I turned fourteen.

Within an hour, Omar could no longer tell a coherent story. In certain things I understood him. In my family, things were pretty much the same, just promises. From a psychological point of view, however, I felt more affected because I was the first child, but my parents invested all their energy in the education of my younger brother. Probably because he was the boy; however, it always seemed to me that the rights of the firstborn were violated.

Me: I have an idea! Let’s kill our parents. Ah, but yours are already dead…

In Baharya I met Khaled, a friend or an acquaintance of Omar’s, I don’t even know, with whom we were supposed to go the next day to the White Desert. Because very close to Khaled’s house were a few camel owners, I wanted to ride a camel, also for entertainment, and it was again financially profitable for them.

Omar and I climbed each of us on a camel. Both of the animals seemed to talk to each other, gossiping, complaining endlessly, and they seemed very unhappy. When my camel started to move, I started to sweat. I was crazy. I climbed on a camel although I had an unbearable backache for about two months. My back ached terribly and I only felt a little bit better for a few days, and now I was doing a stupid thing. I told this to Omar, wanting to quit and descend from the animal, but he assured me that from now on, my back wouldn’t ache anymore. He told me that it was common knowledge that if someone had backaches, he or she had to ride a camel. I thought he was joking, nevertheless, he wasn’t joking at all.

I felt dizzy looking at the big boulders on the ground. I was talking to the camel, asking her insistently to be kind to me because I wouldn’t have liked to fall from that hight. The camel went on mumbling dissatisfied.

Me: I’m not surprised that you are dissatisfied. Your stupid owner bound your muzzle from the camel in front of you on which this fat friend of mine sits shamelessly. I’m sorry I’ve rented you; I thought it would be good for you.

The Camel: Apologies accepted.

I felt that I would faint. The camel answered speaking in my native language. It was crystal clear, I was going insane and perhaps because of the strong desert sun, my brain fried and that was it. I’d die. Near us, an Arab was riding a horse of small hight. That horse had a glance in his eyes which seemed to be above the ordinary intelligence. He seemed to wonder if I and the camel truly communicated.

The Horse: I need to clarify this. Can you really communicate with us or am I dreaming?

Me: You are dreaming?! What about me, then?

The Camel: So that you know, your friend is right. Your backaches will vanish.

Me: How?

The Camel: You had financial worries, but now, after this trip, you’ll have a different perspective over things.

I was one minute away from passing out. Not only did those animals respond to me, but they seemed to have a coherent conversation. I focused heavily on the camel saddle I was holding. My fingers were turning blue because of how tight I was holding the saddle and I heard the horse talking again, this time with the camel.

The Horse: You have to sit down because the girl will faint. It’s a shame.

Camel: Sometimes they talk to us, but if we answer, they faint.

The camel sat down, not listening to the commands of her owner who was yelling at her like mad. I managed to remain conscious and keep the Arab from hitting the animal. I had tears in my eyes of emotion. The horse said nothing else, neither the camel. She was only grumbling in a calmer tone.

After I got off the camel, my vision had really changed. My back didn’t hurt anymore and I admitted that I had a serious financial problem. At that time I had plans that far exceeded my budget, but if I simply gave up on them, I was suddenly in a situation of having enough money. In about an hour I had become a rich and debts-free woman. What wonderful creatures live in the desert!

The next morning, Khaled boarded us in a jeep illegally brought from Lybia and we headed for the ”White Desert” National Park. There was nobody on the road, absolutely nobody. In the car was silence, nobody said a word, the men were in front and I, the foreign European tourist who wanted to sleep one night in the desert, was sitting on the back seat. Shortly, I became aware of my situation and my palms started to sweat due to stress. What the hell was I doing with those two Arabs with Taliban’s faces on a desert road to nowhere? My mind entered a state of confusion and panic. I wanted to ask them to turn the car around and give up the trip. What if they sold me to the Bedouins? What if they both wanted to sleep with me in the same tent? What if they wanted to rob me? Who the hell is this Omar to whom I came after many years since I met him? I don’t really know him. This man was incessantly smoking hashish, we were in a jeep illegally brought from Lybia, as they said earlier. Lybia! A suspicious country! I felt like an unconscious idiot. I was no longer surprised that so many tragedies were happening in the world when some ladies, like me, instead of living their life carefully, they ventured with the Arabs in the desert, alone. After all the warnings, the news about Lybia, Egypt, Syria, I was alone, with two strangers in the Sahara desert!

Ten minutes later, after making up stories and scared myself with terrifying thoughts, I felt exhausted of so much fear. Why didn’t I have some more cheerful and optimistic thoughts while traveling through that outstanding scenery, in the company of two really cute guys? And if they sold me to Bedouins, what? It wouldn’t be that bad. I’d have everything, food, housing, maybe even sex… After all, why was it so bad to be kidnapped? I hadn’t had so important reasons to go back home. I didn’t have a husband, a job, children… nothing. Only two cats.

I think that due to too much fear, fatigue, and good thoughts about a Bedouin life, I fell asleep for a few minutes. When I woke up, Khaled was driving in circles on the sand.

Me: What is he doing?

Omar: Looking for a parking spot.

Khaled made a few more turns and got stuck. Because my mind was not exactly sane that day, it sent me all the memories I had of movies with people who sank into moving sands and could no longer get out. My heart started to beat fast. What the hell was wrong with me?

Me: In my country, when it snows a lot and we can’t get our cars out of the snow, we remove the rubber mats and put them under the wheels. It may also work in the case of sand.

Khaled: Never force the car. Slowly, slowly, patiently and gradually, you can easily get out of anywhere.

Khaled had answered me in a calm voice as he made maneuvers to get out of the sand. He managed to get out, obviously, he knew what he had to do. Then he stopped, parked in a place convenient to him, and I realized that we had arrived at our destination. I was surprised because there was nothing there, just desert everywhere around.

The men were quiet, I got out of the jeep and wanted to ask if we didn’t go to a hotel, in some oasis, but I noticed how Khaled started to unload all kinds of things from the car. The evening came extremely fast, but Khaled was also extremely fast. He set up a living room made of carpets, he also made a fire and cooked all sorts of complicated dishes using an old gas tank, one of which I hadn’t seen since communism.

The sky was filled with stars and we were surrounded by a deafening silence. There was no sound, no movement, and I had the feeling that I was deaf, mute and stony in nothingness. Khaled had planned to set up three tents, but I stopped him. It would have been a shame, when I had such a large and beautiful bedroom, adorned with billions of stars and big, white stones, to shelter under a piece of tent cloth.

When we started to eat, though, a few foxes appeared from the darkness and joined us. They were used to tourists and came to beg for food as in other parts of the world dogs and cats beg for food at the restaurants. With his calm voice, Khaled told me to serve them some of my food, otherwise, after we go to sleep they would avenge. They liked to steal stingy tourists’ shoes.

After eating under the open sky in the desert, together with Khaled and Omar, I fell asleep in my sleeping bag and at four in the morning, I opened my eyes. A fox was staring at me from a distance of no more than half a meter. She was sitting on her bottom with her tail curled around her. I didn’t want to move scared that she might leave. I didn’t want her to leave because it was fascinating to see her gazing at me like that.

The Fox: I’m a djin.

Me: A gin? Do you mean a gin like in ”gin and tonic”?

I might have got drunk… No, it was rather from the passive smoking of Omar’s hashish.

The Fox: You said you want a djin.

Oh, yes. A djin, not a gin. I quarreled with Omar about two days ago, who told me about the existence of the djin, a sort of entity from another world about which Omar said very seriously that sometimes we could hear and see. I made a lot of fun of him, telling him that his judgment resembled the sixteenth century way of thinking, that the djin was nothing more than a legend and there was no way such entities existed.

The Fox: What do you want to know? What interests you?

I got out of my sleeping bag and sat in front of her so that I can look at her better. We were glancing at each other like two animals. Without asking her anything, she started to talk and to unfold chronologically all the love stories of my life. I stopped her only when I got scared of how much and accurately she knew. No wonder foxes are considered so smart and well-informed. She went on asking me if I wanted to know about the future love affairs and I said no, shaking my head, even though I could hardly wait for her to tell me.

I could swear that I had seen a smile on her muzzle when she turned around waving her fluffy tail and vanished into the darkness. However, her voice sounded aloud in my head: “Return home. The place you are tempted to occupy it’s for someone else.” She read my thoughts.

I classified the whole story of the djin as a dream. I convinced myself that the fox passed by me at a distance of at least half a meter, she stopped for a second, exactly when I opened my eyes, and then she continued to walk away. I don’t believe in talking foxes; I don’t believe in talking horses or camels! Let’s be clear about this!

When the sun rose in the White Desert, I woke up and saw that the men were already having their coffees. Khaled, who loved to cook, asked me which the most famous Romanian dishes were. The first one that crossed my mind was the Cabbage Rolls, but then, I realized that this delicious dish was made of minced meat, usually pork or in combination with poultry. It was not the best choice because in Egypt the majority of the population was Muslim, therefore people didn’t eat pork.

I chose to tell Khaled about the Lamb Drob, which is a festive Easter dish that looks like meatloaf with boiled eggs inside. This tasty appetizer is much more than meets the eye. Minced lamb offal, green onions, eggs, and bread dipped in milk are baked together along with fresh-cut herbs, such as dill, parsley, and garlic.

During preparation, special attention has to be paid to washing the offal. There is also a variation with chicken or turkey liver that some people prefer. Lamb Drob is a dish that we serve cold.


To cook Lamb Drob, you will need the following ingredients for 8 portions: one complete lamb pluck, about 1 kg in weight, two large onions, one bunch of spring onions, one bunch of fresh dill, one bunch of fresh parsley, five eggs, 200 ml thickened cream, 1/2 teaspoon of salt, and 1/2 teaspoon of ground pepper.

First, you’ll have to boil the lamb pluck into a large pot for 45 minutes. Don’t forget to add a level spoon of salt to the water.

When they are ready, pick them from the pot using a strainer and set them aside on the kitchen bench to cool down.

When they are cool enough so you can hold them with your bare hands, mince them through a medium or small plate meat mincer depending on the consistency you are after. Passing them through the mincer twice will give you a smoother, the pate-kind of creamier consistency.

In a large frying pan, pour a bit of cooking oil and fry the onion for about 30 minutes together with mince paste for about 15 minutes, stirring every now and then. Set the pan aside until cool enough to touch.

When the mix is cool enough, start kneading it with salt to your taste, chopped fresh dill, chopped fresh parsley, chopped spring onions, the cream, and the 3 whole raw eggs.

In a baking tray, set the caul fat liner or puff pastry sheets if you prefer, pour the mixture in and cover the lot with the liner caul fat liner or pastry.

Brush the top with an egg yolk and place it in the oven at 180 degrees for about 45 minutes.

Tip: A nice little and very effective trick of the trade is to roll in the middle of the minced mixture 2 or 3 hard-boiled eggs, so when you cut the Drob you get a slice of the egg as well. It does not take much longer to do that, however, it makes quite an impression on the table.

Although this dish is delicious, I’d say try it once, but leave the poor lambs live.

Djin-ul Saharei

M-am trezit cu o grămadă de energie, asta pentru că în ultimele zile am renunțat la zahăr datorită unor probleme cu dantura, l-am înlocuit cu glucoză, în plus, stând de vorbă cu Mihaela Gaicu care s-a transformat din actriță în farmacistă, am aflat că cel mai bun supliment pentru încetinirea îmbătrânirii e Revidox-ul. De opt zile iau Revidox. Am o energie incredibilă, dar fața nu-mi arată mai bine, lucru care mă deprimă. De câte ori mă uit în oglindă și văd că îmbătrânesc într-un ritm alert, mă deprim cumplit. Ce sunt eu fără corpul meu? Ce mai rămâne din mine dacă îmbătrânesc? Nu-mi pot imagina deloc cum o să fie anii mei de bătrânețe. Nu știu alții cum sunt, probabil viața lor n-a gravitat doar în jurul aspectului fizic, însă eu simt că odată cu tinerețea îmi dispare și motivația de a trăi.

Și ca dovadă, prima mea grijă când a început carantina a fost să-mi cumpăr șampon și vopsea de păr. Cred că până acum ne-am cam lămurit cu toții pentru ce ne-am părui în supermarket-uri. Eu mi-am rezolvat câteva probleme. Am un vraf de cărți pe care le pot folosi pe post de hârtie igienică, știu ce pot mânca și ce bea. Totuși, dacă aș rămâne fără șampon sau vopsea de păr, ar fi dureros. Conform zicalei românești: „Țara arde și baba se piaptănă”. Nu m-am oprit la șampon și vopsea de păr ci, meditând mai bine, am dat fuga și mi-am cumpărat rimel, creion dermatograf și ruj. Lumea se poate întreba de ce mă mai machiez dacă nu pot să ies din casă. Pentru că mă uit în oglindă dimineața, la prânz și seara, chiar și între aceste momente ale zilei de câteva ori. Și așa am o mutră tristă, deși nu sunt un om trist. Și așa mă deprimă expresia mea pleoștită. Dacă mă mai văd și nemachiată, fac o listă de moduri în care-mi pot pune capăt zilelor.

Iubitul meu parisian a vrut de dimineață un video call, iar în lumina a ceea ce am spus mai sus, fiind încă nemachiată, am refuzat. S-a supărat. Habar n-am de ce, pentru că nu pot să-mi imaginez că a fost gelos, crezând că-l înșel în plină carantină, când a găsi un nou iubit a devenit aproape imposibil.

Cu câteva luni înainte m-a întrebat: „Cum îmi dau seama dacă o femeie mă iubește?” I-am răspuns că trebuie să simtă, apoi, am revenit, conștientă de faptul că i-am dat un răspuns penibil. Am revenit și i-am scris: „E evident că dacă o femeie iubește un bărbat, nu vrea să-l piardă. Se poartă cu atenție și răspunde tot timpul promt. Doarme cu telefonul lângă pernă și răspunde pe loc la orice mesaj.” Atâta mi-a trebuit să-i spun, că după aceea n-am mai putut merge nici la toaletă fără să duc cu mine telefonul ca să-i răspund promt la orice mesaj și să-i demonstrez că-l iubesc. Bineînțeles, că și eu m-am arătat enervată de replica lui. L-am criticat pentru că a pus întrebarea în felul ăsta: „Cum știu dacă o femeie mă iubește?” „Care femeie?”, am sărit eu cu gura, „De ce nu întrebi: Cum știu dacă mă iubești?” Am petrecut o zi analizând replica lui impersonală și dresându-l să devină personal în relația cu mine.

După ce m-am machiat, îmbrăcat și periat, l-am sunat eu, însă n-a răspuns. Nici nu mă așteptam. Probabil nu va mai vorbi cu mine de supărare câteva zile. N-ar fi pentru prima dată. Cuvintele nu înseamnă mai nimic, doar tăcerile spun câte ceva…

Djin-ul Saharei

Trei zile mai târziu, după ce am fost la piscină, am vizitat încă odată piramidele și am mâncat într-un restaurant de pe marginea Nilului, am plecat amândoi de dimineață din Cairo cu Lancer-ul murdar a lui Omar înspre orașul Baharya din Sahara. Nu tot deșertul e la fel, așa cum credeam eu sau cum văzusem prin filme. Există deșert pietros, deșert roșiatic, alb, deșert cu dune mari de nisip sau deșert întins ca și câmpiile.

The phenomenon of the Split of the sun on Easter Eve over the pyramids .

Drumul până în Baharya a durat șase ore timp în care am vorbit vrute și nevrute, uneori tăceam, alteori opream să mai cumpărăm sucuri de prin benzinării. Relația noastră a rămas mai mult amicală, nu se lega o iubire fierbinte, probabil că totuși diferențele culturale dintre noi erau prea mari, iar eu nu mai eram o fată chiar tânără. Am presupus că Omar era conștient că nu va putea să-mi împuie capul cu religia și cu convertirea mea la islamism, fapt pentru care am devenit total neinteresantă pentru el ca femeie. Totuși, am petrecut câteva zile splendide împreună, am râs, am făcut glume, ne-am plimbat, iar această călătorie pe care am decis să o facem în deșertul alb era profitabilă pentru el din punct de vedere financiar, iar pentru mine era divertisment.

Am trecut pe lângă o vacă moartă pe marginea șoselei și m-a deprimat imaginea. Omar mi-a spus că sunt camioane care le transportă dintr-o parte într-alta. Uneori mai mor din cauza căldurii și șoferii le aruncă, însă deșertul distruge tot. Nu rămânea nimic din acea vacă în scurt timp.

Omar: Spune-mi, cum ți se pare Cairo?

Eu: Superb, nisipiu, viu. Mi-era greu în prima zi să mă poziționez în spațiu pentru că totul arată la fel, dar pe urmă, am văzut cum vin avioanele la aterizare și mi-am dat seama de poziția cartierului tău față de axul pistei.

Omar: Am remarcat că ești înspăimântător de deșteaptă.

Eu: Înspăimântător?

Omar: N-am mai cunoscut pe nimeni ca tine. Explică-mi și mie cum de te orientezi tu după felul în care aterizează avioanele? Freaking smart, lady!

Eu: Locuieşti aproape de aeroport. Avioanele vin la aterizate după VOR sau NDB. Pistele sunt întotdeauna aşezate înspre direcţii magnetice. De exemplu, pista de aterizare din Cairo are direcţiile 05 – 23. Am văzut că atunci când noi mergem spre centru am avionul în stânga, la 90 de grade şi aşa mi-am dat seama că venim dinspre nord-vest. Orientarea după soare mi se pare mai grea. Dacă am avioanele în dreapta mea înseamnă că ne îndreptăm înspre casă. Altfel, Omar, e foarte greu să te orientezi într-un oraş nisipiu cu toate textele scrise în arabă. Totul e la fel peste tot, culorile, scrisul, şoselele, pieţele, oamenii şi femeile îmbrăcate la fel. Doar axul pistei mi-a dat un pic de orientare. Iar poziţia blocului tău faţă de celelalte blocuri o recunosc după grafiti-ul de pe peretele clubului de sport: Ali Kaka. Când văd acest grafiti ştiu că vis-a-vis e casa.

Omar se strica de râs. A oprit pe marginea șoselei pentru că avea de gând să fumeze niște hașiș, așa că eu am condus în continuare. Vântul era cald și plăcut, mă simțeam în largul meu în deșert, însă starea lui Omar se schimba pe măsură ce fuma. Deodată a început un monolog nostalgic despre copilăria lui, iar eu deși încercam să-l țin într-o dispoziție veselă, nu reușeam.

Eu: În casa voastră mai era cineva atunci când am fost prima dată în Egipt… O fată tânără…

Omar: Fatma, nepoata mean.

Nepoata lui, deci. Atunci mă gândisem că era a doua nevastă a cumnatului lui, însă Omar m-a asigurat că nu au mai multe neveste în Egipt. A continuat să-mi povestească despre Fatma care s-a măritat și a plecat în Siria. Era fiica uneia dintre surorile lui pe care nu o cunoscusem. Ei erau cinci frați. Doi băieți și trei fete. Mama Fatmei a murit într-un accident de mașină pe care Omar îl avusese pe vremea când avea doar 21 de ani. Mi-a povestit că erau pe drum prin deșert și un șofer de tir care fumase hașiș a întrat în ei, i-a agățat cu partea din spate și i-a aruncat cu totul afară de pe șosea. Mașina s-a răsturnat iar Omar a avut gâtul rupt și mâna sfârtecată. Și-a ridicat mâneca și mi-a arătat semnele accidentului. Mama Fatmei a murit pe lock.

Eu: Cine mai era în mașină?

Omar: Eram toți cinci frații, dar ceilalți n-au pățit mimic.

Pe una dintre surorile lui Omar o cunoșteam, iar acum aflasem că o alta murise într-un accident de mașină.

Eu: Și cealaltă soră unde e?

Omar: Cancer. A murit acum trei ani.

La astfel de povești n-ai cum să schimbi subiectul și să treci la unul comic. Într-adevăr, lucrurile nu mergeau prea bine în familia lui.

Eu: Și tu de ce fumezi hașiș?

Omar: Atunci m-am apucat, după accident. Am vrut să-l caut și să-l omor pe șoferul ăla de tir. Îl găsise tata și l-a dat în judecată, dar știi cum e… Aveam dureri atât de mari în lunile în care am stat în spital ca să mă recuperez, încât prietenii îmi aduceau hașiș. Nu m-am mai putut   lăsa pe urmă.

Am mai mers vreo cincizeci de kilometri în tăcere. Omar fuma întruna, câteodată țigara cu hașiș, câteodată fără. După o vreme, a început să vorbească din nou.

Omar: Taică-meu mă bătea întruna. Cred că era plictisit de mine. Eu m-am născut al cincilea și toată energia și educația disponibilă la noi în familie a fost investită în fratele meu mai mare. M-am apucat de hașiș la 14 ani. Tata mi-a promis o bicicletă dacă iau note mari la școală. Am luat 10 pe linie și nu s-a ținut de cuvânt. Atunci am început să fumez hașiș.

Eu: Ai zis că te-ai apucat să fumezi după accident.

Omar: Așa am zis? Nu, m-am apucat la 14 ani.

La distanță de o oră, Omar nu mai știa spune o poveste coerent. În anumite lucruri îl înțelegeam. Așa era și la mine în familie, doar promisiuni. Din punct de vedere psihologic, însă, eu mă simțeam mai afectată pentru că eram primul copil, dar ai mei s-au ocupat doar de fratele meu mai mic. Mi se părea mereu că mi s-a încălcat dreptul primului născut.

Eu: Am o idee! Hai să ne omorâm părinții. Ah, dar ai tăi sunt deja morți…

În Baharya l-am cunoscut pe Khaled, prietenul sau vreo cunoștină de-a lui Omar, nici nu știu, cu care urma să plecăm a doua zi spre deșertul alb. Pentru că foarte aproape de casa lui Khaled erau câțiva proprietari de cămile, am emis pretenția de a încăleca o cămilă, tot ca divertisment, iar pentru ei era din nou profitabil din punct de vedere financier.

Omar și cu mine ne-am cățărat fiecare pe câte o cămilă. Amândouă comentau întruna de parcă ne-ar fi bârfit și păreau tare nefericite. Când cămila mea a început să se pună în mișcare, eu am început să transpir. Eram nebună, m-am urcat pe cămilă, dar eu aveam o problemă cu spatele de vreo două luni. Mă durea îngrozitor spatele și tocmai îmi mai trecuse de câteva zile, iar acum făceam o tâmpenie. I-am comunicat asta lui Omar, vrând să renunț la plimbarea cu cămila, însă el m-a asigurat că de-acum nu o să mă mai doară spatele. Mi-a spus că se știa de când lumea și pământul că dacă ai dureri de spate trebuie să faci un drum cu cămila. Am crezut că glumește, numai că el nu glumea deloc.

Mă lua amețeala privind bolovanii mari de jos și vorbeam frumos cu cămila, rugând-o insistent să fie drăguță cu mine pentru că nu doream să cad de la înălțimea aceea. Cămila mormăia îmbufnată.

Eu: Nu mă mir că ești îmbufnată. Ți-a legat boul ăsta de stăpân al tău botul de cămiloiu’ din față, pe care stă grăsanu’ ăsta de prieten al meu. Iartă-mă că te-am închiriat, am crezut că-ți fac un bone.

Cămila: Scuzele îți sunt acceptable.

Am simțit că leșin. Cămila mi-a răspuns în limba mea. Era clar, înnebunisem și probabil din cauza soarelui puternic din deșert, creierul mi s-a prăjit și s-a terminat. Lângă noi, venea călare pe un cal mic de înălțime, un arab care avea grijă de noi. Am văzut ochiul calului privind cu inteligență, părând că se întreabă dacă eu și cămila am comunicat cu adevărat.

Calul: Trebuie să mă lămuresc. Chiar poți comunica cu noi sau visez?

Eu: Tu visezi? Ce să mai spun despre mine atunci?

Cămila: Să știi că prietenul tău are dreptate. Nu te va mai durea spatele.

Eu: Cum așa?

Cămila: Ai avut griji financiare, dar acum, după călătoria asta, o să ai altă viziune asupra lucrurilor.

Șimțeam că leșin. Nu numai că animalele acelea mi-au răspuns, dar părea să avem o conversație coerentă. Mă concentram cu putere asupra șeii cămilei de care mă țineam. Degetele mi s-au învinețit din cauza strânsorii și iarăși am auzit calul vorbind, de data aceasta cu cămila.

Calul: Trebuie să te așezi pentru că fata va leșina. E păcat.

Cămila: Uneori intră în vorbă cu noi, dar dacă le răspunzi leșină.

Cămila s-a așezat, nesocotind poruncile stăpânului ei care urla la ea ca un descreierat. Am reușit să rămân conștientă și să țin arabul să nu lovească animalul. Aveam lacrimi în ochi de emoție. Calul n-a mai spus nimic, nici cămila, doar mormăia pe un ton mai calm.

După ce am coborât de pe cămilă, cu adevărat, viziunea mea se schimbase. Spatele nu mă mai durea deloc și admiteam că avusesem o problemă gravă financiară. Pe vremea aceea aveam niște planuri care-mi depășeau cu mult bugetul, dar dacă renunțam pur și simplu la ele, mă aflam deodată în situația de a avea destui bani. În aproximativ o oră devenisem o femeie bogată și fără obligații. Ce creaturi minunate există în deșert!

A doua zi dimineață, Khaled ne-a urcat într-un jeep adus ilegal din Lybia și am pornit înspre Parcul Național „Deșertul Alb”. Nu era nimeni pe drum, absolut nimeni. În mașină era tăcere, nimeni nu vorbea, bărbații erau în față, iar eu, turista europeană care a vrut să doarmă o noapte în deșert, eram pe bancheta din spate. Foarte curând am conștientizat situația în care mă aflam și au început să-mi transpire palmele din cauza stresului. Ce naiba căutam cu arabii aceia cu mutre de talibani pe un drum deșertic înspre nicăieri? Mintea mi-a intrat în vrie. Îmi venea să le spun să întoarcă. Dacă mă vindeau la beduini? Dacă vor să doarmă amândoi în același cort cu mine? Dacă vor să-mi ia banii? Cine-i Omar ăsta la care am venit după mulți ani de când l-am cunoscut? Și chiar l-am cunoscut? Omul ăsta fuma hașiș întruna, eram într-un jeep adus ilegal din Lybia, așa au spus. Lybia! O țară suspectă! Mă simțeam idioată și inconștientă. Nu mi se mai părea de mirare că se întâmplau atât de multe lucruri grave când unele doamne, ca mine, în loc să-și vadă de viață, se plimbau de unele singure cu arabii prin deșert. După toate avertismentele, după știrile despre Lybia, Egipt, Siria, eu eram singură, cu doi necunoscuți în Sahara!

Zece minute mai târziu, după ce am fabulat întruna și m-am îngrozit singură cu gânduri înspăimântătoare, mă simțeam extenuată de atâta frică. Oare gânduri mai vesele și mai optimiste nu puteam avea mergând prin minunăția aceea de decor, acompaniată de doi tipi chiar drăguți? Și dacă mă vor vinde la beduini, ce? Nici n-ar fi atât de rău. O să am de toate, mâncare, locuință, poate și sex… Până la urmă, de ce era atât de rău să fiu răpită? N-aveam așa motive mari să mă întorc acasă, n-aveam soț, copii, servici… nimic. Doar două pisici.

Cred că de frică, oboseală și gânduri bune despre o viață printre beduini, am adormit pentru câteva minute. Când m-am trezit, Khaled conducea în cerc, pe nisip.

Eu: Ce face?

Omar: Caută un loc de parcare.

Khaled a mai făcut câteva viraje și s-a înțepenit. Cum mintea mea nu era întreagă în acea zi, mi-a trimis toate amintirile pe care le aveam de prin filme cu oameni care se afundă în nisipuri mișcătoare și nu mai pot ieși. Ochii îmi ieșeau din cap de spaimă. Ce naiba era cu mine?

Eu: La noi, când ninge mult și nu ne putem scoate mașinile din zăpadă, scoatem covorașele de cauciuc și le punem sub roți. S-ar putea să funcționeze și în cazul nisipului.

Khaled: Să nu forțezi niciodată mașina. Ușor, încet, cu răbdare și turată progresiv, ieși ușor de oriunde.

Khaled îmi răspunsese cu o voce calmă în timp ce făcea manevre de ieșire din nisip. A reușit în scurt timp să iasă, evident, știa ce are de făcut. Pe urmă a oprit, a parcat într-un loc convenabil lui, iar eu mi-am dat seama că ajunsesem la destinație. Eram mirată pentru că nu era nimic acolo, doar deșert de jur împrejur.

Bărbații erau tăcuți, eu am ieșit din jeep și am vrut să întreb dacă nu mergem la vreun hotel, în vreo oază, însă am remarcat cum Khaled descărca tot felul de lucruri din mașină. Seara a venit extrem de repede, dar Khaled era și el extrem de rapid. A montat un „living” făcut din covoare, a făcut foc, a gătit mult și complicat mâncăruri felurite și multe, la butelia de gas.

Cerul s-a umplut de stele și era o liniște asurzitoare. Nu se auzea nimic, nu se mișca nimic, iar eu aveam senzația că eram surdă, mută și împietrită în neant. Khaled avusese de gând să monteze și trei corturi, însă l-am oprit. Mi s-ar fi părut păcat, când aveam așa un dormitor mare și frumos, ornamentat cu miliarde de stele și pietre mari și albe, să mă adăpostesc sub o bucată de pânză de court.

Când ne-am așezat la masă, au apărut vulpi. Erau obișnuite cu turiștii așa cum în alte părți, câinii veneau la cerșit, în deșertul alb, veneau vulpi. Cu vocea lui calmă, Khaled mi-a spus să le dau și lor de mâncare, altfel, după ce adorm, vulpile vor veni la furat, mai mult din răzbunare decât de foame.

După ce am mâncat sub cerul liber în deșert, împreună cu Khaled și Omar, am adormit în sacul de dormit și pe la patru dimineața am deschis ochii. O vulpe se uita lung la fața mea de la o distanță de cel mult o jumătate de metru. Stătea în fund, cu coada încolăcită pe lângă ea. Mi-era frig și frică să mă mișc pentru că nu voiam să place.

Vulpea: Sunt un djin.

Eu: Gin? Vrei să spui gin ca în „gin tonic”?

Cred că m-am îmbătat… Nu, mai degrabă e de la hașișul lui Omar fumat pasiv.

Vulpea: Ai spus că vrei un djin.

Aha! Un djin, nu un gin. Mă certasem cu vreo două zile înainte cu Omar care mi-a povestit despre existența djini-lor, un fel de entități din alte lumi, despre care Omar spunea foarte serios că există și pot fi văzute. Eu l-am luat peste picior, spunându-i că gândește ca în secolul șaisprezece, că sunt legende și n-au cum să existe astfel de entități.

Vulpea: Ce te interesează?

M-am ridicat și am ieșit din sacul de dormit ca s-o pot privi mai bine și ne uitam una la cealaltă ca două animale. Fără să o întreb absolut nimic, ea a început să-mi vorbească și să-mi deruleze cronologic toate poveștile de amor ale vieții mele. Am întrerupt-o doar când m-a speriat foarte tare cât de corect și de mult știa. Nu e de mirare că vulpile sunt considerate atât de viclene și de informate. M-a întrebat dacă vreau să știu ceva din viitorul amoros care mă aștepta, i-am spus nu dând din cap, dar cu gândul real interesată de subiect. S-a întors cu coadă cu tot și a dispărut înghițită de dune spunându-mi: „Întoarce-te acasă, locul pe care te tentează să-l ocupi e pentru altcineva, nu pentru tine.” Îmi ghicise gândul!

Am catalogat toată acea poveste cu djinul drept un vis. M-am convins că vulpea a trecut prin fața mea la jumătate de metru, s-a oprit pentru o secundă atunci când am deschis ochii, pe urmă și-a continuat drumul. Nu cred în vulpi vorbitoare, nu cred nici în cai sau cămile vorbitoare! Să fie clar!

Când a răsărit soarele în Deșertul Alb, m-am trezit și am văzut că cei doi prieteni ai mei deja își beau cafelele. Khaled, care iubea să gătească, m-a întrebat care erau cele mai faimoase mâncăruri românești. Primele care mi-au venit în minte au fost sarmalele, dar apoi, mi-am dat seama că acest fel de mâncare delicios e preparat din carne tocată de porc. Nu era cea mai bună alegere pentru că în Egipt, majoritatea populației e musulmană, prin urmare, nu prea mănâncă porc.


Am ales să-i povestesc lui Khaled despre Drobul de Miel, mâncarea noastră festivă de Paști. Pentru că în deșert nu aveam acces la internet ca să-i spun exact cum se prepară și să-i arăt poze, i-am spus că Drobul de Miel arată ca o mare chiftea cu ouă fierte înăuntru. E foarte gustos. Ca ingrediente principale sunt organele de miel tocate, ceapa verde, ouă, pâine înmuiată în lapte, coaptă împreună cu ierburi tăiate proaspăt, cum ar fi mărar, pătrunjel și usturoi.

Deși acest fel de mâncare mi se pare delicious, aș zice să-l încerce fiecare odată, dar să lăsăm bieții miei să trăiască.

One thought on “The Djin of the Sahara Desert Lockdown Day 4

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in: Logo

You are commenting using your account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s