World’s Pandemic Chronicles

When the global lockdown began, we started a project. Today, we have a book. Writers from different corners of the world joined this idea and together we made our quarantine time useful. You will read 33 impressive quarantine stories written by isolated humans. You will see that our hopes, fears, activities are similar whether you live in the United States, France, UK, India, New Zealand, Egypt, Japan, Belgium, Germany, Italy, Greece, Mexico, United Arab Emirates, or Romania. The English Version of ‘World’s Pandemic Chronicles’ is available on Amazon, in both formats, eBook and Paperback.

We, the team, hope that you will like it.

World’s Pandemic Chronicles

Simulare 1

The Year of 2020. For the first time in history, we live together a Global Pandemic. The outbreak of the Coronavirus locked us all in our houses for months. We chose to write. Nana Iavorsky Cnejevici, Istanbul, Turkey, Olga Bălan, Rome, Italy, Andra Ticărău, Bucharest, Romania, Dragoș Pop, Cluj-Napoca, Romania, Michelle Macias, Ciudad de Mexico, Mexico, Ramona Dumitrean, Cluj-Napoca, Romania, Alina Orășanu, Boston, USA, Santiago Chirino, Ciudad de Mexico, Mexico, Acna Samskiescu, London, UK, Dan Mecu, Brăila, Romania, Mihaela Maier, Scarborough, UK, Kunal Rajput, New Delhi, India, Bianca Opriș, Brussels, Belgium, Mihaela Gaicu, Bucharest, Romania, George Smarandache, Slatina, Romania, Sandie Michaels, Bucharest, Romania, Claudiu Neacșu, Tecuci, Romania, Sabina Hesse, Los Angeles, USA, Michael Angus, New York, USA, Mihaela Stoica, Siena, Italy, Serban Hesse, Nurnberg, Germany, Lucia Lobonț, Bucharest, Romania, Max Petropoulos, Athens, Greece, Livia Negulescu, Cluj-Napoca, Romania, Zaid Khan, Agra India, Lucia Davis, Auckland, New Zealand, Cornel Nemeș, Reno, Nevada, USA, Tenzin Tsundue, Dharamshala, India, Sandra Sanada, Bucharest, Romania, Takahiro Hatake, Tokyo, Japan, Asmaa Arafa, Cairo, Egypt, Mihai Ivanof, Dubai, United Arab Emirates, Monica Loloiu, Bucharest, Romania, Bruno Carrier, Paris, France

We are all into this! 33 Isolated Humans from around the Globe, 33 Authentic Quarantine Stories. Don’t miss the “World’s Pandemic Chronicles” The diary of each of us!

The eBook version of the “World’s Pandemic Chronicles” is available in Pre-Sale on Amazon. Buy it now and you’ll receive it on September 10

 

Love is a Drug that Improves the Reality

Snapshot 2 (25.04.2019 10-28)

We have emotions as we have limbs. The emotions are just a few more than our limbs which are only four. We need to use them all in order to keep them functional. Sometimes we walk and use our legs keeping them fit. Other times we cook, exercising our hands’ abilities. Our emotions need workout and building exercises, too. There was a time when I needed to practice jealousy and times when I had to feel hatred so that these emotions remained functional for my enjoyment or simply to be able to recognize them when I saw them in others. Luckily, I never said no to any of them and eventually, I arrived in a beautiful moment when I needed to practice love.

Love is that force of the Universe we don’t fully understand yet said a character in my favorite film, “Interstellar”. It is a force that certainly challenges and transforms us.

When love visits me, I feel sick. Everything becomes confused and my body starts shaking, I have headaches, muscular pain, fever, and I cannot sleep well. The days pass extremely slowly, I don’t eat, yet I’m full of energy. I consider this feeling resembling a virus. If we think about, love acts very similarly to common flu. I always live love in extreme and for weeks I can hardly control my body or my mind. After a while, I regain my balance and I feel completely reset.

Love charges me and when I feel it, I start to believe in God, in spirits and entities, in the possibility of the fact that maybe we are driven, invested, directed. Love is absolutely magic and every time I feel it it’s like the first time. I can swear it’s for the first time I’m truly in love and I honestly think it’s for the last time. I’m so happy and I believe that all I’ve done in life was to prepare me for the love I currently live. Every time it’s unique, the most special and the reason I was born for and apparently things finally make sense. In these moments, I found myself restless, with a huge desire of getting to the result, willing to jump over proper training. The first encounter with the person I love is so strong that I feel like dying and repeatedly, I have the same thoughts. How could aliens or angels contact us when it is so difficult for us to get used to the presence of another human being? We’d die!

My love found a frame, a circumstance, and of course, a screen on which to be projected. But who is this person and what story does he carry so that I chose him and invested him to be the bearer of my love? The answer is less important and his story does nothing else than to reflect my projection. I simply love him and I need to manifest this love as others feel the need to manifest compassion, hatred, or jealousy. So, I hooked my love on him but as well, I could have hooked it to a nail inserted into the wall. My main emotion has always been love, which can be a burden as any other feeling and the person that is projected on must carry it as well.

It’s all about projections and as some people cripple others in order to have the right material to practice compassion, I enhance his being, imagine him more handsome, more intelligent, funnier than he is in order to have a screen for my huge love. In my eyes, he becomes the most perfect being on Earth. It is the way I see everything, otherwise, I wouldn’t be able to bear the reality or I should be on drugs in order to live. So, love is a drug that improves the reality. I may say that every feeling could be considered a painkiller or a drug, a way to cope with reality. I want the reality to be ideal, beautiful, joyful. I want the future to be bright, I want to see the good things, to find the possibilities and avoid the evil, the problems, the negative outcomes. All in all, I want to avoid death. The death of hope, the death of his beauty. I enhance it every day so his beauty will be even stronger tomorrow, his eyes will shine twice as much and his smile will be an endless joy for me, the one who practices love.

This short meditation on love has a lot to do with my novel, “The Training of Joy”. The characters are prone to the extreme and when they experiment with emotions, they usually do it in extreme and have a reason for it.

“We call upon all forms of human emotions: fear, wrath, anger, compassion, hatred, or, like you said, love, and extreme desire. It’s our trait because we live at high altitudes… Anyway, you’ve talked a lot about emotions. Enabling emotions in the extreme is a way of accelerating the initiatory act. The intensity of emotions releases energies which lead to the unification of psychic impulses, and in this way, consciousness goes beyond conceptual dualism.” – says one of the main characters in the novel.

Lockdown Longing for my Parisian Love

I planned to move to Paris in March 2020. Coronavirus, this nicely named virus, thwarted my plans, at least it delayed them for a while.
I had to spend my lockdown time in Bucharest, longing to see my Parisian lover. Being forced to wait, I did what I usually do; I wrote and documented the experience.
This diary is about our online love, happening while the world fights the virus. You’ll find a few interesting culinary recipes, some thoughts about the ongoing situation, a story that happened in Egypt a few years ago, and a wise Arab telling me about the eagles.
The quarantine is not yet over, but it was a useful time to reorganize our thoughts and habits. I hope this lockdown was useful for you too.

Cooking Tibetan Momo Lockdown Day 6

I love globalization, I love the fact that we can see each other no matter where we live in the world, that we can love, despise, befriend, hate each other, that we can exchange information. I love interracial, international, inter-religious meetings. 300 years in the future, when we will understand and accept our cultural differences, we will live happily together. Until then, I do not want to forget that we are contemporaneous only once in history, we have not met in the past, we will not meet in the future, at least not in this form. A minor, yet a major benefit of globalization is that we can sometimes indulge in a delicious Tibetan Momo. How could we have tasted all kinds of culinary recipes if people hadn’t wandered around the world and everyone would have remained home?

As culinary performances, the dishes from around the world have reached the same level of perfection. If our mentalities will reach a level as sophisticated as the dishes and they will become uniform, even if they keep their specificity, we will have a little heaven around here.

The sixth day of lockdown was a relaxed one. My Parisian boyfriend and I did almost nothing; we just sat on our couches and had video calls. None of us got dressed; however, I put on makeup and made him laugh about it because he said that he liked my quarantine lipstick. He felt good about himself that he still took showers and sometimes combed his long hair. Well, without lipstick, I cannot accept video calls.

At some point, we got really hungry and he came with the idea of cooking something and have dinner together, online, of course. He chose the menu. He searched the internet and found the Tibetan Momo, a kind of exotic dumpling in Tibet, half-moon in shape that can be cooked in various ways including steamed, fried, and boiled. Momo usually dips in special sauce, made of tomato sauce and mustard. Fried Momo dipped with this sauce fantastically tastes like the flavor of curry.

His choice pleased me as I love Tibetan culture since I have written my first book ”The Training of Joy” in which I have a Tibetan character. He told me that he chose the Tibetan Momo on purpose, to please me. Even though I gave him my book a few months ago, he hasn’t read it until this lockdown. I thought he would never read it, but on his first day of self-isolation, when he started to clean his house like everyone else, I made a little joke. I said to him that it was time to clean even the windows and for that purpose, he might use a book he had in the house. He could soak it in water and clean the windows. At least, that book came in handy after all. So, he read it, he liked it and now he wanted to please me choosing a Tibetan dish for today’s dinner.

Luckily, my parents have a huge kitchen. I went downstairs, in their kitchen, and spread all over it the ingredients for Momo. Because neither of us didn’t have yak meat on our disposal, we declared ourselves satisfied with minced pork meat and beef. You can also use chicken or mutton meat if you have any.

Firstly, we prepared the dough. That part seemed easy to me and surprisingly, I made it at the same time as my Parisian lover. We used all-purpose flour, a touch of salt, and water. We mixed by hand about 2 cups of wheat flour and blended it with between 3/4 cups and 1 cup of water until we made a pretty smooth ball of dough. Then, we knead the dough very well until the dough became flexible. We left it in the pot with one piece of wet cloth on it while we prepared the rest of the ingredients because we shouldn’t let the dough dry out, otherwise, it would have been hard to work with it later.

The next task seemed difficult for me. Firstly because I had to be careful and put all the ingredients in the mixture. We both had pork and beef mixture. We added two onions, two cloves of garlic, a bunch of cilantro, one pound of cabbage, one-quarter pound of dark brown mushrooms, two tablespoons of soy sauce, one teaspoon of vegetable bouillon. You can also use chicken or beef bouillon.

He chopped the meat with gingers and garlic and said that this would bring a better sense of flavor. I had no ginger at my hands. In the end, we added two rough eggs in the filling, which I noticed later that that dramatically enhanced the mouthfeel.

We put all the ingredients in a big bowl, added a little soybean sauce, and mix them thoroughly until every ingredient was mixing together very well.

The moment of making the Momo came. On a chopping board, we used a rolling pin to roll it out. For me, who chose to steam the Momo, it was a bit easier because I didn’t have to roll it too thin. He chose to fry the Momo, but he’s a skillful cook so, it was no problem for him to roll the dough thinner or thicker.

Then, we need to cut it into little round pieces for each Momo. We used a small cup upside down and cut the dough in circles about the size of the palm of the hand and we began to shape the Momos. We chose the half-moon shape because it stands for a more decent Tibetan style. We hold the flat circular dough in one hand and put a tablespoon of filling in the middle of the dough, then, fold the circle of dough in half, covered over the filling and pressed together with the two edges of the half-circle so that there was no open edge in the half circle, ensuring the filling was completely enclosed in the dough.

For my steamed Momo, I oiled the bottom of the steamer basket well and arranged the Momos there without touching. I let it cook for 20-25 minutes in the steamer.

For the fried Momo, you need to heat rape oil in a medium-sized pan over medium heat. Once the oil heats up, you should place some Momos in the pan, trying to move them apart enough so that to prevent them from sticking together. Fry the Momos for 2-3 minutes until the dough turns into light brown. Add 50 milliliters of water to the pan and heat it over high heat. Cover the pan and leave it like that until the water evaporates completely. Then, open the pan and turn the heat back to medium. Add some oil to the pan and fry them until they are crispy with golden brown bottoms. Once the Momos are cooked, you should place them on a plate with a paper towel on it to absorb the excess oil.

yangling-tibetan-restaurant

Our evening ended in a very satisfying way, eating, having a glass of red wine, and telling funny stories after we got a little tipsy. I don’t know if my Momo tasted the same as his. I can bet his Momo was tastier; however, cooking something more complicated for the first time in my life, I felt proud of myself. Love is a funny thing. It always manages to make us do things that we normally wouldn’t do. For this reason, I adore love and this feeling makes me think about the best line I ever heard. I heard it in my favorite movie, “Interstellar”, where the leading female character says: “Love is that force of the Universe which people haven’t fully understood yet.” We haven’t fully understood this feeling, I’m certain about it. I only know that every time I loved someone, I evolved because I wanted to look better than I am in the eyes of the one I loved.

Khaled and the Story of the Eagle Lockdown Day 5

Lockdown day 5 The mood of humanity as I see it today

If you love something or someone, let’s say a nation or a person, investing a certain amount of energy into that love, but at the same time, you hate another nation or person, investing an equal amount of energy in that hatred, the resultant force is zero. If you press the acceleration and the brake at the same time, the engine collapses, you don’t move, you can’t act at all.

All my Facebook posts are aiming the same person, my Parisian lover who loves and hates at the same time, with an equal force all sorts of things, moods, nations, objects, depending on the day, the season, the weather, the streets protests…

Today, in the morning, he told me that he had learned a few things in the last twelve days since he was forced to self-quarantine. He told me that the breakfast, the lunch, and the dinner are social constructions, a conspiracy of the leftists. He told me that he agrees with these social constructions and he even cooks for himself three times a day and as a drink, he chose Corona. The first thing that crossed my mind was that he would gain weight, however, I refrained from saying anything to him because he knows better how to keep his body fit. I’m not sure how he manages to keep his body fit because he’s not a sports addict, but he’s fit, his muscles are in perfect shape, tough like rocks, and he doesn’t have any fat. It is a shame that we don’t spend the quarantine together, locked in his apartment, only the two of us, a never-ending time… but I am glad for him that he finally has a well deserved holiday. His children are at their mothers, he no longer has to go to work eight hours a day and, besides, to spend hours on the road from home to office, from office to one of the mothers to pick up one child, then, from one mother to the other to pick up the other child, meanwhile to cook and take care of himself a little bit, even of me. I said to him “Isolation is the gift,” quoting Charles Bukowski.

My friend Nana, who lives in Istanbul, also self-quarantine in her studio, told me that the world is going crazy. ”I am not going crazy, yet,” I said to her. ”I had a short depressive shadow yesterday but I chased it away, I’m not in the mood of going crazy”. I finally have the opportunity to test my nerves and patience. I like this exercise. Lately, I was flirting with the idea of going to Antaiji Zen Temple in Japan and practice Zen for three months. It wasn’t necessary to travel there; life fulfilled my wish and created the perfect conditions for me exactly in the place I am.

Today, I’m a little tired. I try to keep up with writing in my diary, at the same time, I want to finish the Arab story and also at the same time, I want to keep up to date with everything that happens around, to read the press, my friends’ posts on Facebook and their comments, and also at the same time, I should walk Siska, Dr. Lee’s wife, a nine-year-old Labrador bitch, who, like any Labrador, got fat and she hardly can lift her body from the floor. But if I walk her, I have to walk Dr. Lee, too, and they will wear me out. I wonder once again, I don’t know how many times I already asked myself, how can some people go to work, raise at least one child, take care of him or herself, eat, sleep, wash the dishes, walk one dog, maybe two, everything in the same twenty-four hours I also have. I cannot organize at all and Myamoto Musashi’s words, keep on popping up in my mind: ”If you want to control the others, first, you have to learn to control yourself.” I don’t know, my thoughts pile up in my mind, all at the same time, with the same energy, like a group of unorganized teenagers and I can hardly arrange them in the right order.

Eventually, I managed to control and organize myself and I walked each dog, first Dr. Lee, then, his wife, Siska. Now, I can sit here and go on with the Arab story.

Khaled and the Story of the Eagle

In the morning, I looked at Khaled for the first time with interest. He was a classic Arab, with dark skin, light brown eyes, medium in size, well proportioned, and wearing a short beard. He was dressed in neutral clothes, boots, brown pants, a black jacket and a shawl wrapped around his neck, which he pulled over his mouth and nose whenever the gusts of wind lifted the desert sand. This was his outward appearance, but I was impressed by his inner state, by his extreme calm. He was behaving constantly in all his actions, from driving the jeep in the desert to cleaning the vegetables he cooked. I did not notice any change in his attitude, neither when he prayed, nor when he ran to see why Omar was yelling behind a dune.

Jeep in the White Desert 2

 

While I was explaining to Khaled how to cook Lamb Drob, Omar got a call and he went a few tens of meters away to speak on the phone. At some point, we only heard his voice yelling, but couldn’t see him anymore and Khaled went to see what was going on. He came back and said that everything was in order; Omar was having a conversation on the phone. I was hearing him yelling in Arabic, but couldn’t understand a word from his so-called conversation.

In the early hours of the morning, the atmosphere was terribly hot already. Two crows hid under a huge white rock in the shape of a butterfly and they didn’t move. When Omar was probably listening to the partner of his conversation, the surroundings were silent; we couldn’t hear a single sound from anywhere, and I had the feeling that I was part of a painting, in a space without obvious life, but which seemed magical and soaked in a colorful silence. I wanted to start to speak to Khaled who was enjoying his tea, but I was afraid that I would break that fairytale silence. We heard Omar less and less and further, a sign that he was walking away from us.

Khaled: Tea?

Me: Who are you, Khaled?

Khaled: An Arab from Baharya.

Me: What are you doing?

Khaled: I.T.

Me: Really?

Khaled: Yes.

Me: And your wife?

Khaled: She’s a real estate agent.

I would have liked to ask him about religion and why all the women in Baharya were dressed in black from top to bottom, like ninja fighters, but I wasn’t sure if it was polite. However, I could not refrain from speaking up my mind.

Me: Do you force your wife to wear niqab?

Khaled: No, God, no! I often tell her to take it off because if you are a good person, you are anyway, with or without niqab.

Me: Then why does she wear it?

Khaled: You have to think of two things that come from our history. The first is the desert in which we live. Look, I also have a kind of niqab that I pull over my face when the sand rises. The second thing is about hiding identity. People are bad, they are gossiping all the time, women are very jealous…

Me: Here, too?

Khaled: Especially here.

Me: Why do you think women are jealous?

Khaled: Because they want to dominate and have no character.

Me: That’s a powerful answer.

Khaled: In the past, women accused each other of adultery, robbery, or even murder. If they were taken to court, it was very difficult to prove that that woman was responsible for the crime as long as you could not properly identify her because of the niqab. How could you say it was her? What color was her hair? How long was it? All the details that identify a criminal could not be proven.

Me: I never thought about that.

Khaled: You didn’t have to. I was first married to a Polish woman, therefore I know what it’s like in Eastern Europe.

Me: How did you two get along? You’ve been always a Muslim, I guess.

Khaled: She was an atheist.

Me: I’m also an atheist. In our countries, religion was almost eradicated during the communism. Your ex-wife had no guilt.

Khaled: The atheism is discouraging. It is as if everything is meaningless and every ideal crumbles.

Me: You’re right. Sometimes I want to find the courage to believe in God, but you know, I feel like I’m disobeying a commandment. I was raised to detest the beliefs.

Khaled: I understand. Atheism was an experiment. It must be understood as such. An experiment in the middle of a history of thousands of years.

Me: Do you think this experiment yielded any results?

Khaled: Look inside you. Do you find something good?

Me: Tolerance, detachment, freedom of spirit, and thought.

Khaled: Then why do you need God?

Me: Sometimes I lose hope, I get depressed at the thought that everything is useless.

Khaled: Only for a short time and then everything is erased and we start again on another path.

Khaled said something that made me think that he accepted other religions, even the idea of ​​reincarnation. He looked at me from under his eyebrows with those light brown eyes and seemed to read my mind because he answered.

Khaled: All Gods, Entities, The God, Allah, and reincarnation, everything exists because if it wouldn’t have existed, there would be no stories.

Me: Khaled, you are a very special Muslim.

Khaled: I’m an ordinary Muslim. We are tolerant, detached, we have freedom of spirit and thought, just as you expressed yourself when you said what you achieved by being an atheist. Sometimes people distort things and believe that one religion is in a way and the others in another. They all lead to the same conclusions, even atheism.

Me: Do you believe in reincarnation?

I was about to open in front of that unknown Arab in the desert. I would have wanted to tell him everything that happened to me in my life, to describe all the sensations I had, to show him my soul, like a book, opened at any page he was willing to read. His calm seemed to keep everything around him in balance.

Khaled: As I told you, I think that everything we talk about, exists, therefore, reincarnation must exist, as well. There are benefits to believe in reincarnation. You could change your priorities if you believe that you still have another sixty years of life, plus seven more years of childhood while you grow a new body in your next life. Or, if you died today, here in the desert, and this would be your last day of this life, then you will still have 49 days between the worlds and another seven years before you’ll be conscious in your new identity. In this case, you can start to build your future differently, isn’t it? At least, you’ll be more relaxed knowing that you have an eternity at your hands to fulfill all your dreams.

Me: Khaled!

Khaled: Yes?

Me: You impressed me! I thought you were just the driver of the jeep that brought us into the desert!

Khaled: And the chef. What would you choose if today was the last day of your life?

The sun was in the middle of the sky when Khaled asked that question. I didn’t answer, but in my imaginary monologue, I told myself that I would choose to fall in love again because that was what I knew to do best.

Khaled started frying some chicken legs and baking potatoes. I began to talk without a break about my life, about the feelings that overwhelmed and dragged me everywhere, populating my mind randomly at any hour of the day or night. I told him that my feelings seemed to be some furious ghosts that enjoyed harassing me and that my thoughts were too weak to control my emotions. I was decimated by feelings, thoughts, random actions and many times everything seemed useless to me; I had no discernment or power of reaction to the roller coaster of the different moods happening inside me. My inner world was disorganized, unbridled, pointless. I took courage and told him that, besides all this, I was talking to horses, camels, and last night to a gossiping fox who pretended that she was a djin. When I was finally able to shut up, the sun was already setting, Omar had not yet returned, and Khaled was watching me calmly, enjoying another tea. After a long time, he spoke to me.

Khaled: What you told me resembles a storm.

Me: An inner tornado.

Khaled: The eagle is the only bird that loves the storm. When the clouds gather, they become happy, full of energy, and use their wings to climb the upward currents of the air to rise as high as possible. When they find the right currents, they no longer flap their wings and glide through the clouds. All this time, all the other birds are hiding among the leaves of the trees. You are now in the midst of a storm, the storm of your life and you can use the currents to climb as high as possible.

I looked at him astounded. I remembered that the Arabs were famous for their wisdom and that it was not so unusual that I, with my chaotic mind, told an Arab all sorts of apocalyptic stories about my inner world, and he, in a few simple words, told me what was happening to me. A storm!

I took another fried chicken leg, ate it, and threw the bones to a fox sitting next to us. I was thinking about eagles and Khaled’s wife.

Me: Your wife probably doesn’t cook since you are so skilled at cooking.

Khaled: When she’s not working, she cooks, but if she goes to work, I’d be embarrassed to ask her to cook so I cook for everyone.

Me: But you work, as well.

Khaled: I’m a man. I can do everything.

I laughed and he replied laughing.

Me: So you accept all religions. Sounds cool to me.

Khaled: I accept them, but I am a Muslim and live impeccably as a Muslim. We believe in Allah and one life.

Me: Is that why you divorced your Polish wife?

Khaled: I haven’t always been a Muslim. I was born in Egypt in a family of Copts, not Muslims. They were free-thinkers; they liked letting everything at random. For me, it was almost impossible to find balance in my family and I was looking for anything to cling to, anything. I started to drink, to smoke and at some point, I went to college in Eastern Europe, in Warsaw. There, I got married to my first wife and I completely lost it. I lived years of drinking, smoking, wasting my time, quarreling… You know… My only escape was to return here, become a Muslim, and start having a fixed, strict schedule. When I began to practice religion daily, when I started to pray five times a day, I balanced myself. Don’t get me wrong! It’s not about religion. You can take up anything, a sport for example, and get the same result. For me, religion worked.

Me: Your Polish wife didn’t want to come here, too?

Khaled: No. She didn’t like the desert, she only liked Egyptian cuisine.

Me: No wonder… Egyptian cuisine is delicious… You made a dramatic change, Khaled. How did you succeed?

Khaled: The eagle stories helped me. Want to tell you another story about the eagles? It’s not a story, in fact, it’s what some of them really do.

Me: Tell me! Please!

Khaled: The eagle has the longest life of its species and can reach up to seventy years old, but in order to reach this age, it has to make the hardest decision. When the eagle is around forty, he can no longer catch the prey because his claws become long and flexible. His long, sharp beak bends, and his wings become too heavy because the feathers become thick and sticky in the chest area, which prevents him from being able to fly. Then he has two options, to die or go through a very difficult and painful process that lasts a hundred and fifty days. He must fly to the top of a mountain and build an isolated nest on a rock at high altitude. There, he strikes his beak against a boulder until he manages to separate it from his head and waits until a new one grows with which he snatches his old claws and feathers until he is completely naked. He waits for the new claws and feathers to grow again, and after five months he resumes his famous flight, being able to live for another thirty years. This is what I did, too, except that I had lived an entire year in solitude before I started on the path I am now. But I’m human, I’m sluggish.

Vultur

Khaled și Povestea Vulturului

Starea de spirit a umanității, așa cum o văd azi 29.03.2020

Dacă iubești ceva sau pe cineva, să zicem o națiune sau o persoană, investind o anume cantitate de energie în acea iubire, dar în același timp, urăști o altă națiune sau persoană, investind o cantitate egală de energie în acea ură, rezultanta forțelor e zero. Dacă apeși accelerația și frâna în același timp, motorul ia foc, nu te poți mișca, nu poți acționa deloc.

Toate postările mele de pe Facebook se adresează unei singure persoane, iubitului meu parisian care iubește și urăște în același timp cu o forță egală diverse lucruri, stări, națiuni, obiecte, depinde de zi, de anotimp, de manifestațiile din stradă…

Azi, de dimineață, mi-a spus că a învățat câte ceva în ultimele doisprezece zile de când stă în casă. Mi-a spus că micul dejun, aperitivul, prânzul, desertul și cina sunt construcții sociale, o conspirație a celor de stânga. Mi-a spus că subscrie acestei construcții sociale și își gătește chiar și desert, iar de băut bea doar Corona. Primul lucru care mi-a trecut prin gând a fost să-i atrag atenția la kilogramele de grăsime pe care le-ar putea lua, însă am tăcut, pentru că el știe foarte bine să se mențină în formă. Nu prea știu cum face, pentru că nu e un adept al sportului, dar e în formă, musculatura îi e tare ca piatra și n-are niciun gram de grăsime. Mi-era ciudă că nu petreceam carantina cu el, închiși în casă, doar noi doi, un timp fără sfârșit… Mă bucur pentru el că în sfârșit are o vacanță bine meritată. Copiii lui se află la mamele lor, el nu mai trebuie să meargă la servici opt ore pe zi și, în plus, să piardă ore pe drum de acasă la birou, de la birou la una dintre mame și să ia un copil, apoi, de la o mamă la cealaltă și să ia celălalt copil, între timp să gătească și să se ocupe și de el câte un pic, chiar și de mine. I-am spus: „Isolation is the gift”, citându-l pe Charles Bukowski.

Prietena mea Nana, care locuiește în Istanbul, deasemenea izolată în garsoniera ei, mi-a spus că lumea o ia razna. „Eu, încă nu”, i-am răspuns. Am avut o scurtă umbră depresivă ieri și i-am poruncit să dispară, n-am chef de așa ceva. În sfârșit am ocazia să-mi testez nervii și răbdarea. Îmi place acest exercițiu, tot cochetam eu cu ideea de a merge la templul zen Antaiji din Japonia, să stau acolo trei luni și să practic meditația zen. N-a fost nevoie să mă deplasez până acolo, mi s-au creat condiții exact în locul în care mă aflu.

Sunt puțin obosită azi. Încerc să țin ritmul zilelor scriind în jurnal, în același timp, vreau să termin de scris povestea arabă și tot în același timp, vreau să fiu la curent cu tot ce se întâmplă, să citesc presa, postările prietenilor pe Facebook, cometariile lor, și tot în același timp, ar trebui să-i plimb nevasta doctorului osteopat Lee, Siska, o cățea Labrador în vârstă de nouă ani, care ca orice Labrador, s-a îngrășat și abia se mai ridică de pe podea. Însă dacă o plimb pe ea, trebuie să-l plimb și pe el, lucru care-mi ia din timp și din energie. Mă întreb din nou, pentru a nu știu câta oară, cum reușesc unii să meargă la servici, să crească cel puțin un copil, să se îngrijească de propria persoană, să mănânce, să doarmă, să-și spele vasele, să plimbe eventual și un câine sau doi, totul în aceleași două zeci și patru de ore pe care le am și eu. Nu reușesc deloc să mă organizez și-mi tot vin în cap vorbele lui Musashi: „Dacă vrei să-i controlezi pe alții, trebuie în primul rând să te poți controla pe tine.” Nu știu ce să zic, gândurile mi se înghesuie în minte, în același timp și cu aceeași energie, ca un grup de adolescenți dezorganizați și cu greu reușesc să le aranjez în ordinea corectă.

În cele din urmă, m-am controlat și am plimbat pe rând fiecare câine, prima dată pe Doctor Lee și pe urmă, pe nevastă-sa. Acum pot sta liniștită să continui povestea arabă.

Khaled și Povestea Vulturului

Dimineață, l-am privit pentru prima dată pe Khaled cu interes. Era un arab clasic, cu pielea închisă la culoare, cu ochii căprui deschis, de statură medie, foarte bine proporționat și purta o barbă scurtă. Era îmbrăcat în haine neutre, bocanci, pantaloni maro, un hanorac negru și un șal înfășurat în jurul gâtului pe care și-l ridica peste gură și nas atunci când erau rafale de vânt care ridicau nisipul deșertului. Aceasta era înfățișarea lui exterioară, dar eu eram impresionată de starea lui interioară, de un calm extrem. Se purta constant în toate acțiunile lui, de la a conduce jeep-ul în deșert până la curățarea legumelor pe care le-a gătit. Nu am sesizat nicio schimbare în atitudinea lui, nici când se ruga, nici când a dat fuga să vadă de ce zbiera Omar după o dună.

Jeep in the White Desert 2

M-am ridicat din sacul meu de dormit auzind țipete venind dinspre vest. Khaled s-a dus repede să vadă ce se petrece, dar s-a întors și mi-a spus să stau liniștită. Omar vorbea cu cineva la telefon. Îl auzeam și eu răcnind în arabă, însă n-aveam idee ce spine.

La primele ore ale dimineții, totul dogorea de căldură. Ciorile s-au pitulat și ele sub o stâncă albă în formă de fluture și nu se mișcau. Când Omar nu se auzea vorbind, totul era tăcut, nu se auzea niciun alt sunet de nicăieri și aveam senzația că mă aflu într-un tablou, într-un spațiu fără viață evidentă, dar care avea o profunzime și o liniște plină de culoare. Voiam să încep să-i vorbesc lui Khaled care-și savura ceaiul în tăcere, dar îmi era frică să nu sparg tăcerea aceea de poveste. Omar se auzea din ce în ce mai puțin și mai departe, semn că mergea și se îndepărta de noi.

Khaled: Ceai?

Eu: Cine ești tu, Khaled?

Khaled: Un arab din Baharya.

Eu: Cu ce te ocupi?

Khaled: I.T.

Eu: Serios?

Khaled: Da.

Eu: Și soția ta?

Khaled: E agent imobiliar.

Aș fi vrut să-l întreb despre religie și de ce toate femeile din Baharya erau îmbrăcate în negru de sus până jos, ca niște ninja, dar nu eram sigură că era politicos. Totuși, n-am putut să mă abțin.

Eu: Tu o obligi pe soția ta să poarte niqab?

Khaled: Nu, Doamne ferește! Eu îi spun de multe ori să-l scoată pentru că dacă ești un om bun, ești oricum, și cu niqab și fără.

Eu: Atunci de ce-l poartă?

Khaled: Trebuie să te gândești la două lucruri care vin din istoria noastră. Primul e deșertul în care locuim. Uite, și eu am un fel de niqab pe care mi-l trag pe cap când se ridică nisipul. Al doilea lucru e legat de identitate. Oamenii sunt răi și cârcotași, femeile foarte geloase…

Eu: Și aici?

Khaled: Mai ales aici.

Eu: De ce crezi că sunt femeile geloase?

Khaled: Pentru că vor să domine și nu au character.

Eu: Ăsta e un răspuns puternic.

Khaled: În trecut femeile se acuzau unele pe altele de adulter, hoție sau chiar de crime. Dacă erau duse la tribunal era foarte greu să demonstrezi că acea femeie era responsabilă de crimă atâta vreme cât nu puteai s-o identifici corect datorită niqab-ului. Cum puteai spune că a fost tocmai ea? Ce culoare avea părul ei? Cât de lung era? Toate amănuntele care identifică un criminal, nu puteau fi dovedite.

Eu: Nu m-am gândit niciodată la pasta.

Khaled: N-aveai de ce. Am fost mai întâi însurat cu o poloneză, așa că știu cum e la voi, în Europa de Est.

Eu: Cum v-ați înțeles? Erai tot musulman, bănuiesc.

Khaled: Ea era ate.

Eu: Și eu sunt tot atee. La noi religia a fost aproape eradicată în vremea comunismului. Fosta ta soție n-avea nicio vină.

Khaled: Ateismul e descurajator. E ca și când nimic n-ar mai avea sens și orice ideal se năruie.

Eu: Ai dreptate. Uneori, vreau să-mi găsesc curaj să cred în Dumnezeu, dar știi, mă simt de parcă aș încălca o poruncă. Am fost crescută să detest credințele.

Khaled: Înțeleg. Ateismul a fost un experiment. Trebuie înțeles ca atare. Un experiment în mijlocul unei istorii de mii de ani.

Eu: Crezi că a dat vreun rezultat experimentul ăsta?

Khaled: Uită-te în interiorul tău. Găsești ceva bun?

Eu: Toleranță, detașare, libertate spirituală și de gândire.

Khaled: Atunci de ce ai nevoie de Dumnezeu?

Eu: Uneori îmi pierd nădejdea, mă deprim la gândul că totul e inutil.

Khaled: Doar pentru un scurt interval de timp și pe urmă, totul se șterge și o luăm de la capăt pe alt drum.

Khaled a spus ceva care mă făcea să cred că accepta și alte religii, chiar și ideea de reîncarnare. M-a privit pe sub sprâncene cu ochii aceia maro deschis și parcă mi-a citit gândul pentru că a răspuns.

Khaled: Exită toți zeii și Dumnezeii și Allah și reîncarnarea. Există tot, pentru că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Eu: Khaled, ești un musulman foarte special.

Khaled: Sunt un musulman obișnuit. Noi suntem toleranți, detașați, avem libertate spirituală și de gândire, exact cum te-ai exprimat tu când ai spus că asta ai obținut fiind atee. Uneori lumea distorsionează lucrurile și crede că o religie e într-un fel și alta în altul. Toate duc în același loc, chiar și ateismul.

Eu: Crezi în reîncarnare?

Eram pe punctul de a mă deschide în fața acelui arab necunoscut din deșert. Aș fi vrut să-i spun tot ce mi s-a întâmplat în viață, să-i descriu toate senzațiile pe care le-am trăit, să-i arăt sufletul ca pe o carte deschisă la orice pagină avea el de gând să citească. Calmul lui părea să țină totul în jurul lui în echilibru.

Khaled: După cum ţi-am spus, cred că există tot, deci există şi reîncarnarea. Există şi avantaje să gândeşti aşa. Ai putea să-ţi schimbi priorităţile dacă te gândeşti că mai ai la dispoziţie şaizeci de ani de viaţă, plus încă şapte când vei fi din nou copil în creştere şi o să-ţi formezi corpul în noua viaţă. Sau, dacă ai muri azi, aici în deşert, şi ar fi ultima zi din viaţa ta, atunci ai mai avea la dispoziţie 49 de zile, în lumea dintre lumi şi încă şapte ani până o să fii în noua ta identitate, conştientă. În acest caz, poți începe să-ți construiești altfel viitorul, nu-i așa? Cel puțin, o să fii mai relaxată știind că ai la dispoziție o eternitate ca să-ți îndeplinești dorințele.

Eu: Khaled!

Khaled: Da?

Eu: M-ai impresionat! Am crezut că eşti doar şoferul jeep-ului care ne-a adus în deşert!

Khaled: Şi bucătarul. Ce ai alege dacă azi ar fi ultima zi din viaţa ta?

Soarele era în mijlocul cerului când Khaled a pus acea întrebare. Nu i-am răspuns, dar în gând mi-am spus că aș alege să mă îndrăgostesc din nou pentru că asta știam să fac cel mai bine.

Khaled a început să prăjească niște picioare de pui și să coacă cartofi. Eu am început să vorbesc fără întrerupere despre viața mea, despre sentimentele care mă copleșeau și mă târau în toate părțile, mă populau aleatoriu la orice oră din zi sau din noapte. I-am spus că sentimentele mele sunt ca niște furii care mă hărțuie, iar gândurile îmi sunt prea slabe ca să-mi poată stăpâni emoțiile. Eram decimată de sentimente, gânduri, acțiuni la întâmplare și de multe ori mi se părea totul inutil, n-aveam discernământ sau putere de reacție. Totul în interiorul meu era dezorganizat, dezlânat, fără rost. Am prins curaj și i-am povestit că peste toate astea vorbesc cu caii, cămilele, iar azi noapte cu o vulpe guralivă care se credea djin. Când în sfârșit am fost în stare să tac, soarele era deja la apus, Omar încă nu se întorsese, iar Khaled mă privea calm, savurându-și ceaiul. După un timp nesfârșit, mi-a vorbit.

Khaled: Ce mi-ai povestit seamănă cu o furtună.

Eu: O tornadă interioară.

Khaled: Vulturul e singura pasăre care iubește furtuna. Când se adună norii, devin fericiți și plini de vervă și își folosesc aripile ca să urce pe curenții ascendenți și să se ridice cât mai sus. Când găsesc curenții potriviți, nu mai bat din aripi și planează printre nori. În tot acest timp, toate celelalte păsări se ascund printre frunzele copacilor. Tu ești acum în mijlocul unei furtuni, furtuna vieții tale și poți să te folosești de curenți ca să urci cât mai sus.

Îl priveam înmărmurită. Mi-am amintit că arabii erau celebri pentru înțelepciunea lor și că nu era așa de ieșit din comun că eu, cu mintea mea vraiște, i-am povestit unui arab vrute și nevrute, iar el, în câteva cuvinte simple, mi-a spus ce se petrecea cu mine. O furtună!

Am luat încă un picior prăjit de pui, l-am mâncat, iar oasele le-am aruncat la o vulpiță care stătea lângă noi. Mă gândeam la vulturi și la soția lui Khaled.

Eu: Cred că soția ta nu gătește la cât de talentat ești tu.

Khaled: Când nu lucrează, gătește, dar dacă merge la serviciu mi-e rușine să o rog să și gătească și atunci fac eu pentru toată lumea.

Eu: Dar și tu lucrezi.

Khaled: Eu sunt bărbat. Pot să le fac pe toate.

Am râs și el mi-a răspuns tot râzând.

Eu: Deci, tu accepți toate religiile. Mi se pare cool.

Khaled: Le accept, însă sunt musulman și trăiesc impecabil ca un musulman. Noi credem în Allah și o singură viață.

Eu: De asta ai divorțat de nevasta ta poloneză?

Khaled: Pe vremea aceea nu eram musulman. M-am născut în Egipt, într-o familie de copți, nu de musulmani. Erau foarte libertini și le plăcea să lase totul la voia întâmplării. Mi-a fost aproape imposibil să îmi găsesc echilibrul în condițiile acelea așa că, căutam mereu să mă agăț de ceva, de orice. Am început să beau, să fumez și am plecat la universitate în Europa de Est, la Varșovia, în Polonia. M-am căsătorit acolo și am luat-o razna de tot. Am trăit acolo ani de zile bând, fumând, pierzându-mi timpul, certându-mă… Știi cum e… Singura mea scăpare a fost să mă întorc aici, să devin musulman și să încep să am un program fix, strict. M-am regăsit când am început să practic religia zilnic, când am început să mă rog de cinci ori pe zi. Dar nu mă înțelege greșit. Poți să obții aceleași rezultate apucându-te de un sport. În cazul meu, religia a funcționat.

Eu: Soția ta poloneză n-a vrut să vină și ea aici?

Khaled: Nu. Nu i-a plăcut deșertul. I-a plăcut doar bucătăria egipteană.

Eu: Nu-i de mirare, bucătăria egipteană e delicioasă. Ai făcut o schimbare dramatică, Khaled. Cum ai reușit?

Khaled: M-au ajutat poveștile vulturilor. Vrei să-ți mai spun o poveste despre vulturi? Nu e poveste, de fapt, ei chiar așa fac.

Eu: Spune-mi! Te rog!

Khaled: Vulturul are cea mai lungă viaţă din specia lui şi poate ajunge până la şaptezeci de ani, dar ca să ajungă la vârsta asta trebuie să ia cea mai dură decizie. Când vulturul trece de patruzeci de ani, nu mai poate apuca prada pentru că ghearele lui devin lungi şi flexibile. Ciocul lung şi ascuţit pe care l-a avut se îndoaie, iar aripile îi devin prea grele pentru că penele se îngroaşă şi devin lipicioase în zona pieptului, lucru care-l împiedică să mai poată zbura. Atunci mai are două opţiuni, să moară sau să treacă printr-un proces foarte dificil şi dureros care durează o sută cincizeci de zile. Trebuie să zboare în vârful unui munte şi să-şi construiască un cuib izolat, pe o stâncă, la mare înălţime. Acolo, el îşi loveşte ciocul de stânci până când îl desprinde de cap şi aşteaptă să îi crească un cioc nou cu care îşi smulge ghearele şi toate penele îmbătrânite până când rămâne complet gol. Aşteaptă ca ghearele şi penele cele noi să crească la loc, iar după cinci luni îşi reia faimosul zbor fiind capabil să mai trăiască încă treizeci de ani. Așa am făcut și eu, numai că eu, am stat un an în singurătate înainte de a o lua pe drumul pe care sunt acum. Fiind om, sunt mai lent.

Vultur

The Djin of the Sahara Desert Lockdown Day 4

…continuing writing on the fourth day of the Lockdown

I woke up with overwhelming energy because in the last few days I gave up sugar due to some teeth problems, I replaced it with glucose, besides, talking to a friend who decided to turn from actress into a pharmacist, I found out that the best supplement to slow down aging is the Revidox. I have been taking Revidox for eight days. I have incredible energy, but my face doesn’t look any better, which depresses me. Every time I look in the mirror and see that I grow old at an alert rate, I get depressed. What am I without my body? What’s left of me if I get older? I can’t imagine what my old age will be like. I do not know how others feel about this, probably their life did not just revolve only around the physical aspect, but I feel that along with the disappearance of my youth, it disappears my motivation to go on living, too.

And as proof, my first concern when quarantine started was to buy shampoo and hair dye. I think that until now, it’s clear for each of us what we would fight for in supermarkets. I sorted out a few problems. I have a pile of books that I can use as toilet paper, I know what I can eat and drink. However, if I would run out of shampoo or hair dye, it would be painful. I live according to the Romanian saying: “The country burns while the old lady combs her hair”. I didn’t stop at shampoo and hair dye but, thinking about it better, I ran to the store and bought a mascara, a black eyeliner, and lipstick. People may wonder why I still need to put on makeup if I’m not allowed to get out of the house. Because I look in the mirror in the morning, at noon and in the evening, even between these times of the day for several times. Nature designed me a sad face, even though I am not a sad person, but I’m bound to look at my sad face every morning and avoid getting depressed because of the creation of Mother Nature. If on top of this, I’d have to see my face without makeup, I might feel like making a list of ways in which I can end my days.

My Parisian lover wanted a video call this morning, and in the light of what I said above, being too early and not having enough time to put on makeup, I refused. He got upset. I didn’t understand why, because I can’t imagine that he was jealous, now, during the quarantine, when finding a new boyfriend became almost impossible.

A few months earlier he asked me, “How do I know if a woman loves me?” I replied that he must feel it, then, I wrote another message, aware that I gave him a stupid answer. I wrote to him: “It is obvious that if a woman loves a man, she does not want to lose him. She’s careful and responds to all his messages all the time. She sleeps with the phone next to the pillow and responds immediately to any of his messages.” I shouldn’t have told him that because from that moment on I couldn’t even go to the toilet without taking my phone with me to respond to any of his messages promptly and to show that I love him. Of course, I showed him how upset I was because of his line. I criticized him for asking the question like this: “How do I know if a woman loves me? Which woman?” I asked annoyed, “Why don’t you ask: How do I know if you love me?” We spent the day analyzing his impersonal replica and training him to become personal when he talked to me.

After I put on makeup, got dressed and brushed, I called him, but he didn’t answer. I didn’t expect him to answer. He probably won’t talk to me anymore for a few days. It wouldn’t be the first time. The words mean almost nothing, only the silence says something…

The Djin of the Sahara desert

Three days later, after we went to the pool, we once again visited the pyramids and ate in a restaurant on the banks of the Nile, we both left in the morning from Cairo with Omar’s dirty Lancer to Baharya, a remote city in Sahara. Not all the desert looks the same, as I thought or seen in the movies. There is a rocky desert, a reddish, a white desert, a desert with large sand dunes or a wide desert, like the plains.

The phenomenon of the Split of the sun on Easter Eve over the pyramids .

The trip to Baharya lasted for six hours and on the way, we talked about unimportant stuff or sometimes we were silent. A few times, we stopped at petrol stations to buy juices and chips. Our relationship remained friendly, it didn’t turn into a hot love, perhaps because our cultural differences were too big and I wasn’t exactly a young girl anymore. I assumed that Omar was aware that he wouldn’t be able to talk me into converting to his religion and for this fact, I became uninteresting for him as a woman pretty quickly. However, we spent some nice days together, we laughed, we made jokes, and we got drunk. The trip we decided to do together in the White Desert was profitable for him financially, and for me it was entertaining.

We passed by a dead cow on the side of the road and the image depressed me. Omar told me that there were trucks that carried them from place to place. Sometimes they died because of the heat and the drivers threw them out of the trucks, but the desert had the habit of destroying everything and in a short time, nothing would be left on the road from that cow.

Omar: Tell me, what do you think of Cairo?

Me: Outstanding, sandy, alive. It was difficult on the first day to position myself in space because everything looks the same, but then I saw the planes coming to landing and I realized the position of your neighborhood relative to the runway axis.

Omar: I noticed that you are freaking smart.

Me: Freaking smart?!

Omar: I’ve never met anyone like you. Explain to me, please! How can you position yourself in space relative to the direction in which the airplanes land? Freaking smart, lady!

Me: You live near the airport. The airplanes find the runway using VOR or the NDB. The runways are always pointing toward the magnetic directions. For example, the runway of the airport in Cairo has the following directions: 05-23. I noticed that when we are heading downtown I have the airplanes on my left, at 90 degrees and so, I realized that we come from north-west. The orientation using the position of the sun seems more difficult for me. If I see the airplanes on my right, this means that we are heading home. Otherwise, Omar, it is tremendously difficult to know your position in a space that looks the same everywhere, it is sandy and all the texts on the walls or outdoors are written in Arabic. Everything looks the same to me, the colors, the writing, the roads, the people, all dress in the same clothing. Only the runway axis gave me a little sense of guidance. And for the position of your block among the others which look exactly the same, I took a fix. On the wall opposite your home, I noticed a graffiti, which says “Ali Kaka”. When I see this graffiti, I know that on the other side of the road it’s your home.

Omar was laughing his head off. He stopped on the edge of the road because he intended to smoke hashish and so, I was the next behind the wheel. The wind was warm and pleasant, I was feeling good and relaxed, but Omar’s mood was changing as he smoked. All of a sudden, he started a nostalgic monologue about his childhood and even though I was trying to keep him in a cheerful mood, I failed.

Me: The first time I visited your home in Cairo, I met a young girl… In your house, there was someone else…

Omar: Fatma, my niece.

His niece… At that time I had thought that she was the second wife of his brother-in-law, but Omar assured me that nobody married more than one wife in Egypt. He continued to tell me about Fatma who got married and left for Syria. She was the daughter of one of his sisters I had never met. They were five brothers. Two boys and three girls. Fatma’s mother died in a car accident that Omar and his siblings had had when he was 21 years old. He told me that they were on the road through the desert when a truck driver who had smoked hashish hit them, hooked with the rear end of his truck their car and threw them all off the road. The car overturned and Omar had his neck and a hand broken. He raised his sleeve and showed me the scars from the accident. Fatma’s mother died instantly.

Me: Who else was in the car?

Omar: All five of us, three sisters and two brothers. The others were fine, nothing happened to them.

I met one of Omar’s sisters and now I found out that another one died in a car crash.

Me: Where is your third sister?

Omar: Cancer. She died three years ago.

When listening to a story like this, you cannot change the topic and move to a comic one. Indeed, life wasn’t too kind to his family.

Me: Why do you smoke hashish?

Omar: I started after the accident. I wanted to find and kill that stupid truck driver. My father found him first and sued him, but you know how these things go… I was in such great pain in the months following the crash that my friends brought me hashish to ease the pain. I couldn’t quit after that.

I drove for about fifty miles and we kept silent. Omar was continuously smoking, sometimes a cigarette with hashish, other times without it. After a while, he began to speak again.

Omar: My father used to beat me up. I think he was tired of me. I was the fifth child and all his energy had been already invested in the education of my older brother. I started to smoke hashish when I was fourteen. My father promised me a bicycle if I had top marks in school. I had the best marks but he didn’t keep his promise. Because of that, I started to smoke hashish.

Me: You said you started after the car accident.

Omar: That’s what I said? No, I started when I turned fourteen.

Within an hour, Omar could no longer tell a coherent story. In certain things I understood him. In my family, things were pretty much the same, just promises. From a psychological point of view, however, I felt more affected because I was the first child, but my parents invested all their energy in the education of my younger brother. Probably because he was the boy; however, it always seemed to me that the rights of the firstborn were violated.

Me: I have an idea! Let’s kill our parents. Ah, but yours are already dead…

In Baharya I met Khaled, a friend or an acquaintance of Omar’s, I don’t even know, with whom we were supposed to go the next day to the White Desert. Because very close to Khaled’s house were a few camel owners, I wanted to ride a camel, also for entertainment, and it was again financially profitable for them.

Omar and I climbed each of us on a camel. Both of the animals seemed to talk to each other, gossiping, complaining endlessly, and they seemed very unhappy. When my camel started to move, I started to sweat. I was crazy. I climbed on a camel although I had an unbearable backache for about two months. My back ached terribly and I only felt a little bit better for a few days, and now I was doing a stupid thing. I told this to Omar, wanting to quit and descend from the animal, but he assured me that from now on, my back wouldn’t ache anymore. He told me that it was common knowledge that if someone had backaches, he or she had to ride a camel. I thought he was joking, nevertheless, he wasn’t joking at all.

I felt dizzy looking at the big boulders on the ground. I was talking to the camel, asking her insistently to be kind to me because I wouldn’t have liked to fall from that hight. The camel went on mumbling dissatisfied.

Me: I’m not surprised that you are dissatisfied. Your stupid owner bound your muzzle from the camel in front of you on which this fat friend of mine sits shamelessly. I’m sorry I’ve rented you; I thought it would be good for you.

The Camel: Apologies accepted.

I felt that I would faint. The camel answered speaking in my native language. It was crystal clear, I was going insane and perhaps because of the strong desert sun, my brain fried and that was it. I’d die. Near us, an Arab was riding a horse of small hight. That horse had a glance in his eyes which seemed to be above the ordinary intelligence. He seemed to wonder if I and the camel truly communicated.

The Horse: I need to clarify this. Can you really communicate with us or am I dreaming?

Me: You are dreaming?! What about me, then?

The Camel: So that you know, your friend is right. Your backaches will vanish.

Me: How?

The Camel: You had financial worries, but now, after this trip, you’ll have a different perspective over things.

I was one minute away from passing out. Not only did those animals respond to me, but they seemed to have a coherent conversation. I focused heavily on the camel saddle I was holding. My fingers were turning blue because of how tight I was holding the saddle and I heard the horse talking again, this time with the camel.

The Horse: You have to sit down because the girl will faint. It’s a shame.

Camel: Sometimes they talk to us, but if we answer, they faint.

The camel sat down, not listening to the commands of her owner who was yelling at her like mad. I managed to remain conscious and keep the Arab from hitting the animal. I had tears in my eyes of emotion. The horse said nothing else, neither the camel. She was only grumbling in a calmer tone.

After I got off the camel, my vision had really changed. My back didn’t hurt anymore and I admitted that I had a serious financial problem. At that time I had plans that far exceeded my budget, but if I simply gave up on them, I was suddenly in a situation of having enough money. In about an hour I had become a rich and debts-free woman. What wonderful creatures live in the desert!

The next morning, Khaled boarded us in a jeep illegally brought from Lybia and we headed for the ”White Desert” National Park. There was nobody on the road, absolutely nobody. In the car was silence, nobody said a word, the men were in front and I, the foreign European tourist who wanted to sleep one night in the desert, was sitting on the back seat. Shortly, I became aware of my situation and my palms started to sweat due to stress. What the hell was I doing with those two Arabs with Taliban’s faces on a desert road to nowhere? My mind entered a state of confusion and panic. I wanted to ask them to turn the car around and give up the trip. What if they sold me to the Bedouins? What if they both wanted to sleep with me in the same tent? What if they wanted to rob me? Who the hell is this Omar to whom I came after many years since I met him? I don’t really know him. This man was incessantly smoking hashish, we were in a jeep illegally brought from Lybia, as they said earlier. Lybia! A suspicious country! I felt like an unconscious idiot. I was no longer surprised that so many tragedies were happening in the world when some ladies, like me, instead of living their life carefully, they ventured with the Arabs in the desert, alone. After all the warnings, the news about Lybia, Egypt, Syria, I was alone, with two strangers in the Sahara desert!

Ten minutes later, after making up stories and scared myself with terrifying thoughts, I felt exhausted of so much fear. Why didn’t I have some more cheerful and optimistic thoughts while traveling through that outstanding scenery, in the company of two really cute guys? And if they sold me to Bedouins, what? It wouldn’t be that bad. I’d have everything, food, housing, maybe even sex… After all, why was it so bad to be kidnapped? I hadn’t had so important reasons to go back home. I didn’t have a husband, a job, children… nothing. Only two cats.

I think that due to too much fear, fatigue, and good thoughts about a Bedouin life, I fell asleep for a few minutes. When I woke up, Khaled was driving in circles on the sand.

Me: What is he doing?

Omar: Looking for a parking spot.

Khaled made a few more turns and got stuck. Because my mind was not exactly sane that day, it sent me all the memories I had of movies with people who sank into moving sands and could no longer get out. My heart started to beat fast. What the hell was wrong with me?

Me: In my country, when it snows a lot and we can’t get our cars out of the snow, we remove the rubber mats and put them under the wheels. It may also work in the case of sand.

Khaled: Never force the car. Slowly, slowly, patiently and gradually, you can easily get out of anywhere.

Khaled had answered me in a calm voice as he made maneuvers to get out of the sand. He managed to get out, obviously, he knew what he had to do. Then he stopped, parked in a place convenient to him, and I realized that we had arrived at our destination. I was surprised because there was nothing there, just desert everywhere around.

The men were quiet, I got out of the jeep and wanted to ask if we didn’t go to a hotel, in some oasis, but I noticed how Khaled started to unload all kinds of things from the car. The evening came extremely fast, but Khaled was also extremely fast. He set up a living room made of carpets, he also made a fire and cooked all sorts of complicated dishes using an old gas tank, one of which I hadn’t seen since communism.

The sky was filled with stars and we were surrounded by a deafening silence. There was no sound, no movement, and I had the feeling that I was deaf, mute and stony in nothingness. Khaled had planned to set up three tents, but I stopped him. It would have been a shame, when I had such a large and beautiful bedroom, adorned with billions of stars and big, white stones, to shelter under a piece of tent cloth.

When we started to eat, though, a few foxes appeared from the darkness and joined us. They were used to tourists and came to beg for food as in other parts of the world dogs and cats beg for food at the restaurants. With his calm voice, Khaled told me to serve them some of my food, otherwise, after we go to sleep they would avenge. They liked to steal stingy tourists’ shoes.

After eating under the open sky in the desert, together with Khaled and Omar, I fell asleep in my sleeping bag and at four in the morning, I opened my eyes. A fox was staring at me from a distance of no more than half a meter. She was sitting on her bottom with her tail curled around her. I didn’t want to move scared that she might leave. I didn’t want her to leave because it was fascinating to see her gazing at me like that.

The Fox: I’m a djin.

Me: A gin? Do you mean a gin like in ”gin and tonic”?

I might have got drunk… No, it was rather from the passive smoking of Omar’s hashish.

The Fox: You said you want a djin.

Oh, yes. A djin, not a gin. I quarreled with Omar about two days ago, who told me about the existence of the djin, a sort of entity from another world about which Omar said very seriously that sometimes we could hear and see. I made a lot of fun of him, telling him that his judgment resembled the sixteenth century way of thinking, that the djin was nothing more than a legend and there was no way such entities existed.

The Fox: What do you want to know? What interests you?

I got out of my sleeping bag and sat in front of her so that I can look at her better. We were glancing at each other like two animals. Without asking her anything, she started to talk and to unfold chronologically all the love stories of my life. I stopped her only when I got scared of how much and accurately she knew. No wonder foxes are considered so smart and well-informed. She went on asking me if I wanted to know about the future love affairs and I said no, shaking my head, even though I could hardly wait for her to tell me.

I could swear that I had seen a smile on her muzzle when she turned around waving her fluffy tail and vanished into the darkness. However, her voice sounded aloud in my head: “Return home. The place you are tempted to occupy it’s for someone else.” She read my thoughts.

I classified the whole story of the djin as a dream. I convinced myself that the fox passed by me at a distance of at least half a meter, she stopped for a second, exactly when I opened my eyes, and then she continued to walk away. I don’t believe in talking foxes; I don’t believe in talking horses or camels! Let’s be clear about this!

When the sun rose in the White Desert, I woke up and saw that the men were already having their coffees. Khaled, who loved to cook, asked me which the most famous Romanian dishes were. The first one that crossed my mind was the Cabbage Rolls, but then, I realized that this delicious dish was made of minced meat, usually pork or in combination with poultry. It was not the best choice because in Egypt the majority of the population was Muslim, therefore people didn’t eat pork.

I chose to tell Khaled about the Lamb Drob, which is a festive Easter dish that looks like meatloaf with boiled eggs inside. This tasty appetizer is much more than meets the eye. Minced lamb offal, green onions, eggs, and bread dipped in milk are baked together along with fresh-cut herbs, such as dill, parsley, and garlic.

During preparation, special attention has to be paid to washing the offal. There is also a variation with chicken or turkey liver that some people prefer. Lamb Drob is a dish that we serve cold.

drob-de-miel

To cook Lamb Drob, you will need the following ingredients for 8 portions: one complete lamb pluck, about 1 kg in weight, two large onions, one bunch of spring onions, one bunch of fresh dill, one bunch of fresh parsley, five eggs, 200 ml thickened cream, 1/2 teaspoon of salt, and 1/2 teaspoon of ground pepper.

First, you’ll have to boil the lamb pluck into a large pot for 45 minutes. Don’t forget to add a level spoon of salt to the water.

When they are ready, pick them from the pot using a strainer and set them aside on the kitchen bench to cool down.

When they are cool enough so you can hold them with your bare hands, mince them through a medium or small plate meat mincer depending on the consistency you are after. Passing them through the mincer twice will give you a smoother, the pate-kind of creamier consistency.

In a large frying pan, pour a bit of cooking oil and fry the onion for about 30 minutes together with mince paste for about 15 minutes, stirring every now and then. Set the pan aside until cool enough to touch.

When the mix is cool enough, start kneading it with salt to your taste, chopped fresh dill, chopped fresh parsley, chopped spring onions, the cream, and the 3 whole raw eggs.

In a baking tray, set the caul fat liner or puff pastry sheets if you prefer, pour the mixture in and cover the lot with the liner caul fat liner or pastry.

Brush the top with an egg yolk and place it in the oven at 180 degrees for about 45 minutes.

Tip: A nice little and very effective trick of the trade is to roll in the middle of the minced mixture 2 or 3 hard-boiled eggs, so when you cut the Drob you get a slice of the egg as well. It does not take much longer to do that, however, it makes quite an impression on the table.

Although this dish is delicious, I’d say try it once, but leave the poor lambs live.

Djin-ul Saharei

M-am trezit cu o grămadă de energie, asta pentru că în ultimele zile am renunțat la zahăr datorită unor probleme cu dantura, l-am înlocuit cu glucoză, în plus, stând de vorbă cu Mihaela Gaicu care s-a transformat din actriță în farmacistă, am aflat că cel mai bun supliment pentru încetinirea îmbătrânirii e Revidox-ul. De opt zile iau Revidox. Am o energie incredibilă, dar fața nu-mi arată mai bine, lucru care mă deprimă. De câte ori mă uit în oglindă și văd că îmbătrânesc într-un ritm alert, mă deprim cumplit. Ce sunt eu fără corpul meu? Ce mai rămâne din mine dacă îmbătrânesc? Nu-mi pot imagina deloc cum o să fie anii mei de bătrânețe. Nu știu alții cum sunt, probabil viața lor n-a gravitat doar în jurul aspectului fizic, însă eu simt că odată cu tinerețea îmi dispare și motivația de a trăi.

Și ca dovadă, prima mea grijă când a început carantina a fost să-mi cumpăr șampon și vopsea de păr. Cred că până acum ne-am cam lămurit cu toții pentru ce ne-am părui în supermarket-uri. Eu mi-am rezolvat câteva probleme. Am un vraf de cărți pe care le pot folosi pe post de hârtie igienică, știu ce pot mânca și ce bea. Totuși, dacă aș rămâne fără șampon sau vopsea de păr, ar fi dureros. Conform zicalei românești: „Țara arde și baba se piaptănă”. Nu m-am oprit la șampon și vopsea de păr ci, meditând mai bine, am dat fuga și mi-am cumpărat rimel, creion dermatograf și ruj. Lumea se poate întreba de ce mă mai machiez dacă nu pot să ies din casă. Pentru că mă uit în oglindă dimineața, la prânz și seara, chiar și între aceste momente ale zilei de câteva ori. Și așa am o mutră tristă, deși nu sunt un om trist. Și așa mă deprimă expresia mea pleoștită. Dacă mă mai văd și nemachiată, fac o listă de moduri în care-mi pot pune capăt zilelor.

Iubitul meu parisian a vrut de dimineață un video call, iar în lumina a ceea ce am spus mai sus, fiind încă nemachiată, am refuzat. S-a supărat. Habar n-am de ce, pentru că nu pot să-mi imaginez că a fost gelos, crezând că-l înșel în plină carantină, când a găsi un nou iubit a devenit aproape imposibil.

Cu câteva luni înainte m-a întrebat: „Cum îmi dau seama dacă o femeie mă iubește?” I-am răspuns că trebuie să simtă, apoi, am revenit, conștientă de faptul că i-am dat un răspuns penibil. Am revenit și i-am scris: „E evident că dacă o femeie iubește un bărbat, nu vrea să-l piardă. Se poartă cu atenție și răspunde tot timpul promt. Doarme cu telefonul lângă pernă și răspunde pe loc la orice mesaj.” Atâta mi-a trebuit să-i spun, că după aceea n-am mai putut merge nici la toaletă fără să duc cu mine telefonul ca să-i răspund promt la orice mesaj și să-i demonstrez că-l iubesc. Bineînțeles, că și eu m-am arătat enervată de replica lui. L-am criticat pentru că a pus întrebarea în felul ăsta: „Cum știu dacă o femeie mă iubește?” „Care femeie?”, am sărit eu cu gura, „De ce nu întrebi: Cum știu dacă mă iubești?” Am petrecut o zi analizând replica lui impersonală și dresându-l să devină personal în relația cu mine.

După ce m-am machiat, îmbrăcat și periat, l-am sunat eu, însă n-a răspuns. Nici nu mă așteptam. Probabil nu va mai vorbi cu mine de supărare câteva zile. N-ar fi pentru prima dată. Cuvintele nu înseamnă mai nimic, doar tăcerile spun câte ceva…

Djin-ul Saharei

Trei zile mai târziu, după ce am fost la piscină, am vizitat încă odată piramidele și am mâncat într-un restaurant de pe marginea Nilului, am plecat amândoi de dimineață din Cairo cu Lancer-ul murdar a lui Omar înspre orașul Baharya din Sahara. Nu tot deșertul e la fel, așa cum credeam eu sau cum văzusem prin filme. Există deșert pietros, deșert roșiatic, alb, deșert cu dune mari de nisip sau deșert întins ca și câmpiile.

The phenomenon of the Split of the sun on Easter Eve over the pyramids .

Drumul până în Baharya a durat șase ore timp în care am vorbit vrute și nevrute, uneori tăceam, alteori opream să mai cumpărăm sucuri de prin benzinării. Relația noastră a rămas mai mult amicală, nu se lega o iubire fierbinte, probabil că totuși diferențele culturale dintre noi erau prea mari, iar eu nu mai eram o fată chiar tânără. Am presupus că Omar era conștient că nu va putea să-mi împuie capul cu religia și cu convertirea mea la islamism, fapt pentru care am devenit total neinteresantă pentru el ca femeie. Totuși, am petrecut câteva zile splendide împreună, am râs, am făcut glume, ne-am plimbat, iar această călătorie pe care am decis să o facem în deșertul alb era profitabilă pentru el din punct de vedere financiar, iar pentru mine era divertisment.

Am trecut pe lângă o vacă moartă pe marginea șoselei și m-a deprimat imaginea. Omar mi-a spus că sunt camioane care le transportă dintr-o parte într-alta. Uneori mai mor din cauza căldurii și șoferii le aruncă, însă deșertul distruge tot. Nu rămânea nimic din acea vacă în scurt timp.

Omar: Spune-mi, cum ți se pare Cairo?

Eu: Superb, nisipiu, viu. Mi-era greu în prima zi să mă poziționez în spațiu pentru că totul arată la fel, dar pe urmă, am văzut cum vin avioanele la aterizare și mi-am dat seama de poziția cartierului tău față de axul pistei.

Omar: Am remarcat că ești înspăimântător de deșteaptă.

Eu: Înspăimântător?

Omar: N-am mai cunoscut pe nimeni ca tine. Explică-mi și mie cum de te orientezi tu după felul în care aterizează avioanele? Freaking smart, lady!

Eu: Locuieşti aproape de aeroport. Avioanele vin la aterizate după VOR sau NDB. Pistele sunt întotdeauna aşezate înspre direcţii magnetice. De exemplu, pista de aterizare din Cairo are direcţiile 05 – 23. Am văzut că atunci când noi mergem spre centru am avionul în stânga, la 90 de grade şi aşa mi-am dat seama că venim dinspre nord-vest. Orientarea după soare mi se pare mai grea. Dacă am avioanele în dreapta mea înseamnă că ne îndreptăm înspre casă. Altfel, Omar, e foarte greu să te orientezi într-un oraş nisipiu cu toate textele scrise în arabă. Totul e la fel peste tot, culorile, scrisul, şoselele, pieţele, oamenii şi femeile îmbrăcate la fel. Doar axul pistei mi-a dat un pic de orientare. Iar poziţia blocului tău faţă de celelalte blocuri o recunosc după grafiti-ul de pe peretele clubului de sport: Ali Kaka. Când văd acest grafiti ştiu că vis-a-vis e casa.

Omar se strica de râs. A oprit pe marginea șoselei pentru că avea de gând să fumeze niște hașiș, așa că eu am condus în continuare. Vântul era cald și plăcut, mă simțeam în largul meu în deșert, însă starea lui Omar se schimba pe măsură ce fuma. Deodată a început un monolog nostalgic despre copilăria lui, iar eu deși încercam să-l țin într-o dispoziție veselă, nu reușeam.

Eu: În casa voastră mai era cineva atunci când am fost prima dată în Egipt… O fată tânără…

Omar: Fatma, nepoata mean.

Nepoata lui, deci. Atunci mă gândisem că era a doua nevastă a cumnatului lui, însă Omar m-a asigurat că nu au mai multe neveste în Egipt. A continuat să-mi povestească despre Fatma care s-a măritat și a plecat în Siria. Era fiica uneia dintre surorile lui pe care nu o cunoscusem. Ei erau cinci frați. Doi băieți și trei fete. Mama Fatmei a murit într-un accident de mașină pe care Omar îl avusese pe vremea când avea doar 21 de ani. Mi-a povestit că erau pe drum prin deșert și un șofer de tir care fumase hașiș a întrat în ei, i-a agățat cu partea din spate și i-a aruncat cu totul afară de pe șosea. Mașina s-a răsturnat iar Omar a avut gâtul rupt și mâna sfârtecată. Și-a ridicat mâneca și mi-a arătat semnele accidentului. Mama Fatmei a murit pe lock.

Eu: Cine mai era în mașină?

Omar: Eram toți cinci frații, dar ceilalți n-au pățit mimic.

Pe una dintre surorile lui Omar o cunoșteam, iar acum aflasem că o alta murise într-un accident de mașină.

Eu: Și cealaltă soră unde e?

Omar: Cancer. A murit acum trei ani.

La astfel de povești n-ai cum să schimbi subiectul și să treci la unul comic. Într-adevăr, lucrurile nu mergeau prea bine în familia lui.

Eu: Și tu de ce fumezi hașiș?

Omar: Atunci m-am apucat, după accident. Am vrut să-l caut și să-l omor pe șoferul ăla de tir. Îl găsise tata și l-a dat în judecată, dar știi cum e… Aveam dureri atât de mari în lunile în care am stat în spital ca să mă recuperez, încât prietenii îmi aduceau hașiș. Nu m-am mai putut   lăsa pe urmă.

Am mai mers vreo cincizeci de kilometri în tăcere. Omar fuma întruna, câteodată țigara cu hașiș, câteodată fără. După o vreme, a început să vorbească din nou.

Omar: Taică-meu mă bătea întruna. Cred că era plictisit de mine. Eu m-am născut al cincilea și toată energia și educația disponibilă la noi în familie a fost investită în fratele meu mai mare. M-am apucat de hașiș la 14 ani. Tata mi-a promis o bicicletă dacă iau note mari la școală. Am luat 10 pe linie și nu s-a ținut de cuvânt. Atunci am început să fumez hașiș.

Eu: Ai zis că te-ai apucat să fumezi după accident.

Omar: Așa am zis? Nu, m-am apucat la 14 ani.

La distanță de o oră, Omar nu mai știa spune o poveste coerent. În anumite lucruri îl înțelegeam. Așa era și la mine în familie, doar promisiuni. Din punct de vedere psihologic, însă, eu mă simțeam mai afectată pentru că eram primul copil, dar ai mei s-au ocupat doar de fratele meu mai mic. Mi se părea mereu că mi s-a încălcat dreptul primului născut.

Eu: Am o idee! Hai să ne omorâm părinții. Ah, dar ai tăi sunt deja morți…

În Baharya l-am cunoscut pe Khaled, prietenul sau vreo cunoștină de-a lui Omar, nici nu știu, cu care urma să plecăm a doua zi spre deșertul alb. Pentru că foarte aproape de casa lui Khaled erau câțiva proprietari de cămile, am emis pretenția de a încăleca o cămilă, tot ca divertisment, iar pentru ei era din nou profitabil din punct de vedere financier.

Omar și cu mine ne-am cățărat fiecare pe câte o cămilă. Amândouă comentau întruna de parcă ne-ar fi bârfit și păreau tare nefericite. Când cămila mea a început să se pună în mișcare, eu am început să transpir. Eram nebună, m-am urcat pe cămilă, dar eu aveam o problemă cu spatele de vreo două luni. Mă durea îngrozitor spatele și tocmai îmi mai trecuse de câteva zile, iar acum făceam o tâmpenie. I-am comunicat asta lui Omar, vrând să renunț la plimbarea cu cămila, însă el m-a asigurat că de-acum nu o să mă mai doară spatele. Mi-a spus că se știa de când lumea și pământul că dacă ai dureri de spate trebuie să faci un drum cu cămila. Am crezut că glumește, numai că el nu glumea deloc.

Mă lua amețeala privind bolovanii mari de jos și vorbeam frumos cu cămila, rugând-o insistent să fie drăguță cu mine pentru că nu doream să cad de la înălțimea aceea. Cămila mormăia îmbufnată.

Eu: Nu mă mir că ești îmbufnată. Ți-a legat boul ăsta de stăpân al tău botul de cămiloiu’ din față, pe care stă grăsanu’ ăsta de prieten al meu. Iartă-mă că te-am închiriat, am crezut că-ți fac un bone.

Cămila: Scuzele îți sunt acceptable.

Am simțit că leșin. Cămila mi-a răspuns în limba mea. Era clar, înnebunisem și probabil din cauza soarelui puternic din deșert, creierul mi s-a prăjit și s-a terminat. Lângă noi, venea călare pe un cal mic de înălțime, un arab care avea grijă de noi. Am văzut ochiul calului privind cu inteligență, părând că se întreabă dacă eu și cămila am comunicat cu adevărat.

Calul: Trebuie să mă lămuresc. Chiar poți comunica cu noi sau visez?

Eu: Tu visezi? Ce să mai spun despre mine atunci?

Cămila: Să știi că prietenul tău are dreptate. Nu te va mai durea spatele.

Eu: Cum așa?

Cămila: Ai avut griji financiare, dar acum, după călătoria asta, o să ai altă viziune asupra lucrurilor.

Șimțeam că leșin. Nu numai că animalele acelea mi-au răspuns, dar părea să avem o conversație coerentă. Mă concentram cu putere asupra șeii cămilei de care mă țineam. Degetele mi s-au învinețit din cauza strânsorii și iarăși am auzit calul vorbind, de data aceasta cu cămila.

Calul: Trebuie să te așezi pentru că fata va leșina. E păcat.

Cămila: Uneori intră în vorbă cu noi, dar dacă le răspunzi leșină.

Cămila s-a așezat, nesocotind poruncile stăpânului ei care urla la ea ca un descreierat. Am reușit să rămân conștientă și să țin arabul să nu lovească animalul. Aveam lacrimi în ochi de emoție. Calul n-a mai spus nimic, nici cămila, doar mormăia pe un ton mai calm.

După ce am coborât de pe cămilă, cu adevărat, viziunea mea se schimbase. Spatele nu mă mai durea deloc și admiteam că avusesem o problemă gravă financiară. Pe vremea aceea aveam niște planuri care-mi depășeau cu mult bugetul, dar dacă renunțam pur și simplu la ele, mă aflam deodată în situația de a avea destui bani. În aproximativ o oră devenisem o femeie bogată și fără obligații. Ce creaturi minunate există în deșert!

A doua zi dimineață, Khaled ne-a urcat într-un jeep adus ilegal din Lybia și am pornit înspre Parcul Național „Deșertul Alb”. Nu era nimeni pe drum, absolut nimeni. În mașină era tăcere, nimeni nu vorbea, bărbații erau în față, iar eu, turista europeană care a vrut să doarmă o noapte în deșert, eram pe bancheta din spate. Foarte curând am conștientizat situația în care mă aflam și au început să-mi transpire palmele din cauza stresului. Ce naiba căutam cu arabii aceia cu mutre de talibani pe un drum deșertic înspre nicăieri? Mintea mi-a intrat în vrie. Îmi venea să le spun să întoarcă. Dacă mă vindeau la beduini? Dacă vor să doarmă amândoi în același cort cu mine? Dacă vor să-mi ia banii? Cine-i Omar ăsta la care am venit după mulți ani de când l-am cunoscut? Și chiar l-am cunoscut? Omul ăsta fuma hașiș întruna, eram într-un jeep adus ilegal din Lybia, așa au spus. Lybia! O țară suspectă! Mă simțeam idioată și inconștientă. Nu mi se mai părea de mirare că se întâmplau atât de multe lucruri grave când unele doamne, ca mine, în loc să-și vadă de viață, se plimbau de unele singure cu arabii prin deșert. După toate avertismentele, după știrile despre Lybia, Egipt, Siria, eu eram singură, cu doi necunoscuți în Sahara!

Zece minute mai târziu, după ce am fabulat întruna și m-am îngrozit singură cu gânduri înspăimântătoare, mă simțeam extenuată de atâta frică. Oare gânduri mai vesele și mai optimiste nu puteam avea mergând prin minunăția aceea de decor, acompaniată de doi tipi chiar drăguți? Și dacă mă vor vinde la beduini, ce? Nici n-ar fi atât de rău. O să am de toate, mâncare, locuință, poate și sex… Până la urmă, de ce era atât de rău să fiu răpită? N-aveam așa motive mari să mă întorc acasă, n-aveam soț, copii, servici… nimic. Doar două pisici.

Cred că de frică, oboseală și gânduri bune despre o viață printre beduini, am adormit pentru câteva minute. Când m-am trezit, Khaled conducea în cerc, pe nisip.

Eu: Ce face?

Omar: Caută un loc de parcare.

Khaled a mai făcut câteva viraje și s-a înțepenit. Cum mintea mea nu era întreagă în acea zi, mi-a trimis toate amintirile pe care le aveam de prin filme cu oameni care se afundă în nisipuri mișcătoare și nu mai pot ieși. Ochii îmi ieșeau din cap de spaimă. Ce naiba era cu mine?

Eu: La noi, când ninge mult și nu ne putem scoate mașinile din zăpadă, scoatem covorașele de cauciuc și le punem sub roți. S-ar putea să funcționeze și în cazul nisipului.

Khaled: Să nu forțezi niciodată mașina. Ușor, încet, cu răbdare și turată progresiv, ieși ușor de oriunde.

Khaled îmi răspunsese cu o voce calmă în timp ce făcea manevre de ieșire din nisip. A reușit în scurt timp să iasă, evident, știa ce are de făcut. Pe urmă a oprit, a parcat într-un loc convenabil lui, iar eu mi-am dat seama că ajunsesem la destinație. Eram mirată pentru că nu era nimic acolo, doar deșert de jur împrejur.

Bărbații erau tăcuți, eu am ieșit din jeep și am vrut să întreb dacă nu mergem la vreun hotel, în vreo oază, însă am remarcat cum Khaled descărca tot felul de lucruri din mașină. Seara a venit extrem de repede, dar Khaled era și el extrem de rapid. A montat un „living” făcut din covoare, a făcut foc, a gătit mult și complicat mâncăruri felurite și multe, la butelia de gas.

Cerul s-a umplut de stele și era o liniște asurzitoare. Nu se auzea nimic, nu se mișca nimic, iar eu aveam senzația că eram surdă, mută și împietrită în neant. Khaled avusese de gând să monteze și trei corturi, însă l-am oprit. Mi s-ar fi părut păcat, când aveam așa un dormitor mare și frumos, ornamentat cu miliarde de stele și pietre mari și albe, să mă adăpostesc sub o bucată de pânză de court.

Când ne-am așezat la masă, au apărut vulpi. Erau obișnuite cu turiștii așa cum în alte părți, câinii veneau la cerșit, în deșertul alb, veneau vulpi. Cu vocea lui calmă, Khaled mi-a spus să le dau și lor de mâncare, altfel, după ce adorm, vulpile vor veni la furat, mai mult din răzbunare decât de foame.

După ce am mâncat sub cerul liber în deșert, împreună cu Khaled și Omar, am adormit în sacul de dormit și pe la patru dimineața am deschis ochii. O vulpe se uita lung la fața mea de la o distanță de cel mult o jumătate de metru. Stătea în fund, cu coada încolăcită pe lângă ea. Mi-era frig și frică să mă mișc pentru că nu voiam să place.

Vulpea: Sunt un djin.

Eu: Gin? Vrei să spui gin ca în „gin tonic”?

Cred că m-am îmbătat… Nu, mai degrabă e de la hașișul lui Omar fumat pasiv.

Vulpea: Ai spus că vrei un djin.

Aha! Un djin, nu un gin. Mă certasem cu vreo două zile înainte cu Omar care mi-a povestit despre existența djini-lor, un fel de entități din alte lumi, despre care Omar spunea foarte serios că există și pot fi văzute. Eu l-am luat peste picior, spunându-i că gândește ca în secolul șaisprezece, că sunt legende și n-au cum să existe astfel de entități.

Vulpea: Ce te interesează?

M-am ridicat și am ieșit din sacul de dormit ca s-o pot privi mai bine și ne uitam una la cealaltă ca două animale. Fără să o întreb absolut nimic, ea a început să-mi vorbească și să-mi deruleze cronologic toate poveștile de amor ale vieții mele. Am întrerupt-o doar când m-a speriat foarte tare cât de corect și de mult știa. Nu e de mirare că vulpile sunt considerate atât de viclene și de informate. M-a întrebat dacă vreau să știu ceva din viitorul amoros care mă aștepta, i-am spus nu dând din cap, dar cu gândul real interesată de subiect. S-a întors cu coadă cu tot și a dispărut înghițită de dune spunându-mi: „Întoarce-te acasă, locul pe care te tentează să-l ocupi e pentru altcineva, nu pentru tine.” Îmi ghicise gândul!

Am catalogat toată acea poveste cu djinul drept un vis. M-am convins că vulpea a trecut prin fața mea la jumătate de metru, s-a oprit pentru o secundă atunci când am deschis ochii, pe urmă și-a continuat drumul. Nu cred în vulpi vorbitoare, nu cred nici în cai sau cămile vorbitoare! Să fie clar!

Când a răsărit soarele în Deșertul Alb, m-am trezit și am văzut că cei doi prieteni ai mei deja își beau cafelele. Khaled, care iubea să gătească, m-a întrebat care erau cele mai faimoase mâncăruri românești. Primele care mi-au venit în minte au fost sarmalele, dar apoi, mi-am dat seama că acest fel de mâncare delicios e preparat din carne tocată de porc. Nu era cea mai bună alegere pentru că în Egipt, majoritatea populației e musulmană, prin urmare, nu prea mănâncă porc.

drob-de-miel

Am ales să-i povestesc lui Khaled despre Drobul de Miel, mâncarea noastră festivă de Paști. Pentru că în deșert nu aveam acces la internet ca să-i spun exact cum se prepară și să-i arăt poze, i-am spus că Drobul de Miel arată ca o mare chiftea cu ouă fierte înăuntru. E foarte gustos. Ca ingrediente principale sunt organele de miel tocate, ceapa verde, ouă, pâine înmuiată în lapte, coaptă împreună cu ierburi tăiate proaspăt, cum ar fi mărar, pătrunjel și usturoi.

Deși acest fel de mâncare mi se pare delicious, aș zice să-l încerce fiecare odată, dar să lăsăm bieții miei să trăiască.

Eating Kushari in Cairo Lockdown Day 3

Memories during the third day of the Lockdown

I’m bored stiff, as a Jamaican friend used to say. With all my training in self-isolation, I’m unable to cope with this generalized boredom. Before the pandemic, I used to think about myself as very special when everybody else was so busy, always in a hurry, always running around, and I used to isolate myself to write my stories. Now, all of a sudden, I am a common woman, like all the rest, who live exactly like me. I’m not special at all anymore.

Here is the thought of the day that I wrote in the morning: There’s little difference between a writer and a junkie. Both of them end up bankrupt, devoured by their passions. Both of them hope to be saved, the first, by the readers, the second by a rehab center. Secretly, they both hope that a magic lover will save them.

After three days of official lockdown, I begin to feel depressed. All my training is useless. I found a reason for that. In sport, the training must be specific. It’s in vain to carry heavy bags from the market if you are a weightlifter, only the specific training helps. Therefore, I find myself forced to resume the survival training in solitude and this time the solitude is apocalyptic.

I took the car and left the house with the compulsory declaration form filled and signed by the book and yet, I was afraid of the police. The communism years came to my mind when, for any possible reason, even just for fun, the police had the right to stop us, legitimize us and there was no meeting when we would come out clean from an encounter with the police. We were always guilty, something was always wrong and we ended up paying fines. In our case, in women cases, very often we ended up abused by the male police officers, by the militia, as we used to call them in the past. Those memories came back to me today while driving the car on the empty streets of Bucharest and I couldn’t think of anything else because all my thoughts energy was invested in imaginary explanations for the cops if they stopped me. I could see them patrolling in the same spots they usually patrol and every time I passed by them, my pulse increased. No police officer stopped me, but on my way back home, I made plans about how to avoid the control points and to change the routes in the future.

Today I have no mood to speak to my ’wild kitten’. I’m too lazy to speak with him. I simply don’t want to speak with him. Last night he called me and told me that his ex-girlfriend sent him a letter. I asked him what she wrote. He said that not much, not too coherent, probably she wrote while drinking or taking drugs, but he was surprised to find the letter in his mailbox. ’Excuse me? Say again, please!’, I said astounded. ’What do you mean you found it in your mailbox? I thought she sent you an email, or a message, maybe WhatsApp, but a letter in the mailbox? Are you serious? Who writes a letter on paper nowadays?’ He started to explain something, that she probably used it as a reason to leave the house and take it to his place. ’What do you mean?’ I went on almost outraged, ’The letter didn’t have a stamp on it?’ Apparently not, she wrote an incoherent letter, she stuck it by licking the glue perhaps, and then, she traveled all the way to Montreuil coming from the other side of Paris to put the letter in the mailbox.

I scolded him and maybe I shouldn’t have done it, but all sorts of criminal scenarios went through my mind. It crossed my mind that she might have collected saliva from hospitals and spread it on the incoherently written letter. What else could cross my mind during a pandemic? He started to laugh while I was scolding him, telling me that his ex-girlfriend was indeed a junkie, and sometimes she even forgot her own name, but she wasn’t a criminal.

When I visited my lover in Paris for the second time, I met her, too. She is a short but athletic woman, having two beautiful black eyes, like a dear, a big mouth with fleshy lips, really attractive. Her hair was dyed in all the colors of the rainbow, she was wearing pink sneakers, black clothing and on her shoulders, she threw a pink scarf, torn on purpose. I found her very sexy, smart and I wondered why the two of them broke up. My lover told me that they had never been together actually, that they were friends, but a few years ago they had a few nights of love, nothing more. However, from those nights of love, a child was born… Now, the child is four years old and he lives mainly with his grandparents, sometimes with his mother and other times, my lover brings him to his home for a few days, especially when his older brother is there too, a twelve years old boy, whom my lover has from his first marriage.

When I saw his former girlfriend in Paris, she didn’t seem at all delighted by my presence, she even seemed slightly upset, giving me some sharp glances that later, my boyfriend had explained as being caused by drugs.

Maybe she’s not a murderer, but the fact that she delivered a letter in his mailbox during this lockdown seemed suspect to me. I didn’t want to overreact and I moved to another topic in yesterday’s conversation. It’s already enough that people say about me that I always overreact, that being a writer I like to complicate things, to make them more dramatic than they actually are, that I like to invent stories and to find meaning where there is none… I hear all sorts of comments about the way I behave and think, so I let it go and I watched a movie instead. After the very dramatic film I watched, I went to bed.

Something good has happened today. My friend, Anca, came up with a creative idea. She lives now in London and after we talked about how her quarantine began, how probably one of the directives on the agenda of this pandemic is also the elegant manner of sending migrants home because they can no longer afford to live abroad in the absence of work, she said that it would be great to gather in a book, journal pages of many people from different countries around the planet. I loved her idea! Immediately, I contacted a lot of friends, posted an add on Facebook, and waited for feedback. The girls have been very receptive and most of them want to write a diary. The boys proved to be lazier, they had to be talked into the idea almost by force and although we got some positive answers by asking some of them personally, none of them wanted to respond publicly to the ad.

I will let this idea ferment for a while, I will talk to some other friends, too, because it is an opportunity to call old friends and find out what they have really been up to lately, beyond the smiling posts on Facebook. Here’s an opportunity to talk to my ex-boyfriends. The first one I contacted was Omar, an interesting Arab from Egypt with whom I had a very brief relationship in reality, but who periodically contacted me for ten years after we met at some shootings in Cairo, where I was invited by ZDF to play the role of Cleopatra in a documentary drama. He was the producer of the Egyptian team and we met in 2003. Being married at the time, I did not respond to his romantic offers and resisted the temptation to cheat on my husband, although Omar was an out of ordinary beauty. But after the divorce, because he was still sending me messages, I eventually replied and went to visit him in Cairo.

I took off with one of the Airbus of the Turkish Airlines company and flew to Istanbul. There, I had to wait for seven hours, during which time I had lunch with another ex-boyfriend, and then I went back to the airport to catch the flight to Cairo. At the airport, I checked-in for the evening flight with Egypt Air. The women who lined up for check-in were all wrapped up almost entirely in their traditional shawls and had so many and large luggage that I couldn’t help but think about the airplane’s weight and balance. Are we going to take off?

The check-in seemed to last forever with all the luggage and so many people. I was watching those women wearing the hijab, some of them even niqab and they looked sexy to me… Now, we all resemble the Muslim women, wearing masks to protect ourselves against the virus and maybe we are sexy, too… I find our situation amusing because not long ago some people behaved utterly hysterical against the Muslim women wearing the niqab in public. It hasn’t been long ago and now, we all wear masks in public, we are even forced to wear them if we want to avoid being attacked by others.

The smell of the Arabs at check-in made me dizzy like a mild drug that relaxes all senses. It transposed me into a state of calm and pleasure. Borders are not just between geographical spaces, borders delimit worlds, smells, and the effects of smells and worlds.

I left home in the morning in a slightly humid atmosphere and a little fog. At Istanbul, it was warm and the sky clear. I landed in Cairo in the evening and the air was perfectly dry. I saw Cairo from above for at least twenty minutes. It seemed huge. What a crowded city! On the runway, the sand was moving like groups of snakes. I was crazy about that city!

Cairo 2020

( Image – Cairo during lockdown 2020)

At the airport, Omar was leaning against a pillar when I spotted him. He had a wide smile on his face and he would have liked to hug me, but I kissed him on his cheeks and kept him at a distance with a strong handshake. However, that unfriendly greeting of mine was useless because in a few seconds, his pheromones wreathed me from all directions and I began to feel differently.

He led me to his car, a silvery Mitsubishi Lancer, and he handed me a cigarette. I refused it.

Me: I quit smoking years ago, but let’s stay here until you smoke your cigarette. It’s warm, pleasant, and dusty.

Omar: Forgive us for the dust, this is us. It’s everywhere.

Me: I like the dust, and the heat, and the desert… you know that.

Omar: What have you been up to in the last ten years? Ten years! Unbelievable! You look the same.

Me: You look the same, too.

Omar: No, I got fat. I don’t practice sports at all anymore.

I was watching him smoking and I instantly fell in love with him. It seemed that the time didn’t elapse and maybe I was right. Maybe he took me to the airport the night before, I changed my mind and came back through the other door.

After he finished his cigarette, we got in the car and left. On the way, I slipped my hand into his palm and listened to him telling me how his parents both died, first his father and then after a few years, his mother. He told me that he felt tortured by those events because he was the only one who took care of them. Later, he told me that his sister, Omnia, whom I had met when I first visited Cairo, had cancer. Things were not going well in his life. I was looking at his Egyptian profile and his relaxed driving style. I liked Omar the most when he was driving.

Cairo was exactly as I remembered it from my first trip to Egypt, crowded, with cars that seemed to pile up one on top of the other, with drivers going crazy because of traffic jams, with an infernal noise, and plenty of sand and dust everywhere. I found it fascinating.

Once again, Omar lit a cigarette, this time with hashish and told me that he bought something really special and it’s a shame that I quit smoking. I completely forgot his habit of smoking hashish. I watched him how he introduced the hashish in his cigarette and I felt fascinated, but also afraid. When I saw him how much he enjoyed pulling the smoke from the cigarette, I started to crave it, too. At some point, he broke the silence.

Omar: Do you have any idea what your intentions are or are you going to leave my life as it was?

Me: What do you mean by „are you going to leave my life as it was”?

Omar: I lead a comfortable life. Nice and easy.

Me: Are you married?

Omar: No, why do you ask such a question? I was waiting for you, I haven’t seen you in a long time and you know I’m not married.

Me: Do you have four wives?

Omar: Noooo… I had a girlfriend, but she got married to someone else. Are you free?

Me: Yes. I came here because I remember that we fell in love with each other at some point in our lives, but then I was married.

Omar: Maybe you’ll be happy here. InshaAllah!

Cairo was a completely different world. The road to Omar’s house was long and he didn’t stop at any traffic lights, as if he had no clue what the traffic lights were. He seemed to not know that there were traffic rules and some people obeyed them. We passed by tall walls which hid fabulous villas that I could see through the wrought iron gates. They were surrounded by palm trees and looked like paradise on earth. Outside those villas, though, it wasn’t exactly paradise. The dust was flying everywhere, joined by the trash, at every gust of wind.

Omar was living in a very nice and cozy residential neighborhood. Everything was sandy there, too, like everywhere else in Cairo, but the buildings were new and he had a small, English-model courtyard in front of his apartment. Everything was very pleasant. He arranged for me a large room with a huge bed. The room was very spacious and all the objects huge. In the kitchen, the stove, in particular, seemed like one that could feed an army. After all, Arabs are nations of polygamous families with many children, so obviously, they need space.

In the evening I watched Omar and I could swear it was the reincarnation of a camel. He had long legs and huge paws, like the camels. The lower part of his body was supple, but from the waist up, he was wide, fleshy, with a slight hump made from lack of movement. He was staring at me, with those black eyes, exactly like a camel.

Omar: Want to go to the pool tomorrow?

When he asked that question, he was sitting on the couch in the living room. His skin was very dark and he was dressed in a yellow shirt, which contrasted with the darkness of his skin. He wore a black turban on his head. He looked terribly exotic and sexy.

I was tired after the trip and preferred not to answer the question about tomorrow’s schedule. I would have liked to see once again the pyramids, which I had seen ten years ago only from the outside because there was a lot of people and I did not want to cram myself among the people. I would have liked to walk around the city or eat at a restaurant on the banks of the Nile. Mostly I would have liked to go to the desert.

After two hours of chatting, we went to bed. He in his bedroom, I, in the one prepared for me. I laid down in bed and felt like slipping towards the center of the earth. Everything seemed to move and became soft. I felt like slipping tens of meters into the void, I struggled to breathe, but I couldn’t and during that sensation of falling, a net of thick strings caught me. Around me, three-meter-tall people were carrying heavy stones, huge stones that they placed one on top of the other to build the pyramids.

I was very, very little. I was holding on to that thick string but realized that I was not capable of hugging the string because it was much thicker than my tiny body. I was holding to a strand of the thick string. I saw myself as a tiny scarab, those dung beetle regarded as sacred in ancient Egypt, and I could see my little legs how they hold on that strand. Are the scarab real, I was wondering. I thought they were mythical creatures.

The fear increased with every second because I foresaw how I would be crushed under that pile of stones or thrown tens of meters through the air by the force of the rope when those tall monsters would release the stone and I would simply die there and then. On the right was a boulder, on the left I saw the humpbacks of the carriers. There were at least six men, three meters tall each, tied together, carrying the stone. I could not see what was behind the stone, but I could imagine that there were six other men about three meters each, tied with strings because the stone was not on the ground, but suspended in the air.

I looked around and saw no other scarab. I was the only scarab on the rope. Then one of the men turned slightly, trying to look back. I recognized the profile of Omar, the one from the previous evening, whom I had seen while driving.

I wanted to get rid of that feeling of death and panic I had, a feeling of death and wind. I was so small in that huge world! Those people were walking at an alert pace, not stopping at all, and getting closer to the sky that was becoming increasingly black. They would definitely drop the stone down. Will they slam it down or act delicately? They could not act delicately, that was clear to me, the scarab. It was the day of my death, the evening of my beetle death. The Arabic saying came to my mind: “Every day is a good day to die.” Hearing that saying coming from the future I knew it was not the end and I woke up on my second day in Cairo, on a gorgeous September morning. Through the slightly opened window, I could see the sun shining brightly and I could hear the footsteps of people passing by the street.

When I got to Omar’s kitchen, I found a huge portion of Kushari, a dish considered as the official national dish in Egypt. This mixed rice dish was first made in the mid-19th century.

It is delicious. The main ingredients for Kushari are macaroni, rice, and lentils. Chickpeas, garlic vinegar, spiced tomato sauce, and crispy fried onions are added on top of the dish. Kushari is perfect for vegans and vegetarians as long as vegetable oil is used for much-needed frying.

Next to the tasty Kushari, I found Egyptian coffee, which is prepared by mixing ground coffee and hot water in a pot called the cezve.

I took the Kushari and the coffee and went to the living room where Omar was sitting on the couch, smoking as usual.

I sat down in an armchair and after I complimented and thanked him for the wonderful breakfast, I asked if they had finally found out who built the pyramids.

Omar: The Aad tribe built them.

I had never heard of the Aad tribe.

Omar: They were three-meter tall people who lived all over the earth, but they did not listen to Allah and because of that He destroyed them.

I had the audacity to suggest that perhaps the Aad tribe was just a legend, but he contradicted me, telling me it was the true truth. He suggested that I not talk to anyone about this because there are important people who try to conceal the existence of the Aad tribe. I had no idea what motivation could have had those important people to conceal the Aad tribe. Omar showed me videos on youtube with three-meter tall skeletons found in Yemen and Saudi Arabia and told me that the Aad tribe was mentioned in the Quran, as well.

Me: In our Bible, it is said that in ancient times people lived nine hundred years, but how can we believe that?

I saw in his eyes the sparkle of a believer. Under no circumstances was I supposed to mention anything again about religion in my conversations with Omar. I made a plan to say “Yes, that’s right, you’re right!” to any comment on religion, Allah or the Quran.

Omar: Of course we have to believe what it is written there. They are holy books!

Me: Yes, that’s right, you’re right!

On the TV set, it was playing mellow, specifically Arabic music, and that shrill sound of an Arab woman at the peak of her musical creation made me sweat. I had to get Omar out of the house quickly, otherwise, I risked becoming hysterical because of those endless high musical notes. What do they like about that music?

I wrote this part of my trip to Egypt and then, I stopped. Of course, I’ll continue it, I know I can’t leave it like this, but before that, I bragged about my culinary knowledge to my Parisian lover and I’ve sent him the recipe for Kushari or Koshari as some pronounce this dish’s name.

Kushari-1024x710

So, for the Crispy Onion Topping, you have to use one large onion, sliced into thin rings, salt, 1/3 cup all-purpose flour and 1/2 cup cooking oil. For Tomato Sauce cooking oil is needed, besides, one small onion, grated, four garlic cloves, minced, one tablespoon ground coriander, 1/2 – 1 tablespoon crushed red pepper flakes (optional), one can 28-oz tomato sauce, salt and pepper and 1-2 tablespoon distilled white vinegar.

For Kushari, you need 1 or 1/2cup of brown lentils, picked over and well-rinsed. Also, 1 or 1/2 cup medium-grain rice, rinsed, soaked in water for 15 minutes, drained. Besides, 1/2 tablespoon each salt and pepper, 1/2 tablespoon coriander, two cups elbow pasta, cooking oil, water and 1 15-oz can chickpeas, rinsed, drained and warmed.

Instructions: Make the crispy onion topping. Sprinkle the onion rings with salt, then toss them in the flour to coat. Shake off excess flour. In a large skillet, heat the cooking oil over medium-high heat; cook the onion rings, stirring often, until they turn a nice caramelized brown. Onions must be crispy, but not burned (around 15-20 minutes)

Make the Tomato Sauce. In a saucepan, heat 1-tablespoon cooking oil. Add the grated onion, cook on medium-high until the onion turns a translucent gold (do not brown). Now add the garlic, coriander, and red pepper flakes, if using, and sauté briefly until fragrant (30-45 seconds more). Stir in tomato sauce and pinch of salt. Bring to a simmer and cook until the sauce thickens (15 minutes or so). Stir in the distilled white vinegar and turn the heat to low. Cover and keep warm until ready to serve.

Make the Kushari

Cook the lentils. Bring lentils and four cups of water to a boil in a medium pot or saucepan over high heat. Reduce the heat to low and cook until lentils are just tender (15-17 minutes). Drain from water and season with a little salt. Note: when the lentils are ready, they should not be fully cooked. They should be only par-cooked and still have a bite to them as they need to finish cooking with rice.

Now, for the rice. Drain the rice from its soaking water. Combine the par-cooked lentils and the rice in the saucepan over medium-high heat with one tablespoon cooking oil, salt, pepper, and coriander. Cook for three minutes, stirring regularly. Add warm water to cover the rice and lentil mixture by about 1 or 1/2 inches. You’ll probably use about 3 cups of water here. Bring to boil; the water should be reduced a bit. Now cover and cook until all the liquid has been absorbed and both the rice and lentils are well cooked through (about 20 minutes). Keep covered and undisturbed for 5 minutes or so.

Now make the pasta. While the rice and lentils are cooking, make the pasta according to package instructions by adding the elbow pasta to boiling water with a dash of salt and a little oil. Cook until the pasta is al dente. Drain.

Cover the chickpeas and warm it in the microwave briefly before serving.

In the end, put it all together!

To serve, fluff the rice and lentils with a fork and transfer to a serving platter. Top with the elbow pasta and 1/2 of the tomato sauce, then the chickpeas, and finally 1/2 of the crispy onions for garnish. Serve, passing the remaining sauce and crispy onions separately.

Mâncând Kushari în Cairo

Sunt plictisită moartă, așa cum spunea un prieten jamaican: bored stiff. Cu tot antrenamentul meu în auto-izolare nu reușesc să mă adaptez la plictiseala asta generalizată. Înainte, mă credeam foarte specială când toți ceilalți umblau de colo colo, mereu ocupați, mereu pe fugă, iar eu mă izolam cu lunile ca să-mi scriu poveștile. Acum, deodată m-am trezit o fată banală, comună, la fel ca toți ceilalți care trăiesc exact ca mine. Nu mai sunt deloc specială.

Am scris atât: Nu există aproape nicio diferență între un scriitor și un drogat. Amândoi, sfârșesc faliți, devorați de pasiunea sau viciul lui. Amândoi speră că vor fi salvați, primul de către cititori, al doilea de către centrele de reabilitare. În secret, amândoi speră că vor fi salvați de o iubire magică.

După trei zile de carantină declarată, încep să mă deprim. Antrenamentul meu nu folosește la nimic. Asta pentru că, exact ca și în sport, antrenamentul trebuie să fie specific. Degeaba car pungi grele de la piață, nu mă ajută deloc dacă sunt halterofilă, doar antrenamentul specific ajută. Ca urmare, mă văd nevoită să reîncep antrenamentele de supraviețuire în singurătate, iar acum singurătatea e apocaliptică.

Am luat mașina și am plecat de acasă cu declarația pe proprie răspundere completată și totuși, îmi era frică de poliție. Îmi aminteam de anii comunismului când, pentru orice nimic, poliția avea dreptul să ne legitimeze și nu a existat dată în care să ieșim basma curată dintr-o întâlnire cu poliția. Mereu eram de vină, mereu ceva era în neregulă și sfârșeam plătind amenzi, iar în cazul nostru, al fetelor, uneori sfârșeam prin a fi agresate de polițiștii bărbați, de milițieni, cum se numeau ei atunci. În felul ăsta mă simțeam azi, conducând mașina spre parcul Herăstrău și nu mă puteam gândi la nimic altceva pentru că toată energia gândurilor mele era investită în explicații pentru polițiști în cazul în care m-ar fi oprit. Îi vedeam patrulând în aceleași locuri în care patrulează de obicei, în condiții normale, au aceleași puncte de control și de fiecare dată când treceam pe lângă ei, pulsul îmi creștea. Nu m-a oprit nimeni și la întoarcere mi-am făcut un plan pentru zilele următoare, să schimb traseul și să conduc prin locurile în care nu sunt echipaje de poliție.

Azi n-am chef de pisoiul meu sălbăticit. Mi-e lene să vorbesc cu el. Pur și simplu, n-am chef. Aseară m-a sunat și mi-a spus că fosta lui iubită i-a trimis o scrisoare. L-am întrebat ce i-a scris. Mi-a zis că nu prea multe, nu prea coerent, probabil a scris în timp ce se droga, dar că a fost surprins să o găsească în cutia poștală. „Poftim?”, am întrebat. „Cum adică în cutia poștală? Am crezut că ți-a trimis e-mail, sau mesaj pe messenger, cel mult pe whatsapp, dar o scrisoare în cutia poștală? Tu vorbești serios? Cine mai scrie scrisori pe hârtie?” A început să explice și el ceva, că probabil a fost un motiv să iasă din casă și s-o aducă până acolo. „Adică cum? Nu avea timbru, nu era trimisă prin poștă?” Se pare că nu, ea a scris o scrisoare incoerentă, a lipit-o lingându-i lipiciul probabil, pe urmă, s-a depasat până în Montreuil venind din cealaltă parte a Paris-ului ca să-i pună scrisoarea în cutia poștală.

L-am certat și poate nu trebuia s-o fac, însă îmi treceau prin cap tot felul de scenarii criminale. Îmi trecea prin cap că a adunat salivă de prin spitale și a întins-o pe hârtia scrisă incoerent. Ce altceva putea să-mi treacă prin cap în vremurile astea? El a început să râdă când îl certam, spunându-mi că fosta lui iubită era într-adevăr o drogată, că uita și cum o cheamă câteodată, însă criminală nu era.

Am cunoscut-o și eu când am fost a doua oară să-l vizitez la Paris. Era o tipă mică de statură, cu niște ochi de căprioară și o gură mare, cu buze cărnoase, foarte atrăgătoare. Părul îi era vopsit în toate culorile curcubeului, hainele negre, adidașii roz, iar la gât purta o eșarfă tot roz, ruptă dinadins, pe care și-o tot arunca peste umeri. Era sexy, părea inteligentă și mi-am întrebat iubitul de ce s-a despărțit de ea. Mi-a spus că n-au fost de fapt niciodată împreună, că erau prieteni și că, cu câțiva ani în urmă avuseseră câteva nopți de dragoste, dar nimic mai mult. Numai că, din acele câteva nopți de dragoste, se născuse un copil… Acum copilul are patru ani și trăiește cu bunicii lui, uneori cu mama lui, iar câteodată, iubitul meu îl aduce la el acasă pentru câteva zile, mai ales când e și fratele lui mai mare, primul lui copil, pe care iubitul meu îl are cu fosta lui soție.

Atunci când i-am văzut fosta iubită la Paris, nu mi s-a părut deloc încântată de prezența mea, ba chiar mi s-a părut ușor revoltată și mi-a aruncat câteva priviri tăioase pe care mai târziu, iubitul meu mi le explicase ca fiind datorate drogurilor.

Oricum ar fi fost, faptul că a adus o scrisoare în plic în aceste vremuri mi s-a părut suspect. N-am vrut să par exagerată și am trecut la alt subiect în discuția de ieri de la telefon. Și așa mi se reproșează des că sunt exagerată, lumea zice că fiind scriitoare îmi place să complic lucrurile, să le duc în dramatic, să fabulez, să găsesc sens acolo unde nu există niciunul… Aud tot felul de comentarii legate de felul în care mă comport așa că am lăsat-o baltă și m-am uitat la un film, după care m-am culcat.

Ceva bun s-a petrecut azi. Prietena mea, Anca, a venit cu o idee creativă. Ea locuiește acum la Londra și după ce am povestit despre cum a început și la ei carantina, despre cum probabil una dintre directivele din agenda de lucru a acestei pandemii este și trimiterea elegantă a emigranților acasă pentru că nu se mai pot întreține în lipsa locurilor de muncă, ea a spus că ar fi grozav să adunăm într-o carte pagini de jurnal ale multor oameni de pe Planetă. Zis și făcut! Imediat am contactat o mulțime de prieteni, am pus anunț pe Facebook și am așteptat feedback. Fetele s-au dovedit foarte receptive și majoritatea vrea să scrie jurnal. Băieții se lasă mai greu, trebuie curtați și deși am obținut câteva răspunsuri pozitive întrebând câțiva dintre ei personal, niciunul nu a vrut să răspundă public la anunț.

Voi lăsa această idee să dospească, voi mai vorbi și cu alții pentru că e o oportunitate să sun vechi prieteni și să aflu ce mai fac cu adevărat, dincolo de postările zâmbitoare de pe Facebook. Iată și o ocazie să vorbesc cu foști iubiți. Primul pe care l-am contactat a fost Omar, un arab interesant din Egipt cu care am avut o relație foarte scurtă în realitate, dar care m-a căutat periodic timp de zece ani după ce ne cunoscusem la niște filmări în Cairo, unde am fost invitată de ZDF să joc rolul Cleopatrei într-o docudrama. El era producător din partea echipei egiptene și așa ne-am întâlnit, în 2003. Fiind căsătorită la vremea aceea, nu am răspuns avansurilor lui și am rezistat tentației de a-mi înșela soțul, deși Omar era de o frumusețe ieșită din comun. După divorț însă, pentru că îmi tot trimitea mesaje, i-am răspuns și m-am dus să-l vizitez în Cairo.

Am decolat cu unul dintre Airbus-urile de la Turkish Airline și am zburat spre Istanbul. Acolo a trebuit să aștept șapte ore, timp în care am mâncat la un restaurant cu un alt fost iubit, iar apoi m-am întors la aeroport pentru cursa de seară de la Egypt Air. La aeroport mi-am făcut check-in-ul pentru Egypt Air. Femeile de la coadă, care erau aproape toate înfășurate în șaluri, aveau atât de multe bagaje încât îmi puneam problema centrajului la avion. Oare vom decola?

Check-in-ul părea că va dura la nesfârșit cu atâtea valize și atât de mulți oameni. Priveam femeile acelea care purtau hijab sau chiar niqab și mi se păreau sexy. Acum toate suntem la fel, purtăm măști împotriva virusului și poate suntem și sexy… Mi se pare foarte amuzant pentru că nu de mult se petrecea acea isterie împotriva purtării în public a niqab-ului de către femeile musulmane. N-a trecut mult și acum toate purtăm măști în public, ba chiar suntem obligate să le purtăm dacă nu vrem să ne atace lumea.

Mirosul arabilor de la check-in mă amețea la fel ca un drog suav care relaxează toate simțurile. Mă transpunea într-o stare de calm și plăcere. Granițele nu sunt doar între spații geografice, granițele delimitează lumi, mirosuri și efecte ale mirosurilor și lumilor.

Am plecat de acasă dimineața, pe un pic de ceață și ceva atmosferă umedă. La Istanbul era cer senin și cald. Am aterizat la Cairo seara, iar aerul era perfect uscat. Am văzut Cairo de sus pentru cel puțin douăzeci de minute, atât era de mare. O imensitate! Și ce aglomerație! Iar pe pistă, nisipul dădea un aspect prăfuit și uscat. Îmi plăcea la nebunie…

Cairo 2020

În aeroport, Omar stătea sprijinit de un stâlp când am dat cu ochii de el. Avea un zâmbet mustăcit și ar fi vrut să mă îmbrățișeze, dar eu l-am pupat pe obraji și l-am ținut la distanță cu o strângere puternică de mână, însă acel salut neprietenos a fost total inutil pentru că, în câteva secunde, feromonii lui m-au încolăcit din toate părțile și am început să privesc și să mă simt diferit.

M-a condus la mașina lui, un Mitsubishi Lancer argintiu și mi-a întins o țigară.

Eu: Nu mai fumez de câțiva ani, dar stăm aici ca să fumezi tu. E cald, plăcut și praf.

Omar: Scuze pentru praf, așa e la noi. E peste tot.

Eu: Mie-mi place praful și căldura și deșertul… știi asta.

Omar: Ce-ai făcut în ultimii zece ani? Zece ani, incredibil! Arăți la fel.

Eu: Și tu arăți la fel.

Omar: Nu, eu m-am îngrășat. Nu mai fac sport deloc.

Îl priveam fumând și m-am îndrăgostit pe loc. Parcă nu trecuse o zi și poate că nici nu trecuse, poate m-a dus cu o seară înainte la aeroport, m-am răzgândit și m-am întors pe ușa cealaltă.

După ce și-a terminat țigara, am urcat în mașină și am plecat. Pe drum, mi-am strecurat mâna în palma lui și l-am ascultat povestindu-mi despre cum părinții lui au murit amândoi, prima dată tatăl lui și pe urmă, după câțiva ani și mama lui. Mi-a spus prin ce chin a trecut pentru că doar el avusese grijă de ei. Mai departe, mi-a spus că sora lui, Omnia, pe care o cunoscusem prima dată când am fost în Cairo, avea cancer. Lucrurile nu mergeau prea bine în viața lui. Îi priveam profilul de egipteam și stilul relaxat de a conduce. Cel mai mult îmi plăcea de Omar când era la volan.

Cairo era exact așa cum mi-l aminteam din prima mea călătorie în Egipt, aglomerat, cu mașini care păreau claie peste grămadă, cu șoferi care-și ieșeau din minți din cauza blocajelor și se urcau pe borduri pentru a trece mai repede sau pentru a trece de pe un sens pe altul. Mi se părea fascinant.

Din nou Omar și-a aprins o țigară cu hașiș și mi-a spus că e păcat că nu mai fumam pentru că luase ceva bun. Uitasem cu desăvârșire obiceiul lui de a fuma hașiș. Am privit operațiunea de introducere a hașișului în țigară fascinată și ușor speriată. Când îl vedeam cu câtă plăcere trăgea din țigară, mi se făcea și mie poftă. La un moment dat, a rupt tăcerea.

Omar: Ai idee ce intenții ai sau îmi lași viața la fel cum era?

Eu: Ce înțelegi prin „îmi lași viața așa cum era”?

Omar: O duc bine. Am o viață confortabilă și ușoară.

Eu: Ești căsătorit?

Omar: Nu, de ce spui asta? Te așteptam, nu te-am văzut de foarte mult timp și știi că nu sunt căsătorit.

Eu: Ai patru neveste?

Omar: Nu, am avut o prietenă, dar s-a măritat. Tu ești liberă?

Eu: Da. Am venit aici pentru că îmi amintesc că ne-am îndrăgostit unul de altul la un moment dat al vieților noastre, dar atunci eram măritată.

Omar: Poate o să fii fericită aici. InshaAllah!

Cairo era o altă lume. Drumul până la casa lui Omar era lung și el nu oprea la niciun semafor, parcă habar n-avea ce semnificație are semaforul. Nu ținea cont de nicio regulă de circulație. Am trecut pe lângă ziduri imense care ascundeau vile ce puteau fi văzute prin porțile de fier forjat. Erau înconjurate de palmieri și păreau paradisul pe pământ. Afară însă, nu era tocmai un paradis. Praful zbura în toate părțile, însoțit de gunoaiele luate de vânt.

Omar locuia într-un cartier rezidențial foarte frumos și cochet. Totul era nisipiu și acolo, ca și pretutindeni în Cairo, dar blocurile erau noi, iar el avea o curticică mică, model englezesc, în fața blocului. Totul era foarte plăcut. A amenajat pentru mine o cameră mare, cu un pat imens. Camera era foarte spațioasă și toate obiectele uriașe. În bucătărie, aragazul în special, părea unul care ar fi putut face față unei armate. Până la urmă, arabii sunt neamuri formate din familii poligame cu mulți copii, prin urmare, au nevoie de spațiu.

Seara l-am privit pe Omar și puteam să jur că e reîncarnarea unei cămile. Avea picioare lungi și laba piciorului imensă, ca a cămilelor. Toată partea de jos era suplă, dar de la brâu în sus era lat, malac, cu o ușoară cocoașă făcută de la lipsa de mișcare. Mă privea fix, cu ochii aceia negri, exact ca o cămilă.

Omar: Vrei să mergem mâine la bazin?

Când a pus întrebarea asta, stătea pe canapeaua din living. Pielea îi era foarte închisă la culoare și s-a îmbrăcat într-un tricou galben, care contrasta cu întunecimea culorii lui. Pe cap și-a înfășurat un turban negru. Arăta teribil de exotic și sexy.

Eram obosită după călătorie și am preferat să nu răspund la întrebarea despre programul zilei de mâine. Mi-ar fi plăcut să mai văd odată piramidele, pe care le văzusem cu zece ani în urmă doar din afară pentru că era foarte multă lume și n-am vrut să mă înghesui printre oameni. Mi-ar fi plăcut să mă plimb prin oraș sau să mâncăm la un restaurant pe malul Nilului. Cel mai mult mi-ar fi plăcut să mergem în deșert.

După încă vreo două ore de povești, ne-am culcat. El în dormitorul lui, eu în cel pregătit pentru mine. M-am întins în pat și am simțit că alunec spre centrul pământului. Totul se mișca și devenea moale. Simțeam că alunec zeci de metri în gol, voiam să trag aer în piept, nu puteam și în timpul acelei senzații de cădere am simțit că mă prinde din zbor o plasă de sfori groase. De jur împrejurul meu, oameni de trei metri cărau pietroaie grele, pietre uriașe pe care le puneau unele peste altele ca să construiască piramidele.

Eu eram foarte mică. Mă țineam cu putere de sfoara aceea groasă și îmi dădeam seama că nici măcar nu pot îmbrățișa sfoara, atât era de groasă, mă țineam de fapt de un firicel care ieșea din sfoară. Mă simțeam un minuscul scarabeu și îmi vedeam piciorușele cum se agață de firicel. Sunt un scarabeu. Există scarabei? Credeam că sunt doar legende.

Spaima creștea cu fiecare secundă pentru că prevedeam cum voi fi strivită sub mormanul acela de pietroaie sau aruncată zeci de metri prin aer de către forța frânghiei când monștri aceia de mii de metri vor da drumul pietrei și voi muri pur și simplu acolo și atunci. În dreapta era un bolovan, în stânga am văzut spatele gârbovit al cărăușilor. Erau cel puțin șase bărbați de câte trei metri fiecare, legați unul de altul, cărând pietroiul. Nu puteam vedea ce era în spatele pietroiului, dar îmi puteam imagina că sunt alți șase bărbați de câte trei metri fiecare, legați cu sfori pentru că pietroiul nu era pe pământ, ci suspendat în aer.

M-am uitat împrejur și n-am văzut niciun alt scarabeu. Eram singurul scarabeu de pe frânghie. Apoi, unul dintre bărbați s-a întors puțin, încercând să privească în spate. I-am recunoscut profilul lui Omar, cel din seara precedentă, pe care-l văzusem când conducea.

Voiam să scap de senzația de moarte și panică pe care o aveam, o senzație de moarte și vânt. Eram atât de mică în lumea aceea uriașă! Oamenii aceia mergeau într-un ritm alert, nu se opreau deloc și se tot apropiau de cerul care devenea din ce în ce mai negru. Se întuneca și oamenii aceia, cu siguranță, vor lăsa pietroiul jos. Oare-l vor trânti sau vor acționa delicat. N-aveau cum să acționeze delicat, asta îmi era clar, mie, scarabeului. Era ziua morții, seara morții mele de scarabeu. Îmi trecea prin minte zicala arăbească: „Fiecare zi e o zi bună să mori.” Auzind în gând acea zicală din viitor am știut că nu era sfârșitul și m-am trezit în a doua mea zi în Cairo, într-o dimineață superbă de septembrie. Prin geamul ușor întredeschis, vedeam soarele strălucind puternic și auzeam pașii oamenilor care treceau pe stradă.

Când am ajuns în bucătăria lui Omar, am găsit o porție de Kushari, un fel de mâncare considerat delicatesea culinară a Egiptului. Acest preparat din orez mixt, a fost realizat pentru prima dată în secolul al 19-lea. Principalele ingrediente pentru Kushari sunt macaroanele, orezul și lintea. Deasupra lor se adaugă năut, oțet de usturoi, sos de roșii condimentat și ceapă prăjită, crocantă. Kushari e un fel de mâncare foarte potrivit pentru vegani și vegetarieni.

Lângă Kushari, am găsit cafea egipteană care e preparată amestecând cafea măcinată cu apă într-un vas numit cerve. Am luat porția de Kushari și cafeaua și am mers în living unde Omar fuma, ca de obicei, pe canapeaua din living. M-am așezat și eu pe un fotoliu și, după ce l-am lăudat și i-am mulțumit pentru micul dejun delicios, l-am întrebat dacă au aflat până la urmă cine a construit piramidele.

Omar: Le-au construit tribul Aad.

N-auzisem niciodată de tribul Aad.

Omar: Erau niște oameni de trei metri care au trăit peste tot pe pământ, dar nu l-au ascultat pe Allah și atunci El i-a distrus.

Am avut îndrăzneala să-i sugerez că tribul Aad era doar o legendă, probabil, însă m-a contrazis, spunându-mi că era adevărul adevărat. Mi-a sugerat să nu vorbesc cu nimeni despre asta pentru că se încerca mușamalizarea existenței tribului Aad. Nu-mi venea nicio idee despre motivația mușamalizării tribului Aad. Omar mi-a arătat niște filmulețe pe youtube cu schelete de trei metri găsite în Yemen și Arabia Saudită și mi-a mai spus că tribul Aad era pomenit și în Quran.

Eu: Și în Biblia noastră se spune că în vremuri de demult, oamenii trăiau nouă sute de ani, dar cum să credem așa ceva?

I-am văzut în ochi sclipirea de credincios. Sub nicio formă nu trebuia să mai pomenesc ceva despre religie în conversațiile cu Omar. Mi-am făcut un plan să spun „Da, așa e, ai dreptate!” la orice comentariu despre religie, Allah sau Quran. Nu era de joacă.

Omar: Bineînțeles că trebuie să credem ce scrie acolo. Sunt cărți sfinte!

Eu: Da, așa e, ai dreptate!

La televizorul pornit cânta o muzică miorlăită, specific arăbească, iar sunetul acela strident de femeie arabă în culmea creației muzicale mă făcea să transpir. Trebuia să-l scot pe Omar din casă repede, altfel riscam să devin isterică din cauza acelor note muzicale înalte interminabile. Ce le-o fi plăcând la muzica aceea?

Am scris partea asta din călătoria mea în Egipt și apoi, m-am oprit. Bineînțeles că o să o continui, sunt conștientă că nu o pot lăsa așa, dar înainte de asta, m-am lăudat cu cunoștințele mele culinare iubitului meu Parisian și i-am trimis rețeta pentru Kushari, sau Koshari cum pronunță unii.

Kushari-1024x710

Ingredientele sunt linte verde, paste și orez, care după ce se gătesc, le amesteci cu sos de roșii picant, finisat cu o garnitură de ceapă crocantă și caramelizată și va fi și mai delicioasă dacă adaugi o salată de crudități de sezon.

Pastele și lintea le fierbi separate. În apa cu linte, pui puțină sare și piper, iar la paste adaugi puțină sare și puțin ulei, ca să nu se lipească între ele. După ce le gătești, scurgi toată apa și le amesteci împreună.

Orezul îl pui la înmuiat timp de 15-20 de minute înainte de a-l găti. După ce s-a înmuiat, îl scurgi printr-o sită, îl clătești în puțin ulei de măsline, adaugi o lingură de vegeta de legume, sare și apă caldă. Cantitatea de apă pe care o necesită orezul este aceeași cantitate de orez pe care l-ai înmuiat. Deci cât orez ai după ce s-a scurs apa, atâta lichid adaugi. Îl lași să dea câteva clocote, apoi îl dai la foc foarte mic până se gătește, aproximativ 20 de minute.

Pe urmă, te ocupi de sos. Ca să fie picant și aromat, adaugi în sucul de roșii un ardei iute sau chiar doi și câteva frunze de busuioc.

Usturoiul îl tai rondele, iar ceapa o toci mărunt, apoi le călești în margarină sau unt, până când capătă o culoare ruginie și pe urmă adaugi făină și stingi cu oțet. Învârți bine ca să nu facă cocoloașe, după care adaugi sucul de roșii amestecat cu pasta de roșii și celelalte ingrediente. Sosul nu trebuie să fie nici prea gros, dar nici prea subțire, de aceea cantitatea de apă o adaugi în funcție de cum îți place.

Rămâne să prăjești ceapa foarte bine în ulei de măsline, până se caramelizează, dar să ai grijă să nu o arzi, că va avea un gust amărui. După ce ai preparat și sosul, amesteci lintea fiartă cu orezul și pastele peste care pui ceapa și sosul picant.

Nu știu de ce iubitul meu parizian a fost atât de încântat că m-am străduit să îi explic cum se prepară Kushari. Cred că pe urmă s-a informat singur despre cum se gătește cu adevărat această mâncare, știindu-mă un anti-talent în bucătărie. Sunt sigură că nu a avut încredere în explicațiile mele și că mă suspecta că n-am făcut o documentare completă pe subiect.

Câteva ore mai târziu, mi-a trimis o fotografie cu o porție de Kushari gătită de el. Cred că a fost foarte curios să încerce un fel de mâncare nou.

Coq au vin Lockdown Day 2

My ‘wild kitten’ woke me up with a message. “What month of the day are we in”, he asked. Asleep as I was, I thought he was messing up the word order. I sent him a question mark and he repeated the message. Then he sent one more. “About the day, I know it’s today, but in what month? I am confused.”

Ah, yes, I remembered, we are in that stage of the world where the days of the calendar, the months, have been erased, and if we keep it this way, neither the year we are in will matter. “It’s the day after yesterday and the day before tomorrow” I replied, surprised that I could make a consistent connection so early in the morning. He laughed and I laughed with him sending all kinds of emoji. “Every day looks the same”, he told me, “are we still in March?” I sent him a grinning emoji. “Why aren’t you here, with me in quarantine?” he asked me.

Good question. What am I looking for in my attic instead of being with him in his small apartment in Montreuil? He lives on the top floor of a block in Montreuil, near Paris. From the big balcony, you can see the roofs of the blocks in front. The beauty of that place is that you never miss a sunrise when the weather is good. Otherwise, it’s an ordinary place. Up to that floor, we climb the stairs and at night, the surrounding space amplifies the noise of our steps.

Since the day I fell in love with him, I have visited him a few times in Paris. The first time was great because the first time only happens once. After talking for a few months on the messenger, I ran out of patience and I wanted to find out how he smells. He, like any man, was more patient. Maybe not like any man, he might have had an extra girlfriend and because of that, he seemed patient. He kept telling me to be patient because when the time comes, we will know each other personally. He said that if it were in our karma, we would meet even if we do not plan anything. Yes, he certainly had a girlfriend, even though he was chatting with me on messenger all day long. How could he still have a girlfriend? Then why was he so patient? I could not be patient and I was continuously pressing him to accept a date. He just wanted to talk on the phone, exchanged messages and… and what, I asked him. It was my first virtual relationship, but I did not want to end where it started so, I sold my car because I had no money left in my account. For a long time, I lived only at the mercy of my parents who offered me accommodation and meal for the period after the divorce so that I can survive during the mourning period. However, the mourning period lasted for years, I spent everything I had and I still had no desire to start something new. The last thing I still had from the better times in my life was a Mitsubishi Lancer car that I quickly sold and bought a plane ticket to Paris.

It was for the first time I flew to Paris. Because I had lived in isolation for months before this event, when I arrived at the airport, my palms sweated, a sign that I was stressed. A friend I was talking to on the phone while waiting for departure at the airport, told me that the stress came from the fact that I was going to meet a stranger, in an unknown city. I was sure my stress was coming from something else because ‘stress’ was the last word that came to my mind when I was thinking of the unknown stranger in Paris. Emotion, yes, desire, yes, impatience, yes, but stress definitely no.

On the plane, my palms began to sweat even more abundantly. I chose a seat at the window, as I usually do. I love the take-off, I love that moment when the pilots push the throttle fully, I imagine them saying at unison ‘Rotate’ and the airplane detaches from the ground and we get stuck to our seats due to the speed. The airplane climbs, it seems that we head straight to the sky, then, we can hear that sound of the flaps being lifted and the airplane seems to fall for a few seconds, it actually does before we climb even higher, and then, the pilots perform a steep turn overflying the runway. While in the air, my palms sweated alarmingly and I started to laugh to the surprise of the Frenchman sitting next to me. It was the stress of flight and I couldn’t believe it. Definitely, I became wild while I’d spent too much time in self-isolation in my attic to destroy my old habits and to consciously create new ones. I was afraid to fly, me, who had around 300 hours of flight as a pilot in sportive aviation. I was laughing my head off, with my face turned toward the window, to hide my weird mood.

andra_clinceni-7047

The thought that the pilot took the turn too tight and the speed could be too slow and the plane could stall made my palms sweat so abundantly. Damn it, I was thinking. These planes are on autopilot, I remembered. There is no chance to stall during the take-off; wake up to reality, I was pushing myself. I woke up because I forced myself and analyzed the experience I was going through. What it means to know something, not very coherent, and not to enjoy an experience because you know everything that could go wrong in it! Before I was a pilot, I had no problem taking off, now, instead of enjoying the flight, I was thinking of all the disasters that could have happened. Obviously, none. And if any disaster would have happened, I’m sure it would have been one I couldn’t have imagined.

Once in Paris, I saw a lot of people moving in all directions. First, at the airport, then at Gare du Nord. I hadn’t seen such a crowded place in a long time, maybe never, and above all, I hadn’t seen so many Africans in my life. I felt like landing in N’Djamena, in Chad. Africans of all kinds, tall, short, fat, beautiful, exceptionally beautiful, black as ebony or brown, some elegantly dressed, others with blond dyed hair, women, men, children… all Africans… having that energy which swirls the atmosphere… And I, an anemic blonde, disoriented, trying to find the subway line to the Voltaire station where I had to meet my virtual, Parisian boyfriend.

I managed to break through the crowd and get on the appropriate subway where the emotions started. My heart was beating very fast and my fingers were trembling a little, but my palms were no longer sweating. I was about to meet the man I fell in love with without any real basis. I was thinking about love and its meaning. What is it? Self-Hypnosis? What else could it be, when I gave myself this task? I saw some pictures, I looked at them for a few years, I got soaked with an idea, and then, inside me, a feeling exploded, which started to drag me around the world. This time in Paris.

I arrived at Voltaire station and went out. Noise, chaotic world… white people… some Africans… an Indian… Look, there he is! My lover, my ‘wild kitten’! When I saw him coming through the crowd that had bleached considerably in that area, the passers-by were mostly white and my ‘wild kitten’ stood out from the crowd as the sexiest man on earth. His shiny black hair, perfectly combed, sunglasses that glittered in the light, the vintage jacket, which looked perfect on his body, all made him even more attractive than I had imagined. It was a few moments before I could smell him, but I noticed a detail I had never thought about. I hadn’t thought about how this man walked. Now I could see him walking. He had a revolutionary style of walking and seemed to hit the asphalt so hard with his heels that he seemed to crack it. We got closer and hugged each other. He was very pleased to see me and that was clear for me from the beginning.

We met in front of an Indian restaurant. We both looked at it, but we didn’t want to waste our time eating so we stopped a taxi and headed for his house. In the car, we were both staring at each other, holding hands, and even though we had talked on the messenger for hours and written thousands of messages, now it seemed we didn’t have anything to say to each other. The world had disappeared. Vaguely, I heard in the background the sounds of the overcrowded city. With the corner of my eye, I noticed the buzz on the streets of Paris, the cars speeding around, the cyclists pedaling on the side of the road, the people walking on the sidewalks, jamming, trying to avoid each other, sometimes swearing, I didn’t know why, but it was clear to me that they were throwing ugly words to each other. I could see the shops lined up on every street, dozens of shops, dozens of pubs, all full to the brim on a Thursday afternoon. I would have liked to go by taxi and have time to contemplate one of the busiest cities of the world, but that day the only thing I wanted to look at were those dark, deep, mysterious eyes that I had dreamed of in the last months. I will have enough time to contemplate the crowds of Paris, by taxi, by bus, close-up, at a distance… someday, a few months later, a few years later, when I get tired of looking at these black eyes…

The taxi turned right, on a side street, my boyfriend’s phone started ringing, on the radio Lara Fabian was singing “Demain n’existe pas” when I, going on looking at him answering his phone and starting to talk in melodious French, I felt invaded by selfishness, envy, and jealousy. A smile appeared in the corner of my mouth when I felt that mixture of emotions overlapping over the endless love that dragged me to Paris. I was jealous, envious of every being, activity, phone, message, thought that could rob me of my time spent with my boyfriend. I could hear myself thinking: “A man who has passions, hobbies, or vices is annoying. Passions, hobbies, or vices are like mistresses who steal from the time of a relationship. We, women, don’t get angry because men drink, worrying they could harm themselves or spend their money. No. We get angry because we can no longer use them when we need something, especially attention. Friends, jobs, acquaintances, brushing the teeth, taking showers, all these activities steal from our time spent with them.”

Only the second day of quarantine… as if all his activities multiplied with mine weren’t enough to steal our time together, now the whole world steals our time! A tiny virus, invisible, maybe just a ghost, maybe a media show meant to change the world’s order… I’m not even certain that this virus exists. I can only take for granted the word of doctors, researchers, pharmacists, and politicians. Who guarantees the existence of this virus?

I switch on the TV and watch the news. Hundreds of dead in Italy, spectacular images with brown coffins each adorned with a rose, lined up on three rows. I find out that in America the cases have multiplied and New York is the worst affected state, England has been quarantined for a period of three months, Spain catches up with Italy, China has recovered and reopened its museums, Japan, as usual, it is calm, few cases, docile people. What interests me is the situation in France. What is my boyfriend doing in France? And I don’t want to find out from him, because I don’t believe him, I want to find out from the doctors. What is the real danger in France? Will the virus ever come to visit my lover? Is there any chance? Then it would be tragic. Even if he were asymptomatic, I would go to Paris, cross borders illegally, walk on foot, steal cars, fight police, homeless people, or criminals, cross mountains on foot like Brancusi. I think I would lose my mind.

One question that haunts me is what do homeless people do in these circumstances? Yesterday, I went to buy chocolate at the nearby store. At the corner of the street, we have a sort of neighborhood shop that, among other things, also sells cheap alcohol. During normal days, all of which have been since I lived here, this shop has sold alcoholic drinks to homeless guys. Maybe they have homes; I never asked them. Day after day, from seven in the morning until late at night, this unhealthy neighborhood shop had lots of people gathered at its door. Aunt Anne, the owner, a fat lady, with short-cut grey hair and without a bit of elegance, served these people who drank their cognac, vodka or cheap wine on the curb in front of her filthy shop. Every time I bought something from her, I almost felt like puking. She used to take the money from my hand, then spit on her fingers, count it, and after that, with those fingers full of saliva, she handed me the change.

Yesterday, I didn’t enter her shop, I went to another one, but I passed in front of her door. Of all those who usually drank on the curb in front of the shop, or on its stairs, I’ve noticed only one. A young, dirty boy, who always has a cap on his head, either summer or winter, and who uses to speak to himself in a low voice. Now, he was standing stiff near the shop, like a statue, motionless, he wasn’t even speaking to himself. He had his cap on, almost covering his eyes. I think that he has that cap ever since he was born. The wind was strong and it lifted the dust off the roadside. Behind me, two bad boys were strolling in a hurry. I felt their energy from several tens of meters away and turned to see them. They were walking fast, with the collars of their jackets lifted, with their heads lowered between their shoulders, with that way of gazing of a hyena at hunting and they fixed their eyes on the man-statue in front of the filthy shop. Out of their reflex of evil-doers, or out of pure wickedness, they took him by the jacket and slammed him on the tarmac. The man did not move, he just fell and remained there, on the tarmac, in the position in which they slammed him. There was no one else on the street. A shiver passed over my spine and I felt some goose pimples on my forearms. I was about twenty feet away from them, but I turned around and, like the criminals, I started to go fast and resolutely straight towards them. The wind lifted the dust on the sidewalks and I covered my face with my arms not to hit me in the eyes. I gathered my hair with my hands because it was fluttering in all directions and I could hardly see anything. It had only been a gust, and then the wind stopped.

The bad boys saw me coming and grinned at me. I took the cellphone out of my pocket and pointed it at them. At that moment, they disappeared. They crossed the street and vanished behind a house. In western movies, when the sheriff took out his gun, it had the same effect. Now I took out the phone and the criminals vanished, scared that I could have filmed them. Thinking that the cell phone is the magic wand of our times, I started laughing as I watched the man-statue standing up from the tarmac and repositioning next to Aunt Anne’s door. Glancing at him, I asked if everything was in order. He also looked at me, better said through me. He had a lost look, two blue-washed eyes that expressed nothing. I have never talked to him, but I have seen him so many times that he seemed to belong to me, that he was from my entourage, that he was part of the daily scenery of my life and I did not want him to be attacked. What happens to all these people in this global crisis? Does each of them have someone like me who scares off the aggressors?

I returned home and sent a virtual heart to my boyfriend and my mind flew again to our first date.

I don’t know how we got to his apartment the first time, I don’t remember if I noticed how that place looked, what sort of furniture my lover had, the layout of the house, I know almost nothing. Our talk was trivial and we chatted only out of sheer politeness because none of us was interested in talking. Our words were like birds’ songs and our movements like their dance during the mating period. He took the first step. He hugged me and kissed me. I closed my eyes trying to feel his smell, but that man had no scent, no smell at all. He took me by the hand and led me to the bedroom. We undressed quickly, and I hid under the blanket, like a child. He tried to come near me, under the blanket, but I held it tight and didn’t let him get close to me.

He: Don’t you let me near you?

He took me in his arms, wrapped in blanket and I felt shy while I was looking at him with glittering eyes.

He: You said you love me. Do you really love me?

Me: I truly love you. I truly love you. I love you!

I felt him getting excited hearing my words coming from my heart because it was true, I loved him terribly and I couldn’t help letting him under the blanket with me, but I wanted to postpone the moment for as much as I could because it was for the first time, and the first time only happens once. He took me in his arms again and I touched his forearm on which he had a tattoo representing a yak, who had as eye, a brown little mole.

Me: You have the same mole as me, in the exact same spot.

He: I noticed. We also have the upper right tooth a little bluish. Both of us, the same.

Me: We resemble each other.

He started to laugh aloud.

He: No way, we don’t resemble each other. We have a few resemblances, but we don’t resemble each other.

Me: Yes, we do. Like you are ‘my brother from another mother’.

He: I don’t want to be your brother. The last thing I want is you to be my sister. No.

I let him under the blanket and he caressed my whole body. I felt his lips on my breasts and his sharp teeth biting my nipples. He lowered his kisses and moved slowly to my abdomen.

He: I heard that in the culture of a tribe of Indians in the Amazon area there are three types of vagina.

Me: Tell me!

He: Some resemble heaven, others the earth and the third type is called the Middle Kingdom. I do not know exactly what they were referring to when talking about the Middle Kingdom.

Me: It sounds poetic, though. You are as vast as heaven, and I am the earth in love with heaven.

The: Exactly. The Earth that is facing the sky, looking up.

Me: If you are heaven and I adore the missionary position, of course, my vagina is the second type and has come to meet you, heaven.

He: For women of the second type, the best position is the missionary one because when they are lying on their backs, their vagina is pointing to the sky, so you like me to be above you as if you were meeting heaven. For the first type, the best positions are two, the one above or the position of the dog, the man penetrates it from behind.

Me: Which one do you like the most?

He: It depends on my mood.

Me: And the third type, the one with the poetic name?

He: The Middle Kingdom is very versatile.

Me: Be it versatile, then.

My ‘wild kitten’ proved to be an absolutely fascinating and surprising lover when it came to sex. I liked everything about him, his muscular body, the warm smile, the thick and shiny hair, the way he touched me, his French accent, and the lack of smell.

I’m eating the chocolate I bought earlier and I’m waiting for a message from my self-quarantine lover in his place in Montreuil. ”Do you know what the use of pants is?” he asked. ”You began to ask odd questions, mon cher”, I answered. ”The lockdown just started”. I sent the message full of emoji. Damn it! As if we cannot live without these emoji anymore! Sometimes, when I read a real book, I feel the need of giving a like or some sort of emoji and I am frustrated when I notice that I can’t do it. ”I don’t even want to think about what questions I’ll ask at the beginning of May”, he said, sending me a row emoji at the end of his message.

After a while, he called me and I saw my lover dressed up as a cook again. His kitchen was all ready for a feast.

He: Coq au vin! Chicken braised with wine, mushrooms, salty pork or bacon, onions, garlic and sometimes even a drop of brandy. Now, a drop of brandy, too.

He took the brandy bottle, spread a little over the food he was cooking and then drank quite a lot from the bottle.

Me: Don’t get too drunk yet, dear. It looks delicious!

He: It is. Do you want to learn how to cook one of the most famous French dishes? Coq au vin! I would translate it as ‘rooster in wine’. It’s classified as the most delicious French cuisine, right after Soupe à l’oignon, which I’m sure you wouldn’t like it, as you don’t like onion much. For Coq au vin, remember to use Burgundy.

He took the bottle of wine, showed me the label on it, Burgundy, and then he took a mouthful of wine directly from the bottle.

He: Sometimes, I’m not sure if I want to get drunk or to cook. That’s why I mainly choose dishes in which using some booze it’s a must.

I laughed. I’ve already used all my lines that seem proper to say when he starts to cook, so I only laughed but said nothing. Every time he cooks, he shows me every move he makes. If I’m not online, which hardly happens, he records all the dishes he cooks and I have to watch them later. As usual, today I must assist at a cooking lesson.

First, he listed the ingredients. Four chicken thighs, two cups full-bodied red wine, Burgundy, of course, that much I remembered. Add coarse salt and freshly ground pepper, eight ounces slab bacon, cut into 1/2-inch dice, three tablespoons extra-virgin olive oil if needed, one medium onion, finely chopped. Besides, you need eight garlic cloves, thinly sliced, ten white pearls onions, peeled. Also, 1/2 pound small cremini mushrooms, three tablespoons all-purpose flour, one tablespoon tomato paste, two tablespoon Cognac, one chicken liver, coarsely chopped, two bay leaves and five fresh thyme springs.

No, I didn’t remember all these ingredients while he listed them, showed them to me and forced me to watch him cooking all the way to the end. He wanted, for some reason, to be sure that I would remember this recipe, so he also sent me messages, with all the ingredients, and then he sent me five messages with precise directions.

Directions

Message 1

Place the chicken in a large bowl and add wine. Cover and refrigerate it overnight.

Message 2

Preheat oven to 325 degrees. Remove chicken from wine and pat it dry. Reserve wine. Season chicken with salt and pepper.

Message 3

Cook bacon in a Dutch oven over medium-low heat until crisp, about 20 minutes. Transfer the bacon to a plate, leaving drippings in pot. You should have three tablespoons; you may need to add oil.

Message 4

Raise heat to medium-high. Working in batches, cook chicken, flipping once, until golden, 4 to 5 minutes per side. Transfer it to a plate. Add onion to the pot and cook 4 to 5 minutes. Add garlic and cook 2 minutes. Add pearl onions and mushrooms and cook until brown, 3 to 4 minutes. Stir in flour and tomato paste and cook 2 minutes. Add Cognac and cook, stirring, one minute.

Message 5

Return the bacon and chicken to the pot. Pour in reserved wine and add chicken liver and herbs. Bring it to a simmer. Cover and place in oven until chicken has cooked through and vegetables are tender, 45 minutes to 1 hour. Discard herbs and skim fat from the surface.

Coq-au-vin-1024x683

Coq Au Vin Lockdown Ziua 2

Pisoiul meu sălbăticit m-a trezit cu un mesaj. „În ce lună a zilei suntem”, m-a întrebat. Adormită cum eram, credeam că a încurcat ordinea cuvintelor. I-am trimis un semn de întrebare și a repetat mesajul. Apoi, a mai trimis unul. „Despre zi, știu că e azi, dar în ce lună? Sunt confuz.”

Ah, da, mi-am amintit eu, suntem în acea etapă a lumii în care se șterg zilele din calendar, lunile, și dacă o ținem tot așa, nici anul în care suntem nu va mai conta. „E ziua de după ieri și cea de dinainte de mâine”, i-am răspuns, mirată că pot face o conexiune coerentă la ora aceea. A râs iar eu am râs cu el trimițând tot felul de emoji. „Toate zilele seamănă”, mi-a spus, „suntem încă în martie?” I-am mai trimis un emoji rânjit. „De ce nu ești aici, cu mine în carantină?”, m-a întrebat.

Bună întrebare. Ce caut în mansarda mea în loc să fiu în micuțul lui apartament din Montreuil? El stă la ultimul etaj al unui bloc din localitatea Montreuil de lângă Paris. De pe balconul lui mare se văd acoperișurile blocurilor din față. Frumusețea acelui loc e că niciodată nu ratezi un răsărit atunci când vremea e bună. În rest, e un loc obișnuit. Până la etajul lui urcăm pe scări și noaptea zgomotul pașilor pe trepte e amplificat de spațiul din jur.

Din ziua în care m-am îndrăgostit de el, l-am vizitat de câteva ori la Paris. Prima dată a fost grozav pentru că prima dată se petrece o singură dată. După ce am vorbit câteva luni pe messenger, eu nu mai aveam răbdare și-mi doream foarte mult să aflu cum miroase. El, ca orice bărbat, era mai răbdător. Poate că nu ca orice bărbat, poate avea o iubită în plus și atunci părea răbdător. Îmi tot spunea să am răbdare pentru că atunci când vine momentul, ne vom cunoaște personal. Spunea că dacă e în karma noastră, ne vom întâlni chiar dacă nu plănuim nimic. Da, sigur avea o iubită, deși stătea la taclale cu mine toată ziua. Cum oare putea să mai aibă și o iubită? Atunci de ce era așa de răbdător? Eu nu puteam fi răbdătoare și îl tot presam să accepte o întâlnire. El voia doar să vorbim la telefon, să ne trimitem mesaje și… Și ce, l-am întrebat. Era prima mea relație pe net, însă nu doream să se sfârșească tot acolo unde a început, așa că, mi-am vândut mașina, pentru că demult nu mai aveam niciun ban în cont, trăiam doar din mila părinților mei care mi-au oferit cazare și masă pentru perioada de după divorț, ca să-mi trăiesc în liniște perioada de doliu. Numai că perioada asta s-a lungit ani de zile, eu am cheltuit tot ce aveam și încă nu se născuse în mine dorința să fac ceva nou. Ultimul lucru pe care-l mai aveam din zilele bune ale vieții mele era o mașină Mitsubishi Lancer pe care am vândut-o rapid și mi-am cumpărat un bilet de avion spre Paris.

Era prima dată când zburam spre Paris. Pentru că trăisem în izolare luni de zile înainte de acest eveniment, când am ajuns în aeroport, mi-au transpirat palmele, semn că eram stresată. O prietenă cu care vorbeam la telefon îmi spunea că stresul vine de la faptul că merg să întâlnesc un necunoscut, într-un oraș necunoscut. Eram sigură că stresul meu venea de la altceva pentru că stres era ultimul cuvânt care-mi trecea prin minte când mă gândeam la necunoscutul de la Paris. Emoție, da, dorință, da, nerăbdare, da, însă stres în niciun caz.

În avion, palmele au început să-mi transpire și mai tare. Mi-am luat bilet la geam, ca de obicei. Iubesc decolarea, iubesc momentul acela când piloții împing maneta de gaz în plin, mi-i imaginez spunând la unison „Rotate” și avionul se desprinde de la sol, iar noi ne lipim de spătarul scaunelor din cauza vitezei. Avionul urcă, pare că ne îndreptăm direct spre cer, pe urmă, se aude sunetul acela al flapsurilor care se ridică iar avionul pare să cadă în gol pentru câteva secunde, însă, din contră, urcă și mai sus iar apoi, pilotul execută un viraj ca să se înscrie pe traiect. În acel moment, palmele mi-au transpirat și mai tare și am început să râd, spre surprinderea francezului care stătea lângă mine. Era stresul zborului și nu-mi venea să cred. M-am sălbăticit de tot în timpul în care am stat în mansardă în auto-izolare ca să-mi distrug vechile obiceiuri și să-mi creez conștient altele noi. Îmi era frică să zbor, mie, care aveam vreo trei sute de ore de zbor la manșa avioanelor mici din aviația sportivă pe care o făcusem cu câțiva ani în urmă. Râdeam din ce în ce mai tare, cu fața înspre geamul avionului ca să nu bulversez restul pasagerilor.

andra_clinceni-7047

Gândul că pilotul a luat virajul prea strâns iar viteza putea fi prea mică și avionul ar putea intra în vrie mi-au făcut palmele să transpire și mai tare. La naiba, mă gândeam. Avioanele astea sunt pe pilot automat, îmi reaminteam. N-au nicio șansă să intre în vrie la decolare, trezește-te la realitate, mă certam eu în gând. M-am trezit pentru că mi-am impus și analizam experiența prin care treceam. Ce înseamnă să știi ceva, nu foarte coerent, și să nu-ți mai facă plăcere o experiență pentru că știi tot ce ar putea merge prost în ea! Înainte să fiu pilot, nu-mi puneam nicio problemă la decolare, acum, în loc să mă bucur de zbor, mă gândeam la toate dezastrele care ar putea să se întâmple. Evident, niciunul. Iar dacă s-ar fi întâmplat vreunul, sunt sigură că ar fi fost unul care nu mi-ar fi putut trece prin minte.

Odată ajunsă la Paris, am nimerit într-o mulțime de oameni care se mișcau în toate părțile. Prima dată în aeroport, apoi în Gare du Nord. Nu mai văzusem atâta puzderie de oameni de ani de zile, poate niciodată, și mai ales, nu văzusem în viața mea atâția africani la un loc. Parcă aterizasem în Chad, în Djamena. Africani de toate felurile, înalți, scunzi, grași, frumoși, excepțional de frumoși, negri ca abanosul sau mai maronii, unii îmbrăcați elegant, alții cu părul vâlvoi, femei, bărbați, copii… Toți africani… Cu energia aceea care învârte atmosfera… Iar eu, o blondă anemică, dezorientată, încercând să găsesc linia de metrou spre stația Voltaire unde-mi dădusem întâlnire cu iubitul meu virtual, parisian.

Am reușit să răzbat prin mulțime și să urc în metroul corespunzător unde au început emoțiile. Inima îmi bătea foarte tare și degete îmi tremurau puțin, dar palmele nu-mi mai transpirau. Urma să văd pe viu acel om de care mă îndrăgostisem nebunește fără niciun temei real. Mă gândeam doar la iubire și la ce înseamnă ea. Autohipnoză? Ce altceva putea fi, când eu mi-am dat această sarcină de una singură? Am văzut o poză, am privit-o câțiva ani, m-am îmbibat de o idee, iar apoi, în mine a explodat un sentiment care a început să mă plimbe prin lume. De data asta la Paris.

Am ajuns la stația Voltaire și am ieșit în stradă. Vuiet, lume haotică… albi… câțiva africani… un indian… Uite-l! Iubitul meu, pisoiul meu sălbăticit! Când l-am văzut venind prin mulțimea care în acea zonă se albise considerabil, trecătorii erau în majoritate albi, pisoiul meu sălbăticit se desprindea dintre oamenii aceia ca cel mai sexy om de pe pământ. Părul lui negru lucios, perfect pieptănat, ochelarii de soare care-i sclipeau în lumină, geaca vintage care-i venea trăsnet, toate îl făceau și mai atrăgător decât fusese în imaginația mea. Erau acele câteva clipe de dinainte să-i simt mirosul, însă am remarcat un detaliu la care nu mă gândisem niciodată. Nu mă gândisem la felul în care merge acest om. Acum îl vedeam mergând. Avea un mers de revoluționar și părea că lovește asfaltul atât de puternic cu călcâiele încât părea că-l sparge. Ne-am apropiat unul de celălalt și ne-am îmbrățișat puternic. Era foarte mulțumit să mă vadă și asta mi-a fost clar de la început.

Ne-am întâlnit în fața unui restaurant. Amândoi ne-am uitat înspre el, dar parcă nu doream să ne pierdem timpul mâncând, așa că am oprit un taxi și am pornit spre casa lui. În mașină am stat amândoi ochi în ochi, lipiți unul de altul și deși vorbisem pe messenger ore întregi și ne-am scris mii de mesaje, acum părea că n-avem să ne spunem niciun cuvânt. Lumea dispăruse. Vag, auzeam în fundal sunetele gălăgioase ale orașului care vuia. Cu colțul ochilor remarcam debandada de pe străzile parisiene, mașinile care circulau cu viteză claxonând întruna, bicicliștii pedalând pe marginea carosabilului, oamenii de pe trotuare care se îngrămădeau, se evitau, uneori se înjurau, nu știu de ce, dar îmi era clar că își spuneau vorbe urâte. Vedeam magazinele înșirate pe fiecare stradă, zeci de magazine, zeci de baruri, toate pline ochi într-o zi de joi după masă. Mi-ar fi plăcut să merg cu taxiul și să am timp să contemplu unul dintre cele mai aglomerate orașe ale lumii, însă în acea zi singurul lucru la care voiam să mă uit erau ochii aceia negri, adânci, misterioși, pe care îi visasem în ultimele luni. Voi avea timp destul să contemplu aglomerația Parisului, din taxi, din autobuz, de aproape, de la distanță… Cândva, peste luni, peste ani, atunci când mă voi sătura să privesc acești ochi negri…

Taxiul a virat la dreapta pe o stradă lăturalnică, telefonul iubitului meu a început să sune, la radio cânta Lara Fabian „Demain n’existe pas” când eu, continuând să-l privesc cum răspunde la telefon și începe să vorbească în melodioasa limbă franceză, am fost invadată de egoism, invidie și gelozie. Un zâmbet mi-a apărut în colțul gurii când am simțit acel amalgam de emoții suprapunându-se peste iubirea nesfârșită care m-a târât la Paris. Eram geloasă, invidioasă pe orice ființă, activitate, telefon, mesaj, gând care putea să-mi răpească din timpul meu petrecut cu iubitul meu. Mă auzeam gândind: „Cu adevărat enervant e un bărbat care are preocupări sau vicii. Preocupările și viciile sunt ca niște amante care fură din timpul unei relații. Noi femeile, nu ne supărăm că bărbații beau pentru că-și fac rău sau pentru că-și cheltuie banii. Ne supărăm pentru că nu ne mai putem folosi de ei atunci când avem nevoie de ceva, în special de atenție. Prieteni, drumuri, cunoștințe, spălatul pe dinți, mersul la toaletă, toate fură din timpul nostru petrecut cu ei…”

Sunt abia în a doua zi de carantină. Nu-mi ajungeau toate activitățile mele, care înmulțite cu ale lui, furau din timpul nostru împreună! Deodată, o lume întreagă ne-a răpit timpul. Un virus minuscul, invizibil, poate doar o nălucă, poate doar un spectacol mediatic menit să schimbe ordinea mondială a lumii… Nici nu sunt sigură că acest virus există. Nu pot decât să-i cred pe cuvânt pe medici, pe cercetători, pe farmaciști și pe politicieni. Dar cine garantează existența acestui virus?

Deschid televizorul și urmăresc știrile. Sute de morți în Italia, imagini spectaculoase cu sicriele maro împodobite fiecare cu câte un trandafir, înșirate pe trei rânduri. Aflu că în America s-au înmulțit cazurile și New York-ul e cel mai afectat stat, Anglia a declarat carantina pentru o perioadă de trei luni, Spania e pe urmele Italiei, China și-a revenit și a redeschis muzeele, Japonia, ca de obicei, e calmă, cazuri puține, oameni docili. Ce mă interesează e situația Franței. Ce face iubitul meu în Franța? Și nu vreau să aflu de la el, pentru că nu-l cred, vreau să aflu de la medici. Care e pericolul real în Franța? Va ajunge vreodată virusul să-mi viziteze iubitul? Există vreo șansă? Atunci ar fi tragic. Chiar dacă el ar fi asimptomatic, aș pleca la Paris, aș trece granițele ilegal, aș merge pe jos, aș fura mașini, m-aș lupta cu poliția, cu oamenii fără adăpost sau cu răufăcătorii, aș trece munții pe jos ca Brâncuși… Cred că mi-aș pierde mințile.

O întrebare care mă bântuie e ce fac oamenii fără adăpost în aceste condiții? Ieri am mers să-mi cumpăr ciocolată la magazinul din apropiere. La colțul străzii avem un soi de alimentară de cartier care, printre altele, vinde și alcool ieftin. În zilele normale, toate care au fost de când locuiesc aici, această alimentară a servit băuturi alcoolice unor tipi care par fără adăpost. Poate au adăposturi, nu i-am întrebat niciodată. Zi de zi, de la șapte dimineața, până seara târziu, această alimentară insalubră de cartier avea o mulțime de oameni adunați la ușa ei. Tanti Ana, cea care-l deține, o doamnă grasă, tunsă scurt și fără pic de eleganță, îi servește pe acești oameni care își beau cognacul, vodka sau vinul ieftin pe bordura din fața alimentarei. De câte ori cumpăram ceva de la ea, aproape făceam herpes de greață. Îmi lua banii, apoi își scuipa pe buricele degetelor și apoi, îmi dădea restul pe care-l număra cu degetele acelea pline de salivă.

Ieri n-am intrat la ea, m-am dus la alt magazin, dar am trecut prin fața ușii ei. Dintre toți cei care beau la ea, rămăsese numai unul. Un băiat tânăr, murdar, care mereu umblă cu o căciulă pe cap, fie vară, fie iarnă și care mai tot timpul vorbește singur. Acum stătea înțepenit lângă ușa lui tanti Ana, ca o statuie, fără să se miște deloc, nici măcar nu vorbea singur de data asta. Avea trasă pe ochi căciula lui pe care cred că o are din copilărie. Vântul era puternic și ridica praful de pe marginea drumului. În spatele meu au apărut doi băieți de cartier. Le-am simțit energia de la câteva zeci de metri distanță și m-am întors să-i văd. Mergeau repede și apăsat, cu gulerele gecilor ridicate, cu capul între umeri, cu căutătura aceea de hienă la vânătoare și și-au fixat privirea pe omul-statuie din fața magazinului Anei. Din reflexul lor de răufăcători, sau din pură răutate, l-au prins de geacă și l-au trântit pe asfalt. Omul nu s-a mișcat, doar a căzut și a rămas acolo în poziția în care l-au trântit. Nu mai era nimeni pe stradă. Un fior mi-a trecut pe șira spinării și am simțit cum mi se face pielea de găină. Eu eram la vreo douăzeci de metri de ei, însă m-am întors și, la fel ca și răufăcătorii, am început să merg repede și apăsat direct spre ei. Vântul a ridicat praful pe trotuar și mi-am dus mâinile la față ca să-l opresc să mă izbească în obraz. Mi-am adunat părul cu mâinile pentru că-mi zbura vâlvoi în toate părțile și aproape nu mai vedeam nimic. Fusese doar o rafală, apoi s-a potolit.

Băieții de cartier m-au văzut venind și mi-au rânjit, numai că eu am scos telefonul mobil din buzunar și l-am îndreptat spre ei. În acel moment, au dispărut. Au traversat strada și s-au făcut nevăzuți în spatele unei case. În western-uri, se scoteau pistoalele și aveau același efect. Acum am scos telefonul și răufăcătorii s-au făcut nevăzuți, speriați că i-aș fi putut filma. Gândindu-mă că telefonul mobil e bagheta magică a timpurilor noastre, am început să râd în timp ce-l priveam pe omul statuie cum se aduna de pe jos și se repoziționa lângă ușa lui tanti Ana. L-am întrebat din priviri dacă totul e în ordine. Se uita și el la mine, mai bine spus prin mine. Avea o privire pierdută, niște ochi albaștri spălăciți care nu exprimau nimic. N-am vorbit niciodată nimic cu el, însă l-am văzut de atâtea ori că mi se părea că-mi aparține, că e din anturajul meu, că face parte din decorul zilnic al vieții mele și nu doream să fie atacat. Oare ce se întâmplă cu toți acești oameni în criza asta mondială? Au fiecare dintre ei pe cineva ca mine care le alungă agresorii?

M-am întors acasă și i-am trimis o inimioară virtuală iubitului meu și mintea mi-a zburat din nou la prima noastră întâlnire.

Nu știu cum am ajuns în apartamentul lui prima dată, nu știu dacă am remarcat cum arăta locul acela, ce mobilă avea, cum erau dispuse încăperile din locuință, nu știu mai nimic. Vorbele dintre noi erau banale și conversam doar din politețe pentru că niciunul nu eram interesați de vorbe. Vorbele noastre erau ca ciripitul păsărilor, iar mișcările ca un dans al lor în perioada de rut. El a făcut primul pas. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Eu am închis ochii și am vrut să-i simt mirosul, însă omul acesta n-avea miros. M-a luat de mână și m-a dus în dormitor. Ne-am dezbrăcat foarte repede, iar eu m-am cuibărit goală sub pătură, ca un copil. El a încercat să intre sub plapumă, dar eu am ținut-o strâns și nu l-am lăsat să se apropie de mine.

El: Nu mă lași lângă tine?

M-a luat în brațe cu plapumă cu tot iar eu mi-am băgat nasul sub plapumă și l-am privit cu ochii sclipind, pe sub sprâncene.

El: Ziceai că mă iubești. Mă iubești cu adevărat?

Eu: Te iubesc cu adevărat. Te iubesc cu adevărat. Te iubesc!

L-am simțit cum s-a excitat auzindu-mi vorbele spuse din suflet, pentru că așa era, îl iubeam teribil și nu puteam să nu-l las să intre sub plapumă cu mine, însă voiam să amân cât mai mult momentul, pentru că era pentru prima dată, iar prima dată nu se întâmplă decât o singură dată… M-a luat în brațe cu plapumă cu tot, iar eu i-am atins antebrațul pe care avea tatuat un yak care avea drept ochi, o aluniță.

Eu: Ai exact aceeași aluniță ca și mine, fix în același loc.

El: Am observat. Avem și caninul drept de sus un pic albăstrit. Amândoi același.

Eu: Semănăm, nu-i așa?

El a început să râdă în hohote.

El: În niciun caz nu semănăm. Avem câteva lucruri asemănătoare, dar nu semănăm.

Eu: Ba semănăm. Like „you are my brother from another mother”.

El: Nu vreau să fiu fratele tău. În niciun caz nu vreau să fiu fratele tău.

L-am primit sub plapumă și mi-a mângâiat tot corpul. I-am simțit buzele pe sâni și dinții tăioși mușcându-mi sfârcurile. A coborât cu buzele încet spre abdomenul meu.

El: Am auzit că în cultura unui trib de indieni din zona amazoniană există trei tipuri mari de again.

Eu: Spune-mi!

El: Unele seamănă cu cerul, altele cu pământul, iar al treilea tip se numește regatul mijlociu. Nu știu exact la ce se refereau ei când vorbeau de regatele mijlocii.

Eu: Nu-i nimic, sună poetic. Tu ești vast ca cerul, iar eu sunt o pământeană îndrăgostită de car.

El: Exact. O pământeană îndreptată spre cer, care privește în sus.

Eu: Dacă tu ești cerul, iar eu ador poziția misionarului, clar, vaginul meu e al doilea tip și a venit să te întâlnească pe tine, cerul.

El: Pentru femeile din tipul al doilea, cea mai bună poziție e a misionarului, pentru că atunci când sunt întinse pe spate, vaginul e îndreptat spre cer, așa că ție îți place ca eu să stau deasupra ca și cum te-ai întâlni cu cerul. Pentru primul tip, cele mai bune poziții sunt două, cea de deasupra sau poziția câinelui, bărbatul o penetrează din spate.

Eu: Ție care-ți place cel mai mult?

El: Depinde de dispoziție.

Eu: Iar al treilea tip, cel cu nume poetic?

El: Regatul mijlociu e foarte versatil.

Eu: Versatil mi-ar plăcea mai mult.

Pisoiul meu sălbăticit s-a dovedit un iubit absolut fascinant și plin de surprize când venea vorba despre sex. Îmi plăcea totul la el, corpul lui musculos, zâmbetul cald, părul des și lucios, felul în care mă atingea, accentul lui franțuzesc și lipsa mirosului.

Mănânc ciocolata cumpărată mai devreme și aștept un mesaj de la iubitul meu izolat la domiciliul lui din Montreuil. „Știi cumva la ce folosesc pantalonii?” m-a întrebat pe messenger. „Ai început să pui întrebări ciudate, mon cher”, i-am răspuns. „Carantina abia a început.”, și am mai pus câteva emoji. Damn it, parcă nu mai putem trăi fără emoji, uneori când citesc câte o carte pe hârtie, îmi vine să dau like sau să pun câte un smiley și mă surprinde că nu am cum. „Nici nu vreau să mă gândesc ce întrebări o să pun pe la începutul lui mai”, mi-a trimis el un mesaj cu câteva emoji-uri la sfârșit.

După un timp m-a sunat și mi-am văzut iubitul din nou, îmbrăcat ca un bucătar. Bucătăria îi era pregătită pentru un festin.

El: Coq au vin! Pui înăbușit cu vin, ciuperci, carne de porc sau slănină sărată, ceapă, usturoi și uneori chiar și un strop de cognac. Acum, și o picătură de cognac.

A luat o gură de cognac din sticlă, a stropit un pic peste mâncarea pe care o gătea și a mai băut destul de mult din sticlă.

Eu: Nu te îmbăta prea tare încă, dragul meu. Arată delicios!

El: Este absolut delicios. Vrei să înveți să gătești una dintre cele mai faimoase mâncăruri franțuzești? Coq au vin! Aș traduce prin „cocoș în vin”. E clasificată drept cea mai delicioasă mâncare franțuzească, imediat după Soupe à l’oignon, care sunt sigur că nu ți-ar plăcea, pentru că nu îți place prea mult ceapa. Pentru Coq au vin, nu uita să folosești vin Burgundy.

A luat sticla de vin, mi-a arătat eticheta, Burgundy, și apoi a luat o altă gură de vin direct din sticlă.

El: Uneori nu sunt sigur dacă vreau să gătesc sau să mă îmbăt. De asta aleg de cele mai multe ori rețete care să necesite puțină băutură alcoolică.

Am râs. Am folosit deja toate replicile care păreau potrivite pentru momentele în care el începea să gătească așa că, doar am râs, dar n-am spus nimic. De fiecare dată când gătește, îmi arată toate mișcările pe care le face. Dacă nu sunt online, ceea ce se întâmplă rar, înregistrează toate mâncărurile pe care le gătește și eu trebuie să le vizionez mai târziu. Ca de obicei, astăzi a trebuit să asist la o lecție de cooking.

Prima dată, mi-a înșirat toate ingredientele. Bucăți bune de friptură de la un cocoș de casă, două pahare mari de vin roșu, Burgundy, atât am reținut. 250 ml de supă concentrată de pasăre. 60 ml de cognac, 2 linguri de pastă de roșii, 300 de grame de ciuperci champignon, tăiate în sferturi, 250 de grame de arpagic. O tijă de țelină apio, un morcov, 60 de ml de ulei de măsline extravirgin, 40 de grame de unt, o lingură de făină, 100 de grame de bacon, un cățel de usturoi fin tocat, o linguriță de tarhon, o linguriță de cimbru uscat, sare și piper.

Nu, nu mi-am amintit toate aceste ingrediente în timp ce mi le înșira, mi le arăta și mă forța să privesc cum a gătit de la început până la sfârșit. A vrut din nu știu ce motiv să fie sigur că voi ține minte această rețetă, așa că mi-a trimis mesaje, cu toate ingredientele, după care mi-a trimis cinci mesaje separate cu indicații precise despre cum se gătește această mâncare.

Indicații.

Mesajul 1:

Sărezi și piperezi carnea de coloș. O pui într-o tigaie încăpătoare și încingi 30 de ml de ulei de măsline. Rumenești cepșoarele pe toate părțile.

Mesajul 2:

Adaugi ciupercile, toate deodată și le călești împreună aproximativ 5 minute.

Mesajul 3:

Scoți legumele într-un castron, le acoperi și le păstrezi la cald. În aceeași tigaie adaugi restul de ulei de măsline, 30 de ml, și le rumenești pe rând, fără să le înghesui cu bucățile de carne.

Când toate bucățile de carne sunt rumenite, le adaugi toate deodată înapoi în tigaie, încingi bine tigaia, adaugi cognacul și flambezi. Pentru flambare, adaugi în tigaia încinsă tot alcoolul deodată, apoi aprinzi cu un chibrit apropiat de vaporii care se degajă. În aproximativ 30 de secunde, flăcările trebuie să se stingă de la sine. Ai grijă să oprești hota ca să nu-ți ia foc părul.

Mesajul 4:

Bucățile flambate, imediat ce flăcările s-au stins, le scoți în cratița în care le vei găti mai departe. Adaugi în tigaie vinul, supa, pasta de roșii, tarhonul, cimbrul și cățelul de usturoi fin tocat. Le dai un clocot. Torni sosul din tigaie deasupra cărnii și uite așa, coq au vin începe să capete contur.

Acoperi cu capacul și fierbi la foc mic până ce carnea se înmoaie. Când carnea e moale, adaugi legumele, cepșoarele și ciupercile, împreună cu zeama pe care au lăsat-o.

Mesajul 5:

Acoperi și le fierbi împreună 15 minute. Între timp, baconul tăiat în fâșiuțe fine, îl  rumenești până devine crocant, apoi îl scoți pe hârtie absorbantă. Amesteci untul moale cu făina. Amestecul, beurre manié, îl folosim pentru a îngroșa sosul pentru coq au vin.

Iubitul meu parisian are o grămadă de răbdare. În sfârșit, a doua zi de carantină s-a terminat! M-a tentat să gătesc ceva văzându-l atât de pasionat de bucătărie, însă am mâncat doar ciocolata și chipsurile pe care mi le-am cumpărat mai devreme și mi-a fost de ajuns.

Coq-au-vin-1024x683

The Attic Lockdown Day 1

I know how it starts. The first thing we do is to unload the closet. We open it, we lose ourselves in tiny details, colors, brands, and we wonder when we bought so many clothes that we don’t wear. This is the first thing we do when after years of routine, inertia, hypnosis or self-hypnosis, an external element changes our trajectory. Something happened. We were fired, we have divorced, we have been forced to move to another house, and suddenly the world stops. Most of the time, the world stops for each of us separately, on an unexpected day, on a rainy Monday. This time, the world stopped for everyone at the same time. On a sunny Tuesday, if you are in Los Angeles, on a foggy Wednesday, if you are in Kathmandu, on a windy Thursday, if you are in New Zealand, or you have woken up in the middle of a 5.4 Richter scale earthquake if you are in Serbia. Whoever you are, wherever you are, whatever you do this morning, you find that the world has stopped for everyone at the same time.

My world has stopped a long time ago. I wake up every morning in the same magical attic where I’ve spent the last five and a half years. As usual, I count the wainscots to avoid my thoughts avalanche to start, enhanced by the morning energy. I drink my coffee in the same old bed, in which I slept for years, even in another house, with my first lover about whom I know nothing lately and whose smell I don’t remember. My tomcat, as usual, knows my habit of drinking my coffee in solitude and he leaves the room, resignedly. He knows me better than anyone does; he knows my gestures, rituals, states of mind or emotions. Every time I cry, he knows this earlier than I know and hides under a sheet. His wife, a friendlier cat, a black, common cat, that model you find on every fence, but with a worthy intelligence to consider, refuses to leave the bed and I must force her out when I drink my coffee. Annoyed, pissed off, resentful, the cat refuses to obey and scratches the door until she gets tired and at some point, gives up. I continue to count the wainscots and watching them, I imagine myself living in a wooden casket. I cannot completely stop my thoughts; they overlap over the counters.

However, the world is no longer the same. The world has changed into my image and likeness on a Saturday in March 2020. I seem to be a little God. Until Friday, I’ve been one of the last entities on Planet Earth, always chasing the others, too busy to answer my phone calls or meet up with me. When they met me, though, they seemed always in a hurry because they had to take their children to school, they had to go shopping or had important meetings. Sometimes, one of them offered me his or her lunch break hour and we rushed to a restaurant or a coffee shop. I was always the one who had to travel to the area near their home or work office. I started to talk very fast because the time was running out extremely quickly and after lunch, I always remained alone to contemplate the empty hours of the afternoon until the evening came when I used to watch a film and then, finally, I was doing what I like the most. Sleep. I love to pull the shutter and feel how this busy world disappears into the night.

It is not like that anymore. The entire humanity resembles me. Every one of us is facing a day during which we have nothing to do. Everyone has time to talk to me and to share the thoughts of the day with me. The first thing they tell me is that they opened the closet and started to unload it. I know; this is the first thing we do when the world suddenly stops.

“Viruses are the tool through which the more evolved spirits reset us,” says Sergei Nikolaevich Lazarev, a Russian parapsychologist, psychologist, philosopher, writer, and psychic. Besides, every 12 years, a new zodiacal cycle begins. Always, the year of the rat brings a new beginning for every human being. Something new and spectacular begins, but not before the individual resetting. This time, the resetting is collective. I can’t wait to see what happens and if Lazarev’s theory makes any sense.

This is what I wrote on Facebook, on March 12. This theory has fascinated me for years, more precisely from 2008 when, after I got sick due to some viruses that I caught from children at an Aikido class and I had been so ill that I thought the time came for me to move into another dimension, two months later, I started a new phase in my life, completely reset. I took up flying. I started a private pilots’ school. This is less important, maybe. At some point, out of an impulse, I read all of Lazarev’s books and one of the things I kept in mind was his statement that viruses are the way in which the more evolved spirits reset us. I could imagine the viruses, those little invisible entities, with their tool kit, sliding through my veins, carried by my blood, resetting there, like programmers, all the operating mechanisms. I also imagined them as little invisible plumbers that tightened the screws here and there, at the synapses, at the corners of my thoughts. They rejoined them, welded them, tightened the screws tightly and then, exhausted, they left my body to migrate to another body that needed resetting.

Those two viruses I caught from children, as I said. It was for the first time in many years when I started to work with children again. I don’t have children, I didn’t interact with them much, and because of that, I didn’t have the chance to get viruses from them. I was surprised to find that the viruses carried by the little ones, who came to the planet lately, are much stronger than the ones I used to have during my childhood. Those viruses looked like they had taken steroids and knocked me down in my bed for over a month. Like now, it was the year of the Rat, the one that always comes with new beginnings. The army of the viruses sent by the higher entities to reset us have dressed properly, like astronauts, and have come down in large numbers this time to reset the whole humanity.

I’m writing while the wind blows at 16 kilometers speed per hour. It’s not a good day to stay indoors because here, in the attic, it is much colder than outside when the furious wind blows and enters inside through the wainscots and swirls the air endlessly. Yes, my attic is poorly isolated and one night it rained on my bed while I was sleeping. I woke up and thought I peed myself. I was soaking wet. However, this attic is also luxurious. It has three beautiful rooms, the light invade the space from everywhere, through large, triangular windows, the furniture is made of rattan and on its walls covered in wainscots, there are a few expensive paintings.

Outside, the dog named the osteopathic Doctor Lee is barking. I took him from the streets eight years ago. Someone had abandoned him on the street where I was living at that time and I watched the dog from my window three entire days, waiting in the rain, in the same spot, and looking desperately in all directions. He didn’t leave that spot. He walked a few steps to the north, a few to the south, but he didn’t step down the sidewalk from the opposite side of our home. On the first day, I just watched him, swearing all the people who abandon pets. On the second day, I was outraged by the situation and I was watching, too, sometimes north, other times south, hoping that someone would come to pick him up, the one who abandoned him or a soul willing to save him and manifest compassion.

Dr. Lee

Nobody came, neither from the north nor from the south. On the third day, I noticed that someone gave him some food and the dog was sleeping exhausted with his head on the curb. Nobody came to pick him up. I was also exhausted, like him, exhausted of hoping, of concern, of pity, and indignation. I went out of the house and walked undecidedly towards the dog. He was still sleeping. Then, he opened his eyes and looked at me. I got scared. I suddenly visualized years of walking the dog three times a day, bound to his leash. I couldn’t stand that thought, so, I turned around and I intended to wait a little longer to see if someone else would take him over. As if he sensed my weakness, he stood up and climbed with his front paws on me, waving his tail friendly. The bond had been established and I knew that he wouldn’t let go of me. Hugged like that, like in a dance routine, we headed to my ex-husband’s house and entered the yard door together.

I lived some sort of post-partum. The following days were devastating. All of a sudden, I was linked for a long time to an entity that had appeared unexpectedly in my life. The outrage I experienced in the days I’d been watching him from the window, waiting confused in the rain, turned into understanding for those who had abandoned him. He was a dominating dog, who consumed all my energy. It’s not that easy to adopt a grown-up dog, I think he already had around four years, a dog who only did what he wanted, who wanted to eat, to play, to walk, to bark at everything that moved, to run after cats and so on.

I had no choice and I walked him twice a day. During our walks, the dog, whom meanwhile my former husband named him Lee, was trying to hit me with his backside in my right knee. I was worried because my right knee was not in its best shape after years spent practicing martial arts so, our walks became stressful for me, the one who was trying to keep Lee away from my right knee which creaked at every step and I protected it all the time because twice I had the feeling that it came out of its place. However, Lee had a plan. During one of our walks, while we were strolling on a field, and my mind was far, thinking about the cabbage butterflies, he ran to me in a hurry, performed a sudden turn and struck me hard with his backside straight in my right knee, which I heard clicking while my heart seemed to have stopped due to the panic. When I was able to breathe again, the first thing I did was to swear in the worst possible way and I intended to take the 30 kilos dog of his fur, spin it through the air, and throw him a thousand miles away from my life. He was already at a distance from me, staring at me with lifted ears as I was swearing with both hands pressed to my knee. I thought something broke inside my knee; I didn’t even dare to move again. However, I had to, just to find that my knee felt much better. I no longer felt any pain, I didn’t hear any creaking when I started to walk and the smile returned to my face. I couldn’t believe it and I silently walked back to the house, wondering at the fact that Lee had put my knee in his rightful place. I hugged him and kissed him on the wet muzzle. The days went by and I still felt amazed how an event like that had solved a problem that I had been bearing for years.

The walks with Lee brought more benefits. He walked me daily, an activity that I hadn’t done in a long time and the new way of movement made my back aches vanish. Besides, the fact that I kept on throwing a ball which Lee loved to bring back to me, saved my shoulders, too, which apparently were a bit stiff lately. For those reasons, Lee received the nickname of the Osteopathic Doctor Lee.

Now he’s barking in the yard. In May, we will celebrate eight years since we’ve been living together and yesterday, because during the lockdown walking the dog is a motivation to leave the house, I took him out for a walk. I noticed that he gets tired easily. My osteopathic dog has grown old. He doesn’t have that overwhelming energy anymore he used to have when I took him from the streets. He stopped in the middle of the road and looked at me breathing heavily. I started to cry. Even now, when I write these lines I start to cry feeling that our time together might come to an end sooner than I expected and my tomcat, who always knows better than I do when I start to cry, has just vanished, sneaking out of the room silently.

Rumburak

I have a tomcat, I have a dog, who has a wife, a Labrador bitch who loves to create diversions to steal Lee’s bone, but I also have a lover, my lover who I name “my wild kitten”. I discovered him on Facebook, some time ago, on a rainy October day. I saw his cute face and I sent him a friend request. He accepted it, however, we didn’t chat at all for the next few years. I watched his posts, sometimes even read them, or appreciated them, never commented anything, but always said to myself: “What a cute guy!”. On a sunny April day, a year ago, I fell crazily in love with him, all of a sudden. Weird, isn’t it? When this happened to me, I was watching a Japanese series where a male character was looking intensely to a female character. She asks: “Why do you watch me so insistently?” He answers: “I was wondering if it is possible to fall in love with you if I look at you so insistently.” At some point, the male character fell in love with the female character after watching her intensely for a few episodes. That exact thing happened to me, I watched my “wild kitten” pictures for years and one day, I fell madly in love with him.

I love him ever since, but my lover, until a few weeks ago, was fighting for a cause and was always busy organizing events, protesting in the Place de la Republique, in Paris, creating posts, answering emails, running an NGO, and writing articles. Besides, he had two children and he often said to me that he was very busy. He still has the children, but the protests in Place de la Republique stopped, and his posts about his fight sound weird now when everyone is debating only one topic, the coronavirus, and the global lockdown. “And so the protests and riots around the world have ended”, I thought in the first mornings after my lover was bound to spend his time in quarantine, in Paris. In the capital of France, the quarantine started earlier than here, in Bucharest, Romania, where I spend my quarantine. We were still flooding the streets when the French had to fill in papers to exit their houses.

Yes, the protests ended all over the world… I can imagine the great rulers of humanity. Macron drinking peacefully a glass of wine after being harassed for too long by yellow vests. Merkel goes once in her lifetime to a beauty salon because her neo-Nazis don’t gather in gangs anymore, Xi Jinping finally sleeps half an hour with his head on the desk after the protests in Hong Kong calmed down a bit. I can’t imagine what Donald Trump is doing. I can’t imagine him doing anything. Goodbye riots, climate change demonstrations, goodbye Muslim gatherings in the middle of the streets at prayer’s time, goodbye protesters holding flags in squares, no more spectacular flash mobs of women around the world against rape or the law of abortion.

Peace and tranquility have spread across the planet and the bonus is the substantial reduction of pollution. Have you seen how beautiful the Earth looks without us? Have you seen how clean the air, the water, the streets are? That insufficient Earth Hour that we celebrate once a year, has been extended to a few weeks and already the animals and the earth are breathing a bit. The fact that in a few weeks we will flood the world and screw it all over again saddens me. Seeing the side effects of this pandemic, I would advocate for the Earth months, at least two every year, to let nature breathe.

As I was getting ready to write a message of comfort to my lover, who, like everyone else, the first thing he did was to open the closet doors and wonder where and when he bought all those clothes, I was thinking how beautifully speculated this virus is. A non-violent solution, worthy of Mahatma Gandhi’s intelligence.

I wrote him the message of consolation and he replied that he doesn’t care about anything at the moment because he has just ordered a Korean delicacy, a steamed rice cake that tastes like those gummy bears without sugar, rolls steamed salted fish and eggs boiled in thirteen fruit with chilli sauce called Duk Bok Yee. It’s a bit spicy, but it causes a super addiction, is extremely tasty, and besides, is nourishing.

Mansarda Ziua 1 

Știu cum începe totul. Primul lucru pe care-l debarasăm e dulapul. Îl deschidem, ne pierdem în detalii, culori, mărci și ne întrebăm când am adunat atâtea haine pe care nu le purtăm. Asta facem atunci când, după ani de zile de rutină, de inerție, de hipnoză sau autohipnoză, un element exterior ne schimbă traiectoria. Ceva se întâmplă. Suntem concediați, am divorțat, ne-am mutat forțat în altă casă și deodată lumea se oprește. De cele mai multe ori, lumea se oprește pentru fiecare dintre noi separat, într-o zi neașteptată, într-o luni ploiasă. De data asta, lumea s-a oprit pentru toți în același timp. Într-o Marți însorită, dacă ești în Los Angeles, într-o miercuri cețoasă, dacă ești în Kathmandu, într-o joi vântoasă, dacă ești în Noua Zeelandă sau poate te-ai trezit în mijlocul unui cutremur de 5,4 pe scara Richter dacă ești din Serbia. Oricine ai fi, oriunde te-ai afla, orice ai face în dimineața acestei zile, constați că lumea s-a oprit pentru toți în același timp.

Lumea mea s-a oprit de mult. Mă trezesc în fiecare dimineață în aceeași mansardă magică în care mi-am petrecut ultimii cinci ani și jumătate. Număr ca de obicei lambriurile ca să nu pornească avalanșa de gânduri potențată de energia dimineții. Îmi beau cafeaua în același pat vechi, în care am dormit ani de zile, chiar și în altă casă, cu primul meu iubit despre care nu mai știu nimic și căruia nu-i mai țin minte mirosul. Motanul, ca de obicei, știe că-mi beau cafeaua în singurătate și părăsește resemnat camera. Mă cunoaște mai bine ca oricine, îmi știe gesturile, ritualurile, stările. De fiecare dată când plâng știe mai devreme decât mine lucrul ăsta și se ascunde pe sub vreun cearceaf. Soția lui, o pisică mai prietenoasă, una neagră, comună, de care sunt pe toate gardurile, dar cu o inteligență demnă de luat în considerare, refuză să părăsească patul și trebuie s-o dau afară cu forța când îmi beau cafeaua. Revoltată, zgârie la ușă până obosește. Eu, calmă, continui să număr lambriuri și mă gândesc că locuiesc într-un spațiu care seamănă cu un coșciug din lemn. Nu-mi pot opri total gândurile, ele se suprapun peste numărătoarea lambriurilor.

Totuși, lumea nu mai e la fel. Lumea s-a transformat după chipul și asemănarea mea, într-o zi de Sâmbătă, în martie 2020. Parcă sunt un mic Dumnezeu. Până vineri eram ultima entitate de pe Pământ, mereu alergând după ceilalți, prea ocupați să-mi răspundă la telefon sau să se întâlnească cu mine. Atunci când totuși o făceau, îmi vorbeau pe fugă pentru că duceau copiii la școală, fugeau de colo colo după cumpărături sau la ședințe. Câteodată, câte unul îmi oferea ora din pauza de masă și mergeam tot pe fugă la o cafenea sau restaurant. Întotdeauna eu eram cea care mă deplasam în zona unde un prieten sau o prietenă lucra sau locuia. Mereu vorbeam repede pentru că timpul trecea în goană și după masă, mă uitam în gol la orele de singurătate care urmau până când seara, mă uitam la un film și apoi, în sfârșit, făceam ce-mi place mai mult. Să dorm. Să trag oblonul peste lumea asta ocupată.

Acum nu mai e așa. Deodată toată umanitatea seamănă cu mine. Toți sunt în fața unei zile în care nu au nimic de făcut. Toți au timp să-mi vorbească și să împărtășească cu mine într-un ritm relaxat gândurile zilei. Primul lucru pe care mi-l spun e că au deschis dulapul și au făcut ordine în el. Știu, ăsta e primul lucru pe care-l facem când lumea se oprește.

„Virusurile sunt instrumentul prin care spiritele mai evoluate ne resetează”, spune Serghei Nikolaevici Lazarev, parapsiholog rus, psiholog, filozof si scriitor. În plus, la fiecare 12 ani, începe un nou ciclu zodiacal. Întotdeauna, anul șobolanului aduce un nou început pentru fiecare ființă umană. Începe ceva nou și spectaculos, dar nu înainte de resetarea individului. De data aceasta, resetarea este colectivă. Abia aștept să văd ce se întâmplă și dacă teoria lui Lazarev are vreun sens.

Asta am spus în 12 martie pe Facebook. Teoria asta mă fascinează de ani de zile, mai precis din 2008 când, după două viroze pe care le-am luat de la copii la un curs de Aikido, una după alta, când mi-a fost atât de rău încât am crezut că mi-a venit vremea să mă mut în altă lume, două luni mai târziu am început o nouă etapă a vieții mele, complet resetată. Am început să zbor. Am început școala de piloți privați. Asta e mai puțin important, poate. Ce e important e faptul că am citit dintr-un elan toate cărțile lui Lazarev și unul dintre lucrurile pe care le-am reținut a fost declarația lui că virușii sunt modul prin care spiritele superioare ne resetează. Îi și vedeam pe viruși, micuțele entități invizibile, cu trusa de unelte, alunecând prin venele mele purtați de sânge și resetându-mi pe acolo, ca niște programatori, toate mecanismele de funcționare. Mi-i imaginam și ca pe niște mici instalatori invizibili care mai strâng șuruburile pe ici pe colo, pe la sinapse, pe la colțurile gândurilor. Le uneau, le sudau, strângeau bine șuruburile și apoi, osteniți, părăseau corpul meu pentru a migra într-un alt organism care necesita resetare.

Acele două viroze le-am luat de la copii, după cum spuneam. Era pentru prima dată după foarte mulți ani când am lucrat cu copii. Eu neavând copii, n-am prea interacționat cu ei și atunci, nici viruși nu am mai luat de la ei. Am constatat cu surprindere că virușii micuților veniți pe Planetă sunt mult mai puternici decât cei pe care obișnuiam să-i am înainte, când eram mai tânără. Erau niște viruși care parcă luaseră steroizi și m-au țintuit la pat mai bine de o lună. Era ca și acum, anul Șobolanului, acel an care vine cu un nou început. Armata de viruși trimiși de entitățile superioare să ne reseteze s-au îmbrăcat corespunzător, ca niște astronauți și au descins de data asta în număr mare ca să reseteze întreaga umanitate.

Scriu și bate vântul cu 16 kilometri pe oră. Nu e o zi bună să stau în casă, pentru că aici, în mansardă e mult mai frig ca afară atunci când bate vântul care intră furios printre lambriuri și mișcă aerul întruna. Da, mansarda mea nu e izolată și într-o noapte mi-a plouat în pat în timp ce dormeam. M-am trezit și m-am gândit că am făcut pe mine. Eram udă leoarcă. Dormisem atât de profund că nici nu mi-am dat seama că mă plouă în pat. Însă mansarda asta e, deasemenea luxoasă. Are trei camere superbe, lumina intră de peste tot, pe geamuri mari, triunghiulare, mobila e din ratan, scumpă, iar pe pereții acoperiți cu lambriuri sunt și câteva tablouri scumpe.

Afară latră Lee, câinele meu pe care l-am numit Doctorul Osteopat. L-am luat de pe stradă acum aproape opt ani. Cineva îl abandonase pe strada pe care locuiam și eu l-am privit de pe geam timp de trei zile stând în ploaie în același loc și privind disperat în toate părțile. Nu se mișca de pe loc. Făcea câțiva pași spre nord, câțiva spre sud, dar nu cobora de pe trotuarul de vis-a-vis de casa noastră. În prima zi, doar l-am privit, înjurându-i pe toți cei care abandonează animale. A doua zi, eram revoltată și priveam și eu când spre nord, când spre sud, sperând că cineva va veni să-l ia de acolo, cel care-l abandonase sau un suflet dispus să-l salveze și să-și manifeste compasiunea. Nimeni nu se arăta, nici dinspre nord, nici dinspre sud. A treia zi, am văzut că cineva îi pusese un castron cu mâncare iar el dormea epuizat cu capul pe bordură. Nu venise nimeni după el. Și eu eram epuizată, ca și el, epuizată de speranță, de griji, de milă, de revoltă… Am ieșit din casă și m-am dus înspre el nehotărâtă. Încă dormea. Apoi, a deschis ochii și m-a privit. M-am speriat. Vizualizam ani de plimbări de trei ori pe zi cu câinele în lesă. Nu suportam gândul, așa că m-am întors și mi-am propus să mai aștept, însă câinele s-a ridicat brusc și s-a urcat pe mine cu picioarele din față, dând din coadă prietenos. Legătura se stabilise și știam că nu-mi va mai da drumul. Așa îmbrățișați, ca într-un dans, ne-am îndreptat spre casa soțului meu de atunci și amândoi am intrat în curte.

Dr. Lee

Am trăit un soi de post-partum. Zilele care au urmat au fost devastatoare. Dintr-o dată, eram legată pentru o lungă perioadă de o entitate care apăruse în viața mea pe neașteptate. Revoltele din zilele pe care le-am trăit privindu-l de pe geam cum stătea dezamăgit în ploaie, s-au transformat în înțelegerea celor care l-au părăsit. Era un câine dominator care îmi consuma toată energia. Nu e chiar ușor să preiei un câine matur, cred că avea vreo patru ani deja, un câine care face doar ce vrea el, care vrea să mănânce, să se joace, să se plimbe, să latre la tot ce mișcă, să alerge pisici și așa mai departe. N-am avut încotro și l-am plimbat în fiecare zi de două ori. În timpul plimbărilor, câinele pe care între timp fostul meu soț îl numise Lee, încerca să mă izbească cu crupa în genunchiul drept. Eu eram foarte îngrijorată pentru că genunchiul meu drept nu era chiar în regulă după ani petrecuți în artele marțiale așa că, plimbările noastre se transformaseră în stres pentru mine, cea care încercam să-l țin pe Lee departe de genunchiul meu drept care scârțâia de ani de zile și pe care-l protejam tot timpul pentru că de două ori am avut senzația că-mi sărise de la loc. Însă Lee avea un plan. Când eram la plimbare pe un teren viran, iar eu eram cu capul în nori gândindu-mă la fluturii de varză, el a venit în viteză spre mine, a făcut o întoarcere bruscă și m-a izbit cu putere în genunchiul drept pe care l-am auzit trosnind în timp ce inima părea că mi s-a oprit din cauza spaimei. Când am putut din nou lua aer în piept, primul lucru pe care l-am făcut a fost să înjur în cel mai urât mod posibil și am avut intenția să iau câinele de 30 de kilograme de blană și să-l învârt prin aer aruncându-l la o mie de kilometri distanță de viața mea. Însă el era deja la distanță de mine, privindu-mă cu urechile ciulite cum înjur cu ambele mâini presate pe genunchi. Am crezut că s-a rupt ceva în genunchiul meu, nici nu îndrăzneam să mă mișc de pe loc. Totuși, a trebuit, doar ca să constat că genunchiul meu se simte mult mai bine. Nu mai simțeam nicio durere, nu mai auzeam niciun scârțâit când am început să merg și zâmbetul mi-a revenit pe față. Nu-mi venea să cred și am mers în tăcere înapoi spre casă, mirându-mă întruna de faptul că Lee îmi pusese genunchiul la locul lui de drept. L-am îmbrățișat și l-am pupat pe botul ud. Zile în șir s-au scurs nevenindu-mi să cred că o întâmplare ca asta îmi rezolvase o problemă pe care o târam după mine de ani de zile.

Plimbările cu Lee au adus mai multe beneficii. M-a plimbat zilnic și mi-au trecut durerile de spate, iar faptul că-i tot aruncam o minge pe care Lee iubea să o aducă înapoi, mi-a salvat și umărul care se pare că și el era înțepenit de vreme. De aceea, Lee a primit porecla de Doctorul Osteopat.

Acum latră în curte. În luna mai vor fi opt ani de când trăim împreună și ieri, pentru că o motivație de a ieși afară în timpul carantinei e plimbarea câinelui, l-am scos la plimbare. Am constatat că obosește. Câinele meu osteopat a îmbătrânit. Nu mai are energia aceea debordantă pe care o avea când l-am luat de pe stradă. S-a oprit în mijlocul drumului și m-a privit respirând cu greutate. Mi-au dat lacrimile. Și acum, când scriu asta, încep să plâng iar motanul care știe întotdeauna mai bine ca mine când plâng, tocmai s-a făcut nevăzut, ieșind din living pe furiș.

Rumburak

Am un motan, am un câine, care și el are o soție, o cățea Labrador care iubește să creeze diversiuni ca să-i fure osul lui Lee, dar am și un iubit, iubitul meu pe care-l numesc „pisoiul meu sălbăticit”. Pe iubitul meu l-am descoperit pe Facebook acum câțiva ani, într-o zi ploioasă de octombrie. I-am văzut fața frumoasă și i-am cerut prietenia. Mi-a dat-o, însă n-am vorbit în următorii ani. Îi vedeam postările, le citeam, uneori le apreciam, niciodată nu comentam nimic și mereu îmi spuneam în gând: „Ce drăguț e tipul ăsta!” Anul trecut, într-o zi însorită de aprilie, m-am îndrăgostit nebunește de el. Ciudat, nu? Când mi s-a întâmplat asta, tocmai mă uitam la un serial japonez în care un personaj masculin privea îndelung un personaj feminin. Ea îl întreabă: „De ce te uiți așa insistent la mine”, el îi răspunde: „Mă întrebam dacă e posibil să mă îndrăgostesc de tine dacă te privesc insistent.” Așa mi s-a întâmplat mie, m-am uitat la pozele pisoiului meu sălbăticit timp îndelungat și într-o zi, m-am îndrăgostit teribil de el.

De-atunci îl iubesc, însă iubitul meu, până acum câteva săptămâni, lupta pentru o cauză și era mereu ocupat pentru că organiza evenimente, protesta în Place de la Republique, în Paris, crea postări, răspundea la mesaje și scria articole. Pe lângă asta, avea și doi copii și mereu îmi spunea că era ocupat. Copiii încă îi mai are și acum, dar meeting-urile din Place de la Republique s-au sfârșit, iar postările lui despre cauza pentru care luptă par nelalocul lor, acum când toată lumea dezbate un singur subiect, Corona Virus și lockdown-ul global. „Și așa s-a terminat cu manifestațiile, protestele și răzmerițele din întreaga lume”, m-am gândit eu în primele dimineți după ce iubitul meu a fost obligat să-și petreacă timpul în carantină, la Paris. În capitala Franței, carantina a început înaintea noastră, noi încă ne plimbam liniștiți pe străzi când ei trebuiau deja să completeze hârtii ca să iasă din casă.

Da, s-a terminat cu manifestațiile… Parcă-i și văd pe marii conducători ai omenirii. Macron bea și el un vin liniștit sâmbăta după ce a fost hărțuit de vestele galbene, Merkel merge și ea să se epileze odată în viață pentru că neo-naziștii ei nu se mai adună în haite, Xi Jinping doarme o jumătate de oră cu capul pe birou după ce i-a potolit provizoriu pe zurlii din Hong Kong. Nu știu ce face Trump. Nu mi-l imaginez făcând ceva. Iar Iohanis, după ce a primit ordinul prin fax, stă în baie și vorbește singur săsește, odihnindu-se după efortul de a vorbi românește. Gata cu revoltele, cu manifestațiile, gata cu fâlfâirea steagurilor prin piețe, gata cu spectaculoasele flash-mob-uri ale femeilor din întreaga lume împotriva violului sau legii avorturilor. Pacea și liniștea s-au așternut peste planetă și bonus e reducerea substanțială a poluării. Ați văzut cât de frumos arată pământul fără noi? Ați văzut cât de curate devin aerul, apa, străzile? Ora aceea insuficientă a Pământului pe care o serbăm odată pe an s-a prelungit la câteva săptămâni și deja pământul și animalele respiră și ele un pic. Mă întristează faptul că în câteva săptămâni vom ieși din nou să facem totul praf. Văzând efectele secundare ale pandemiei, aș milita pentru lunile pământului, măcar două pe an, în care să lăsăm natura să respire.

În timp ce mă pregăteam să-i scriu un mesaj de consolare iubitului meu, care și el, primul lucru pe care l-a făcut a fost să deschidă ușile dulapului și să se întrebe de unde și când a cumpărat toate acele haine, mă gândeam cât de frumos speculat e acest virus. O rezolvare non-violentă, demnă de inteligența lui Mahatma Gandhi.

I-am scris mesajul de consolare și mi-a răspuns că nu-i pasă de nimic pentru că tocmai și-a comandat o delicatese coreană, un tort de orez modelat în aburi care are un gust cam ca urșii aceia gumoși fără zahăr, role de pește sărat gătit la aburi și un ou fiert în 13 fructe și sos de ardei iute numit Duk Bok Yee. E cam picant, dar cauzează o super dependență, e extrem de gustos, pe deasupra și sățios.