Khaled and the Story of the Eagle Lockdown Day 5

Lockdown day 5 The mood of humanity as I see it today

If you love something or someone, let’s say a nation or a person, investing a certain amount of energy into that love, but at the same time, you hate another nation or person, investing an equal amount of energy in that hatred, the resultant force is zero. If you press the acceleration and the brake at the same time, the engine collapses, you don’t move, you can’t act at all.

All my Facebook posts are aiming the same person, my Parisian lover who loves and hates at the same time, with an equal force all sorts of things, moods, nations, objects, depending on the day, the season, the weather, the streets protests…

Today, in the morning, he told me that he had learned a few things in the last twelve days since he was forced to self-quarantine. He told me that the breakfast, the lunch, and the dinner are social constructions, a conspiracy of the leftists. He told me that he agrees with these social constructions and he even cooks for himself three times a day and as a drink, he chose Corona. The first thing that crossed my mind was that he would gain weight, however, I refrained from saying anything to him because he knows better how to keep his body fit. I’m not sure how he manages to keep his body fit because he’s not a sports addict, but he’s fit, his muscles are in perfect shape, tough like rocks, and he doesn’t have any fat. It is a shame that we don’t spend the quarantine together, locked in his apartment, only the two of us, a never-ending time… but I am glad for him that he finally has a well deserved holiday. His children are at their mothers, he no longer has to go to work eight hours a day and, besides, to spend hours on the road from home to office, from office to one of the mothers to pick up one child, then, from one mother to the other to pick up the other child, meanwhile to cook and take care of himself a little bit, even of me. I said to him “Isolation is the gift,” quoting Charles Bukowski.

My friend Nana, who lives in Istanbul, also self-quarantine in her studio, told me that the world is going crazy. ”I am not going crazy, yet,” I said to her. ”I had a short depressive shadow yesterday but I chased it away, I’m not in the mood of going crazy”. I finally have the opportunity to test my nerves and patience. I like this exercise. Lately, I was flirting with the idea of going to Antaiji Zen Temple in Japan and practice Zen for three months. It wasn’t necessary to travel there; life fulfilled my wish and created the perfect conditions for me exactly in the place I am.

Today, I’m a little tired. I try to keep up with writing in my diary, at the same time, I want to finish the Arab story and also at the same time, I want to keep up to date with everything that happens around, to read the press, my friends’ posts on Facebook and their comments, and also at the same time, I should walk Siska, Dr. Lee’s wife, a nine-year-old Labrador bitch, who, like any Labrador, got fat and she hardly can lift her body from the floor. But if I walk her, I have to walk Dr. Lee, too, and they will wear me out. I wonder once again, I don’t know how many times I already asked myself, how can some people go to work, raise at least one child, take care of him or herself, eat, sleep, wash the dishes, walk one dog, maybe two, everything in the same twenty-four hours I also have. I cannot organize at all and Myamoto Musashi’s words, keep on popping up in my mind: ”If you want to control the others, first, you have to learn to control yourself.” I don’t know, my thoughts pile up in my mind, all at the same time, with the same energy, like a group of unorganized teenagers and I can hardly arrange them in the right order.

Eventually, I managed to control and organize myself and I walked each dog, first Dr. Lee, then, his wife, Siska. Now, I can sit here and go on with the Arab story.

Khaled and the Story of the Eagle

In the morning, I looked at Khaled for the first time with interest. He was a classic Arab, with dark skin, light brown eyes, medium in size, well proportioned, and wearing a short beard. He was dressed in neutral clothes, boots, brown pants, a black jacket and a shawl wrapped around his neck, which he pulled over his mouth and nose whenever the gusts of wind lifted the desert sand. This was his outward appearance, but I was impressed by his inner state, by his extreme calm. He was behaving constantly in all his actions, from driving the jeep in the desert to cleaning the vegetables he cooked. I did not notice any change in his attitude, neither when he prayed, nor when he ran to see why Omar was yelling behind a dune.

Jeep in the White Desert 2

 

While I was explaining to Khaled how to cook Lamb Drob, Omar got a call and he went a few tens of meters away to speak on the phone. At some point, we only heard his voice yelling, but couldn’t see him anymore and Khaled went to see what was going on. He came back and said that everything was in order; Omar was having a conversation on the phone. I was hearing him yelling in Arabic, but couldn’t understand a word from his so-called conversation.

In the early hours of the morning, the atmosphere was terribly hot already. Two crows hid under a huge white rock in the shape of a butterfly and they didn’t move. When Omar was probably listening to the partner of his conversation, the surroundings were silent; we couldn’t hear a single sound from anywhere, and I had the feeling that I was part of a painting, in a space without obvious life, but which seemed magical and soaked in a colorful silence. I wanted to start to speak to Khaled who was enjoying his tea, but I was afraid that I would break that fairytale silence. We heard Omar less and less and further, a sign that he was walking away from us.

Khaled: Tea?

Me: Who are you, Khaled?

Khaled: An Arab from Baharya.

Me: What are you doing?

Khaled: I.T.

Me: Really?

Khaled: Yes.

Me: And your wife?

Khaled: She’s a real estate agent.

I would have liked to ask him about religion and why all the women in Baharya were dressed in black from top to bottom, like ninja fighters, but I wasn’t sure if it was polite. However, I could not refrain from speaking up my mind.

Me: Do you force your wife to wear niqab?

Khaled: No, God, no! I often tell her to take it off because if you are a good person, you are anyway, with or without niqab.

Me: Then why does she wear it?

Khaled: You have to think of two things that come from our history. The first is the desert in which we live. Look, I also have a kind of niqab that I pull over my face when the sand rises. The second thing is about hiding identity. People are bad, they are gossiping all the time, women are very jealous…

Me: Here, too?

Khaled: Especially here.

Me: Why do you think women are jealous?

Khaled: Because they want to dominate and have no character.

Me: That’s a powerful answer.

Khaled: In the past, women accused each other of adultery, robbery, or even murder. If they were taken to court, it was very difficult to prove that that woman was responsible for the crime as long as you could not properly identify her because of the niqab. How could you say it was her? What color was her hair? How long was it? All the details that identify a criminal could not be proven.

Me: I never thought about that.

Khaled: You didn’t have to. I was first married to a Polish woman, therefore I know what it’s like in Eastern Europe.

Me: How did you two get along? You’ve been always a Muslim, I guess.

Khaled: She was an atheist.

Me: I’m also an atheist. In our countries, religion was almost eradicated during the communism. Your ex-wife had no guilt.

Khaled: The atheism is discouraging. It is as if everything is meaningless and every ideal crumbles.

Me: You’re right. Sometimes I want to find the courage to believe in God, but you know, I feel like I’m disobeying a commandment. I was raised to detest the beliefs.

Khaled: I understand. Atheism was an experiment. It must be understood as such. An experiment in the middle of a history of thousands of years.

Me: Do you think this experiment yielded any results?

Khaled: Look inside you. Do you find something good?

Me: Tolerance, detachment, freedom of spirit, and thought.

Khaled: Then why do you need God?

Me: Sometimes I lose hope, I get depressed at the thought that everything is useless.

Khaled: Only for a short time and then everything is erased and we start again on another path.

Khaled said something that made me think that he accepted other religions, even the idea of ​​reincarnation. He looked at me from under his eyebrows with those light brown eyes and seemed to read my mind because he answered.

Khaled: All Gods, Entities, The God, Allah, and reincarnation, everything exists because if it wouldn’t have existed, there would be no stories.

Me: Khaled, you are a very special Muslim.

Khaled: I’m an ordinary Muslim. We are tolerant, detached, we have freedom of spirit and thought, just as you expressed yourself when you said what you achieved by being an atheist. Sometimes people distort things and believe that one religion is in a way and the others in another. They all lead to the same conclusions, even atheism.

Me: Do you believe in reincarnation?

I was about to open in front of that unknown Arab in the desert. I would have wanted to tell him everything that happened to me in my life, to describe all the sensations I had, to show him my soul, like a book, opened at any page he was willing to read. His calm seemed to keep everything around him in balance.

Khaled: As I told you, I think that everything we talk about, exists, therefore, reincarnation must exist, as well. There are benefits to believe in reincarnation. You could change your priorities if you believe that you still have another sixty years of life, plus seven more years of childhood while you grow a new body in your next life. Or, if you died today, here in the desert, and this would be your last day of this life, then you will still have 49 days between the worlds and another seven years before you’ll be conscious in your new identity. In this case, you can start to build your future differently, isn’t it? At least, you’ll be more relaxed knowing that you have an eternity at your hands to fulfill all your dreams.

Me: Khaled!

Khaled: Yes?

Me: You impressed me! I thought you were just the driver of the jeep that brought us into the desert!

Khaled: And the chef. What would you choose if today was the last day of your life?

The sun was in the middle of the sky when Khaled asked that question. I didn’t answer, but in my imaginary monologue, I told myself that I would choose to fall in love again because that was what I knew to do best.

Khaled started frying some chicken legs and baking potatoes. I began to talk without a break about my life, about the feelings that overwhelmed and dragged me everywhere, populating my mind randomly at any hour of the day or night. I told him that my feelings seemed to be some furious ghosts that enjoyed harassing me and that my thoughts were too weak to control my emotions. I was decimated by feelings, thoughts, random actions and many times everything seemed useless to me; I had no discernment or power of reaction to the roller coaster of the different moods happening inside me. My inner world was disorganized, unbridled, pointless. I took courage and told him that, besides all this, I was talking to horses, camels, and last night to a gossiping fox who pretended that she was a djin. When I was finally able to shut up, the sun was already setting, Omar had not yet returned, and Khaled was watching me calmly, enjoying another tea. After a long time, he spoke to me.

Khaled: What you told me resembles a storm.

Me: An inner tornado.

Khaled: The eagle is the only bird that loves the storm. When the clouds gather, they become happy, full of energy, and use their wings to climb the upward currents of the air to rise as high as possible. When they find the right currents, they no longer flap their wings and glide through the clouds. All this time, all the other birds are hiding among the leaves of the trees. You are now in the midst of a storm, the storm of your life and you can use the currents to climb as high as possible.

I looked at him astounded. I remembered that the Arabs were famous for their wisdom and that it was not so unusual that I, with my chaotic mind, told an Arab all sorts of apocalyptic stories about my inner world, and he, in a few simple words, told me what was happening to me. A storm!

I took another fried chicken leg, ate it, and threw the bones to a fox sitting next to us. I was thinking about eagles and Khaled’s wife.

Me: Your wife probably doesn’t cook since you are so skilled at cooking.

Khaled: When she’s not working, she cooks, but if she goes to work, I’d be embarrassed to ask her to cook so I cook for everyone.

Me: But you work, as well.

Khaled: I’m a man. I can do everything.

I laughed and he replied laughing.

Me: So you accept all religions. Sounds cool to me.

Khaled: I accept them, but I am a Muslim and live impeccably as a Muslim. We believe in Allah and one life.

Me: Is that why you divorced your Polish wife?

Khaled: I haven’t always been a Muslim. I was born in Egypt in a family of Copts, not Muslims. They were free-thinkers; they liked letting everything at random. For me, it was almost impossible to find balance in my family and I was looking for anything to cling to, anything. I started to drink, to smoke and at some point, I went to college in Eastern Europe, in Warsaw. There, I got married to my first wife and I completely lost it. I lived years of drinking, smoking, wasting my time, quarreling… You know… My only escape was to return here, become a Muslim, and start having a fixed, strict schedule. When I began to practice religion daily, when I started to pray five times a day, I balanced myself. Don’t get me wrong! It’s not about religion. You can take up anything, a sport for example, and get the same result. For me, religion worked.

Me: Your Polish wife didn’t want to come here, too?

Khaled: No. She didn’t like the desert, she only liked Egyptian cuisine.

Me: No wonder… Egyptian cuisine is delicious… You made a dramatic change, Khaled. How did you succeed?

Khaled: The eagle stories helped me. Want to tell you another story about the eagles? It’s not a story, in fact, it’s what some of them really do.

Me: Tell me! Please!

Khaled: The eagle has the longest life of its species and can reach up to seventy years old, but in order to reach this age, it has to make the hardest decision. When the eagle is around forty, he can no longer catch the prey because his claws become long and flexible. His long, sharp beak bends, and his wings become too heavy because the feathers become thick and sticky in the chest area, which prevents him from being able to fly. Then he has two options, to die or go through a very difficult and painful process that lasts a hundred and fifty days. He must fly to the top of a mountain and build an isolated nest on a rock at high altitude. There, he strikes his beak against a boulder until he manages to separate it from his head and waits until a new one grows with which he snatches his old claws and feathers until he is completely naked. He waits for the new claws and feathers to grow again, and after five months he resumes his famous flight, being able to live for another thirty years. This is what I did, too, except that I had lived an entire year in solitude before I started on the path I am now. But I’m human, I’m sluggish.

Vultur

Khaled și Povestea Vulturului

Starea de spirit a umanității, așa cum o văd azi 29.03.2020

Dacă iubești ceva sau pe cineva, să zicem o națiune sau o persoană, investind o anume cantitate de energie în acea iubire, dar în același timp, urăști o altă națiune sau persoană, investind o cantitate egală de energie în acea ură, rezultanta forțelor e zero. Dacă apeși accelerația și frâna în același timp, motorul ia foc, nu te poți mișca, nu poți acționa deloc.

Toate postările mele de pe Facebook se adresează unei singure persoane, iubitului meu parisian care iubește și urăște în același timp cu o forță egală diverse lucruri, stări, națiuni, obiecte, depinde de zi, de anotimp, de manifestațiile din stradă…

Azi, de dimineață, mi-a spus că a învățat câte ceva în ultimele doisprezece zile de când stă în casă. Mi-a spus că micul dejun, aperitivul, prânzul, desertul și cina sunt construcții sociale, o conspirație a celor de stânga. Mi-a spus că subscrie acestei construcții sociale și își gătește chiar și desert, iar de băut bea doar Corona. Primul lucru care mi-a trecut prin gând a fost să-i atrag atenția la kilogramele de grăsime pe care le-ar putea lua, însă am tăcut, pentru că el știe foarte bine să se mențină în formă. Nu prea știu cum face, pentru că nu e un adept al sportului, dar e în formă, musculatura îi e tare ca piatra și n-are niciun gram de grăsime. Mi-era ciudă că nu petreceam carantina cu el, închiși în casă, doar noi doi, un timp fără sfârșit… Mă bucur pentru el că în sfârșit are o vacanță bine meritată. Copiii lui se află la mamele lor, el nu mai trebuie să meargă la servici opt ore pe zi și, în plus, să piardă ore pe drum de acasă la birou, de la birou la una dintre mame și să ia un copil, apoi, de la o mamă la cealaltă și să ia celălalt copil, între timp să gătească și să se ocupe și de el câte un pic, chiar și de mine. I-am spus: „Isolation is the gift”, citându-l pe Charles Bukowski.

Prietena mea Nana, care locuiește în Istanbul, deasemenea izolată în garsoniera ei, mi-a spus că lumea o ia razna. „Eu, încă nu”, i-am răspuns. Am avut o scurtă umbră depresivă ieri și i-am poruncit să dispară, n-am chef de așa ceva. În sfârșit am ocazia să-mi testez nervii și răbdarea. Îmi place acest exercițiu, tot cochetam eu cu ideea de a merge la templul zen Antaiji din Japonia, să stau acolo trei luni și să practic meditația zen. N-a fost nevoie să mă deplasez până acolo, mi s-au creat condiții exact în locul în care mă aflu.

Sunt puțin obosită azi. Încerc să țin ritmul zilelor scriind în jurnal, în același timp, vreau să termin de scris povestea arabă și tot în același timp, vreau să fiu la curent cu tot ce se întâmplă, să citesc presa, postările prietenilor pe Facebook, cometariile lor, și tot în același timp, ar trebui să-i plimb nevasta doctorului osteopat Lee, Siska, o cățea Labrador în vârstă de nouă ani, care ca orice Labrador, s-a îngrășat și abia se mai ridică de pe podea. Însă dacă o plimb pe ea, trebuie să-l plimb și pe el, lucru care-mi ia din timp și din energie. Mă întreb din nou, pentru a nu știu câta oară, cum reușesc unii să meargă la servici, să crească cel puțin un copil, să se îngrijească de propria persoană, să mănânce, să doarmă, să-și spele vasele, să plimbe eventual și un câine sau doi, totul în aceleași două zeci și patru de ore pe care le am și eu. Nu reușesc deloc să mă organizez și-mi tot vin în cap vorbele lui Musashi: „Dacă vrei să-i controlezi pe alții, trebuie în primul rând să te poți controla pe tine.” Nu știu ce să zic, gândurile mi se înghesuie în minte, în același timp și cu aceeași energie, ca un grup de adolescenți dezorganizați și cu greu reușesc să le aranjez în ordinea corectă.

În cele din urmă, m-am controlat și am plimbat pe rând fiecare câine, prima dată pe Doctor Lee și pe urmă, pe nevastă-sa. Acum pot sta liniștită să continui povestea arabă.

Khaled și Povestea Vulturului

Dimineață, l-am privit pentru prima dată pe Khaled cu interes. Era un arab clasic, cu pielea închisă la culoare, cu ochii căprui deschis, de statură medie, foarte bine proporționat și purta o barbă scurtă. Era îmbrăcat în haine neutre, bocanci, pantaloni maro, un hanorac negru și un șal înfășurat în jurul gâtului pe care și-l ridica peste gură și nas atunci când erau rafale de vânt care ridicau nisipul deșertului. Aceasta era înfățișarea lui exterioară, dar eu eram impresionată de starea lui interioară, de un calm extrem. Se purta constant în toate acțiunile lui, de la a conduce jeep-ul în deșert până la curățarea legumelor pe care le-a gătit. Nu am sesizat nicio schimbare în atitudinea lui, nici când se ruga, nici când a dat fuga să vadă de ce zbiera Omar după o dună.

Jeep in the White Desert 2

M-am ridicat din sacul meu de dormit auzind țipete venind dinspre vest. Khaled s-a dus repede să vadă ce se petrece, dar s-a întors și mi-a spus să stau liniștită. Omar vorbea cu cineva la telefon. Îl auzeam și eu răcnind în arabă, însă n-aveam idee ce spine.

La primele ore ale dimineții, totul dogorea de căldură. Ciorile s-au pitulat și ele sub o stâncă albă în formă de fluture și nu se mișcau. Când Omar nu se auzea vorbind, totul era tăcut, nu se auzea niciun alt sunet de nicăieri și aveam senzația că mă aflu într-un tablou, într-un spațiu fără viață evidentă, dar care avea o profunzime și o liniște plină de culoare. Voiam să încep să-i vorbesc lui Khaled care-și savura ceaiul în tăcere, dar îmi era frică să nu sparg tăcerea aceea de poveste. Omar se auzea din ce în ce mai puțin și mai departe, semn că mergea și se îndepărta de noi.

Khaled: Ceai?

Eu: Cine ești tu, Khaled?

Khaled: Un arab din Baharya.

Eu: Cu ce te ocupi?

Khaled: I.T.

Eu: Serios?

Khaled: Da.

Eu: Și soția ta?

Khaled: E agent imobiliar.

Aș fi vrut să-l întreb despre religie și de ce toate femeile din Baharya erau îmbrăcate în negru de sus până jos, ca niște ninja, dar nu eram sigură că era politicos. Totuși, n-am putut să mă abțin.

Eu: Tu o obligi pe soția ta să poarte niqab?

Khaled: Nu, Doamne ferește! Eu îi spun de multe ori să-l scoată pentru că dacă ești un om bun, ești oricum, și cu niqab și fără.

Eu: Atunci de ce-l poartă?

Khaled: Trebuie să te gândești la două lucruri care vin din istoria noastră. Primul e deșertul în care locuim. Uite, și eu am un fel de niqab pe care mi-l trag pe cap când se ridică nisipul. Al doilea lucru e legat de identitate. Oamenii sunt răi și cârcotași, femeile foarte geloase…

Eu: Și aici?

Khaled: Mai ales aici.

Eu: De ce crezi că sunt femeile geloase?

Khaled: Pentru că vor să domine și nu au character.

Eu: Ăsta e un răspuns puternic.

Khaled: În trecut femeile se acuzau unele pe altele de adulter, hoție sau chiar de crime. Dacă erau duse la tribunal era foarte greu să demonstrezi că acea femeie era responsabilă de crimă atâta vreme cât nu puteai s-o identifici corect datorită niqab-ului. Cum puteai spune că a fost tocmai ea? Ce culoare avea părul ei? Cât de lung era? Toate amănuntele care identifică un criminal, nu puteau fi dovedite.

Eu: Nu m-am gândit niciodată la pasta.

Khaled: N-aveai de ce. Am fost mai întâi însurat cu o poloneză, așa că știu cum e la voi, în Europa de Est.

Eu: Cum v-ați înțeles? Erai tot musulman, bănuiesc.

Khaled: Ea era ate.

Eu: Și eu sunt tot atee. La noi religia a fost aproape eradicată în vremea comunismului. Fosta ta soție n-avea nicio vină.

Khaled: Ateismul e descurajator. E ca și când nimic n-ar mai avea sens și orice ideal se năruie.

Eu: Ai dreptate. Uneori, vreau să-mi găsesc curaj să cred în Dumnezeu, dar știi, mă simt de parcă aș încălca o poruncă. Am fost crescută să detest credințele.

Khaled: Înțeleg. Ateismul a fost un experiment. Trebuie înțeles ca atare. Un experiment în mijlocul unei istorii de mii de ani.

Eu: Crezi că a dat vreun rezultat experimentul ăsta?

Khaled: Uită-te în interiorul tău. Găsești ceva bun?

Eu: Toleranță, detașare, libertate spirituală și de gândire.

Khaled: Atunci de ce ai nevoie de Dumnezeu?

Eu: Uneori îmi pierd nădejdea, mă deprim la gândul că totul e inutil.

Khaled: Doar pentru un scurt interval de timp și pe urmă, totul se șterge și o luăm de la capăt pe alt drum.

Khaled a spus ceva care mă făcea să cred că accepta și alte religii, chiar și ideea de reîncarnare. M-a privit pe sub sprâncene cu ochii aceia maro deschis și parcă mi-a citit gândul pentru că a răspuns.

Khaled: Exită toți zeii și Dumnezeii și Allah și reîncarnarea. Există tot, pentru că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Eu: Khaled, ești un musulman foarte special.

Khaled: Sunt un musulman obișnuit. Noi suntem toleranți, detașați, avem libertate spirituală și de gândire, exact cum te-ai exprimat tu când ai spus că asta ai obținut fiind atee. Uneori lumea distorsionează lucrurile și crede că o religie e într-un fel și alta în altul. Toate duc în același loc, chiar și ateismul.

Eu: Crezi în reîncarnare?

Eram pe punctul de a mă deschide în fața acelui arab necunoscut din deșert. Aș fi vrut să-i spun tot ce mi s-a întâmplat în viață, să-i descriu toate senzațiile pe care le-am trăit, să-i arăt sufletul ca pe o carte deschisă la orice pagină avea el de gând să citească. Calmul lui părea să țină totul în jurul lui în echilibru.

Khaled: După cum ţi-am spus, cred că există tot, deci există şi reîncarnarea. Există şi avantaje să gândeşti aşa. Ai putea să-ţi schimbi priorităţile dacă te gândeşti că mai ai la dispoziţie şaizeci de ani de viaţă, plus încă şapte când vei fi din nou copil în creştere şi o să-ţi formezi corpul în noua viaţă. Sau, dacă ai muri azi, aici în deşert, şi ar fi ultima zi din viaţa ta, atunci ai mai avea la dispoziţie 49 de zile, în lumea dintre lumi şi încă şapte ani până o să fii în noua ta identitate, conştientă. În acest caz, poți începe să-ți construiești altfel viitorul, nu-i așa? Cel puțin, o să fii mai relaxată știind că ai la dispoziție o eternitate ca să-ți îndeplinești dorințele.

Eu: Khaled!

Khaled: Da?

Eu: M-ai impresionat! Am crezut că eşti doar şoferul jeep-ului care ne-a adus în deşert!

Khaled: Şi bucătarul. Ce ai alege dacă azi ar fi ultima zi din viaţa ta?

Soarele era în mijlocul cerului când Khaled a pus acea întrebare. Nu i-am răspuns, dar în gând mi-am spus că aș alege să mă îndrăgostesc din nou pentru că asta știam să fac cel mai bine.

Khaled a început să prăjească niște picioare de pui și să coacă cartofi. Eu am început să vorbesc fără întrerupere despre viața mea, despre sentimentele care mă copleșeau și mă târau în toate părțile, mă populau aleatoriu la orice oră din zi sau din noapte. I-am spus că sentimentele mele sunt ca niște furii care mă hărțuie, iar gândurile îmi sunt prea slabe ca să-mi poată stăpâni emoțiile. Eram decimată de sentimente, gânduri, acțiuni la întâmplare și de multe ori mi se părea totul inutil, n-aveam discernământ sau putere de reacție. Totul în interiorul meu era dezorganizat, dezlânat, fără rost. Am prins curaj și i-am povestit că peste toate astea vorbesc cu caii, cămilele, iar azi noapte cu o vulpe guralivă care se credea djin. Când în sfârșit am fost în stare să tac, soarele era deja la apus, Omar încă nu se întorsese, iar Khaled mă privea calm, savurându-și ceaiul. După un timp nesfârșit, mi-a vorbit.

Khaled: Ce mi-ai povestit seamănă cu o furtună.

Eu: O tornadă interioară.

Khaled: Vulturul e singura pasăre care iubește furtuna. Când se adună norii, devin fericiți și plini de vervă și își folosesc aripile ca să urce pe curenții ascendenți și să se ridice cât mai sus. Când găsesc curenții potriviți, nu mai bat din aripi și planează printre nori. În tot acest timp, toate celelalte păsări se ascund printre frunzele copacilor. Tu ești acum în mijlocul unei furtuni, furtuna vieții tale și poți să te folosești de curenți ca să urci cât mai sus.

Îl priveam înmărmurită. Mi-am amintit că arabii erau celebri pentru înțelepciunea lor și că nu era așa de ieșit din comun că eu, cu mintea mea vraiște, i-am povestit unui arab vrute și nevrute, iar el, în câteva cuvinte simple, mi-a spus ce se petrecea cu mine. O furtună!

Am luat încă un picior prăjit de pui, l-am mâncat, iar oasele le-am aruncat la o vulpiță care stătea lângă noi. Mă gândeam la vulturi și la soția lui Khaled.

Eu: Cred că soția ta nu gătește la cât de talentat ești tu.

Khaled: Când nu lucrează, gătește, dar dacă merge la serviciu mi-e rușine să o rog să și gătească și atunci fac eu pentru toată lumea.

Eu: Dar și tu lucrezi.

Khaled: Eu sunt bărbat. Pot să le fac pe toate.

Am râs și el mi-a răspuns tot râzând.

Eu: Deci, tu accepți toate religiile. Mi se pare cool.

Khaled: Le accept, însă sunt musulman și trăiesc impecabil ca un musulman. Noi credem în Allah și o singură viață.

Eu: De asta ai divorțat de nevasta ta poloneză?

Khaled: Pe vremea aceea nu eram musulman. M-am născut în Egipt, într-o familie de copți, nu de musulmani. Erau foarte libertini și le plăcea să lase totul la voia întâmplării. Mi-a fost aproape imposibil să îmi găsesc echilibrul în condițiile acelea așa că, căutam mereu să mă agăț de ceva, de orice. Am început să beau, să fumez și am plecat la universitate în Europa de Est, la Varșovia, în Polonia. M-am căsătorit acolo și am luat-o razna de tot. Am trăit acolo ani de zile bând, fumând, pierzându-mi timpul, certându-mă… Știi cum e… Singura mea scăpare a fost să mă întorc aici, să devin musulman și să încep să am un program fix, strict. M-am regăsit când am început să practic religia zilnic, când am început să mă rog de cinci ori pe zi. Dar nu mă înțelege greșit. Poți să obții aceleași rezultate apucându-te de un sport. În cazul meu, religia a funcționat.

Eu: Soția ta poloneză n-a vrut să vină și ea aici?

Khaled: Nu. Nu i-a plăcut deșertul. I-a plăcut doar bucătăria egipteană.

Eu: Nu-i de mirare, bucătăria egipteană e delicioasă. Ai făcut o schimbare dramatică, Khaled. Cum ai reușit?

Khaled: M-au ajutat poveștile vulturilor. Vrei să-ți mai spun o poveste despre vulturi? Nu e poveste, de fapt, ei chiar așa fac.

Eu: Spune-mi! Te rog!

Khaled: Vulturul are cea mai lungă viaţă din specia lui şi poate ajunge până la şaptezeci de ani, dar ca să ajungă la vârsta asta trebuie să ia cea mai dură decizie. Când vulturul trece de patruzeci de ani, nu mai poate apuca prada pentru că ghearele lui devin lungi şi flexibile. Ciocul lung şi ascuţit pe care l-a avut se îndoaie, iar aripile îi devin prea grele pentru că penele se îngroaşă şi devin lipicioase în zona pieptului, lucru care-l împiedică să mai poată zbura. Atunci mai are două opţiuni, să moară sau să treacă printr-un proces foarte dificil şi dureros care durează o sută cincizeci de zile. Trebuie să zboare în vârful unui munte şi să-şi construiască un cuib izolat, pe o stâncă, la mare înălţime. Acolo, el îşi loveşte ciocul de stânci până când îl desprinde de cap şi aşteaptă să îi crească un cioc nou cu care îşi smulge ghearele şi toate penele îmbătrânite până când rămâne complet gol. Aşteaptă ca ghearele şi penele cele noi să crească la loc, iar după cinci luni îşi reia faimosul zbor fiind capabil să mai trăiască încă treizeci de ani. Așa am făcut și eu, numai că eu, am stat un an în singurătate înainte de a o lua pe drumul pe care sunt acum. Fiind om, sunt mai lent.

Vultur

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s