Lives matter instead of Black lives matter

În timp ce așteptam ca toți colegii mei să termine de scris textele pentru cartea pe care ne-am propus s-o publicăm împreună, carantina s-a sfârșit iar lumea a trecut la un nou subiect surprinzător, foarte efervescent, care a stârnit multe controverse, problema acută a rasismului în Statele Unite ale Americii. Am dezbătut cu toții subiectul online, iar după un timp, am decis să scriu un mic articol despre acest subiect, privit din prisma unei blonde care rezonează cu efectele ascunse ale discriminării.

Lamentările unei blonde caucaziene

Pentru cei ce s-ar putea să aibă impresia că sunt rasistă sau nu înțeleg mișcarea Afro Americanilor.

Când aveam între 14 și 18 ani am fost abuzată de poliție în repetate rânduri. Nu numai de poliție, dar abuzurile polițiștilor m-au șocat mai mult. Când un interlop îți rearanjează fața, nu ți se pare anormal, e în limitele acceptabile, dar când un polițist te târăște de păr prin piața centrală din Cluj și nimeni nu intervine, când nici părinții nu te cred, pentru că ei spun că dacă lor nu li s-a întâmplat, nici ție n-are cum să ți se întâmple, sau mai rău, când vina ți se pune ție în cârcă, spunându-ți-se că ai avut un comportament îndoielnic, nu se încadrează în ceea ce ai învățat la școală sau ai citit în poveștile cu prinți. Da, m-a târât prin piața publică, pe lângă statuia lui Matei Corvin pentru că am refuzat să întrețin relații sexuale cu el. Pentru că aveam 14 ani și mă machiam prost, ca orice fată la începutul tinereții, a considerat că sunt curvă și că pot să îi ofer și lui servicii sexuale, nu doar clienților. Care clienți? Eu m-am născut rea ca un diavol și nu m-am lăsat. M-am luptat cu el, am urlat, m-am certat. Mi-a tras o palmă de și acum îmi țiuie urechea dreaptă.

O prietenă de-a mea, mai puțin curajoasă, care n-a îndrăznit să se împotrivească, a fost violată de același polițist timp de 24 de ore în Gilău unde polițistul pe nume Jean, împreună cu un celebru interlop de la vremea respectivă, au dus-o. Cei care zâmbesc sau ridică din sprâncene, să știți că da, 24 de ore, cu pauze de masă și toaletă. Senzațional bărbat, nu-i așa?

Ăsta a fost debutul adolescenței noastre. Au urmat abuzuri din partea vameșilor, profesorilor de filosofie, biologie, ale antrenorilor de sport, ale directorilor de teatru care ne încolțeau prin birouri, săli de sport, de curs, și pe unde apucau, intimidându-ne, lovindu-ne, în cele mai rele cazuri, chiar violându-ne. Apoi, în jurul vârstei de 18 ani, abuzurile încetau. Eram prea bătrâne sau deja prea tăbăcite prin diverse situații ca să ne mai poată intimida cu ușurință.

De ce înțeleg expresia: „Dacă nu poți evita un viol, găsește o cale să-l faci plăcut”.

Obosită de atâtea abuzuri din timpul adolescenței, singurul gând pe care-l aveam era să mă mărit. M-am îndrăgostit de o celebritate a Clujului, am reușit să devin iubita lui aproape forțându-l și au urmat șase ani în care am consimțit la „violuri” repetate. Nu înțelegeți greșit. Nu m-a forțat să fac sex cu el, din contră, eu îl forțam pe el să facă sex cu mine ca să mă accepte lângă el. Preferam să fiu prizoniera unei relații și să fac sex cu un singur bărbat, foarte arătos de altfel, decât să fiu liberă și mereu hărțuită de tot felul de indivizi agresivi care-mi displăceau profund.  Credeam cu sinceritate că îmi iubesc nespus iubitul. 18 ani mai târziu, o psiholoagă mi-a descâlcit mintea. Nu-l iubeam, căutam protecție și m-am autohipnotizat alchimizând frica în iubire. Avea dreptate, cât de normal e să iubești romantic un bărbat care ar putea să-ți fie tată? Era cu 21 de ani mai mare decât mine. Și nu m-am oprit aici, pentru că frica pe care am alchimizat-o în iubire era prea mare și m-am căsătorit cu o celebritate și mai mare ca să mă simt și mai în siguranță. O celebritate de data asta numai cu 15 ani mai mare decât mine, dar lucrurile au rămas la fel. Să nu mă înțelegeți greșit nici de data asta. Aceste două celebrități sunt niște oameni minunați, dar era mai normal să-mi fie profesori decât soți. După 18 ani de astfel de relații eram epuizată și foarte târziu mi-am dat seama că îmi plăteam siguranța prea scump. De aceea, înțeleg perfect expresia „Dacă nu poți evita un viol, fă cumva să-ți placă”

Despre femeile blonde, mai bine spus despre femei în general, dar o să scriu doar în numele blondelor.

Nimeni nu înțelege mai bine decât blondele caucaziene lupta Afro Americanilor, poate de aceea multe blonde, și nu numai, s-au alăturat luptei lor. V-aș întreba ce rezonează în voi atunci când mărșăluiți alături de ei la manifestații? Ce dramă ascunsă, nespusă vă aduce aproape de ei?

Deja vă aud spunând că nu e momentul potrivit să aduc problemele blondelor în discuție. Niciodată nu e momentul potrivit pentru subiectul ăsta. Nu există loc pentru lamentarea femeilor blonde! Vreau un spațiu publicitar măcar! Vreau un moment, treizeci de secunde în care să am și eu dreptul să deschid gura și să-mi fac cunoscută problema fără să mă ia nimeni în râs, însă nu reușesc niciodată, pentru că sunt mult mai grave probleme în lume. Eu, datorită culorii părului sau a pielii, n-am dreptul să mă plâng. Toată viața a trebuit să ascult bancuri despre blonde, sau glume, toate explicând direct cât de idioate suntem. Sunt glume? Da, glume nesfârșite pe care am fost obligată toată viața să le ascult sau să le citesc și lumea s-a așteptat de la mine să și râd când mă făceau idioată în față, ba mai mult, mă surprind de multe ori jucând rolul idioatei ca să rămân în personaj. Ce fac de fapt? Evit agresiunile. Consimt la un altfel de viol, de data asta emoțional.

Blondele sunt terorizate de toată lumea, cel puțin emoțional. Bullied! Tot e la modă cuvântul. Nimeni nu se îngrijorează de soarta blondelor „bullied” în fiecare zi emoțional, fizic, psihic, hărțuite la fel ca și restul. Iar asta pentru totdeauna. Totul începe în copilărie, continuă în adolescență, iar când grașii și ochelariștii scapă de hărțuială și teroare, noi blondele continuăm să fim umilite până la moarte. Puteți să spuneți ca toți ceilalți. Adevărat, însă noi n-avem spațiu să ne plângem pentru că toată lumea crede că asta e normal, noi suntem speciale și la ce altceva ne-am aștepta, nu? Așa că, blondele au două opțiuni. Ori găsesc metode de supraviețuire, ori vor fi nevoite să-și petreacă restul vieții protejate de un bărbat, un soț, un tată sau un frate, exact ca femeile islamice. Duse la școală, aduse de la școală, duse la Mall, aduse de la Mall… Pe de altă parte, lumea e absolut revoltată de condiția femeii musulmane forțate să poarte burka. Niciodată, nimeni nu se revoltă din cauza condiției femeii blonde pentru că se presupune că ea e în regulă. Mai târziu vine momentul în care femeia blondă își caută de lucru, nu? E până la urmă o ființă liberă care are toate drepturile în lumea modernă, ba chiar e considerată o ființă privilegiată, reprezentată a supremației albe. De obicei, managerii sunt bărbați și primul lucru care i se întâmplă blondei e că, împreună cu oferta de lucru vine și invitația la cină. Câte invitații la cină are de oferit un manager? Îi invită la cină pe toți aplicanții pentru job? De ce blondele sunt cele care întotdeauna primesc invitații la cină după un interviu? E flatant totuși, am putea zice. Depinde. Cred că pentru a fi performantă într-un job și a fi în același timp și prostituată, ar trebui să se ia în calcul două salarii. De obicei, cele două calificări nu se potrivesc. Dacă manager-ul e o femeie, blonda nu prea va fi favorizată, nu va lua job-ul pentru ca să nu stârnească invidii și gelozii în colectiv. Asta e problema noastră, a tuturor femeilor, nu ne putem înghiți una pe alta. Se spune că oamenii au ajuns așa de departe pentru că au fost în stare să se organizeze, dar eu spun că nu oamenii, doar bărbații au fost în stare să se organizeze, nu și femeile care ar fi în stare să se omoare între ele sau să se mănânce de vii pentru atenția unui bărbat.

Am ajuns să-i invidiez pe Afro Americani pentru că ei se au unii pe alții, pentru că ei își înțeleg problemele într-o comunitate, pe când noi, fiecare suntem pe cont propriu.

Se poate comenta că în afară de bancurile depre blondele proaste, tot ce am spus i se întâmplă oricărei femei. Expresia asta am auzit-o de mii de ori, tot ce spun pare că i se poate întâmpla oricui și chiar i se întâmplă, parcă e competiția dramelor.

Și când îmbătrânim, din nou suntem ignorate, luate în râs sau ni se cer bani, pentru că toată lumea crede că blondele sunt bogate. Pur și simplu, pentru că au părul blond și pielea albă, lumea presupune că blonda e bogată. Dacă vedeți o europeană blondă că încă zâmbește, că nu și-a vopsit părul negru, că n-a pus cincizeci de kilograme și nu e încă alcoolică ca să facă față tuturor agresiunilor care i se întâmplă zilnic, probabil că ați întâlnit una dintre cele mai puternice ființe de pe Planeta Pământ.

Lives matter instead of Black lives matter

Nu cred că luptăm împotriva dușmanului corect. Abuzatorii există în toate formele și culorile. Adevărații noștri dușmani sunt concepțiile învechite. Adevărații noștri dușmani sunt abuzatorii, nu culoarea pieilor sau a părului lor.

Cât despre luptă, nu funcționează, nici cea violentă, nici cea non-violentă. Tibetanii luptă de peste 60 de ani non-violent și n-au obținut nicio schimbare a situației lor, ceilalți luptă când violent, când non-violent și totuși, nimic nu se schimbă. Sunt șocată că în acest mileniu încă mai dezbatem asemenea probleme, că se mai pot petrece asemenea atrocități. Parcă ne-am întors secole în urmă în istorie.

Am citit de curând cartea „Kora” a scriitorului tibetan Tenzin Tsundue. Deși cunosc bine problema tibetanilor, este pentru prima dată când m-a pus pe gânduri într-un mod diferit. Scriitorul povestește despre cum ei, copii fiind în India, erau învățați de mici că au scris pe frunte un mare R de la „refugiat”, metaforic vorbind. Cine i-a învățat asta și oare de ce? Profesorii și părinții lor? Indienii care-i priveau ca refugiați? În ambele cazuri, mi s-a părut oribil. Cineva i-a etichetat ca pe niște borcane. Le-a pus pe frunte o etichetă cu litera R, iar ei sunt ca niște mici soldăței care urmează instrucțiunile înaintașilor lor. Poate că dacă nimeni nu-i eticheta, acei copii deveneau pur și simplu oameni și și-ar fi scris diverse destine.

Suntem învățați de părinții și profesorii noștri vechile concepte, dar noi suntem cei care ar trebui să-i învățăm pe ei noile concepte. Dacă vom continua să luptăm împotriva trecutului, ne va rămâne foarte puțin timp să construim un altfel de viitor. Pot fi văzută ca o caucaziană blondă, o persoană privilegiată, dar închisoarea minții e la fel pentru toți, doar pe nivele și probleme diferite.

În opinia mea, nu ceilalți oameni sunt dușmanii. Adevărații dușmani sunt conceptele învechite pe care le-am moștenit, iar noi le cărăm pe umeri ca și cum ar fi propriile noastre poveri. Fericiți cei care drept moștenire primesc un sac de bani. Vai de noi cei care cărăm moșteniri spirituale învechite.

Ceea ce am scris până aici se adresează doar ființelor mediocre, celor care n-au avut un talent special și n-au reușit să iasă din mulțime. Eu n-am avut un talent special, am fost ok în toate, dar n-am strălucit în niciun fel, iar culoarea albă a pielii mele n-a fost neapărat un avantaj. Cei cu adevărat talentați și care chiar au vrut să reușească în viață, nu s-au împiedicat de culoarea pielii. Am fost un mare fan al lui Whitney Houston. O femeie care se naște cu asemenea voce, nu poate fi ignorată. Îl venerez pe Barrack Obama. Un om cu o asemenea inteligență nu poate fi ignorat. Am auzit spunându-se că el face parte din elite și că este o excepție, dar eu am citit că a fost un simplu om, fiu de kenian, bunicul lui e încă în Kenia, însă inteligența lui l-a făcut președintele Statelor Unite ale Americii. Inteligența lui, nu culoarea pielii. Deci se poate pentru cei care sunt cu adevărat speciali. Și aș continua cu exemplele, m-aș putea întinde la toate rasele, națiile, sexele și religiile. Vreau doar să spun că nu toți polițiștii albi sunt ca Jean sau ca americanul căruia nu m-am obosit să-i rețin numele și nu toți polițiștii africani sunt impecabili. Deseori îmi amintesc de războiul civil din Rwanda care m-a șocat profund. Rasismul e comun tuturor de aceea, repet, luptăm împotriva oamenilor când ar trebui să luptăm împotriva conceptelor, educației, moștenirilor.

Ceea ce detest cu adevărat în momentul ăsta, e că datorită acestei competiții a dramelor, ne transformăm cu toții în victime ca să obținem cât mai multă atenție. Nici nu mă miră pentru că trăim într-o societate care venerează eșecul și ignoră succesul. Oriunde mă duc, descopăr facilități doar pentru persoanele cu probleme. Nu mă mir că e o asemenea competiție pentru a deveni o victimă. Dacă nu ești o persoană cu dizabilități, dacă nu ești în grija statului, un bătrân, un bolnav, o persoană din categorii defavorizate, nu primești discount-uri nicăieri, nici măcar s-o vezi pe Gioconda la Museul Luvru. Un om performant, de succes trebuie să plătească peste tot bilet întreg. „Trebuie să ai o problemă ca să te ajute cineva”, mi-a zis cândva o doamnă, „altfel ajungi pe sub poduri”. Da, dar când ajungem pe sub poduri, beneficiem de asistență socială. Nu-i așa că e profitabil să devenim victime?

Îmi doresc să luptăm pentru succes și să ignorăm toate problemele. Îmi doresc să se șteargă granițele, să se renunțe la naționalism. Îmi doresc să se scoată în afara legii orice remarcă la adresa rasei, naționalității, sexului sau religiei altei persoane. Îmi doresc să devină ilegal să faci o remarcă la adresa corpului, părerii, locului de baștină a cuiva. Conservarea identității naționale și rasiale e o chemare la conflict, dacă nu o facem doar ca să conservăm diversitatea.

Correct life 1

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s