Coq au vin Lockdown Day 2

My ‘wild kitten’ woke me up with a message. “What month of the day are we in”, he asked. Asleep as I was, I thought he was messing up the word order. I sent him a question mark and he repeated the message. Then he sent one more. “About the day, I know it’s today, but in what month? I am confused.”

Ah, yes, I remembered, we are in that stage of the world where the days of the calendar, the months, have been erased, and if we keep it this way, neither the year we are in will matter. “It’s the day after yesterday and the day before tomorrow” I replied, surprised that I could make a consistent connection so early in the morning. He laughed and I laughed with him sending all kinds of emoji. “Every day looks the same”, he told me, “are we still in March?” I sent him a grinning emoji. “Why aren’t you here, with me in quarantine?” he asked me.

Good question. What am I looking for in my attic instead of being with him in his small apartment in Montreuil? He lives on the top floor of a block in Montreuil, near Paris. From the big balcony, you can see the roofs of the blocks in front. The beauty of that place is that you never miss a sunrise when the weather is good. Otherwise, it’s an ordinary place. Up to that floor, we climb the stairs and at night, the surrounding space amplifies the noise of our steps.

Since the day I fell in love with him, I have visited him a few times in Paris. The first time was great because the first time only happens once. After talking for a few months on the messenger, I ran out of patience and I wanted to find out how he smells. He, like any man, was more patient. Maybe not like any man, he might have had an extra girlfriend and because of that, he seemed patient. He kept telling me to be patient because when the time comes, we will know each other personally. He said that if it were in our karma, we would meet even if we do not plan anything. Yes, he certainly had a girlfriend, even though he was chatting with me on messenger all day long. How could he still have a girlfriend? Then why was he so patient? I could not be patient and I was continuously pressing him to accept a date. He just wanted to talk on the phone, exchanged messages and… and what, I asked him. It was my first virtual relationship, but I did not want to end where it started so, I sold my car because I had no money left in my account. For a long time, I lived only at the mercy of my parents who offered me accommodation and meal for the period after the divorce so that I can survive during the mourning period. However, the mourning period lasted for years, I spent everything I had and I still had no desire to start something new. The last thing I still had from the better times in my life was a Mitsubishi Lancer car that I quickly sold and bought a plane ticket to Paris.

It was for the first time I flew to Paris. Because I had lived in isolation for months before this event, when I arrived at the airport, my palms sweated, a sign that I was stressed. A friend I was talking to on the phone while waiting for departure at the airport, told me that the stress came from the fact that I was going to meet a stranger, in an unknown city. I was sure my stress was coming from something else because ‘stress’ was the last word that came to my mind when I was thinking of the unknown stranger in Paris. Emotion, yes, desire, yes, impatience, yes, but stress definitely no.

On the plane, my palms began to sweat even more abundantly. I chose a seat at the window, as I usually do. I love the take-off, I love that moment when the pilots push the throttle fully, I imagine them saying at unison ‘Rotate’ and the airplane detaches from the ground and we get stuck to our seats due to the speed. The airplane climbs, it seems that we head straight to the sky, then, we can hear that sound of the flaps being lifted and the airplane seems to fall for a few seconds, it actually does before we climb even higher, and then, the pilots perform a steep turn overflying the runway. While in the air, my palms sweated alarmingly and I started to laugh to the surprise of the Frenchman sitting next to me. It was the stress of flight and I couldn’t believe it. Definitely, I became wild while I’d spent too much time in self-isolation in my attic to destroy my old habits and to consciously create new ones. I was afraid to fly, me, who had around 300 hours of flight as a pilot in sportive aviation. I was laughing my head off, with my face turned toward the window, to hide my weird mood.


The thought that the pilot took the turn too tight and the speed could be too slow and the plane could stall made my palms sweat so abundantly. Damn it, I was thinking. These planes are on autopilot, I remembered. There is no chance to stall during the take-off; wake up to reality, I was pushing myself. I woke up because I forced myself and analyzed the experience I was going through. What it means to know something, not very coherent, and not to enjoy an experience because you know everything that could go wrong in it! Before I was a pilot, I had no problem taking off, now, instead of enjoying the flight, I was thinking of all the disasters that could have happened. Obviously, none. And if any disaster would have happened, I’m sure it would have been one I couldn’t have imagined.

Once in Paris, I saw a lot of people moving in all directions. First, at the airport, then at Gare du Nord. I hadn’t seen such a crowded place in a long time, maybe never, and above all, I hadn’t seen so many Africans in my life. I felt like landing in N’Djamena, in Chad. Africans of all kinds, tall, short, fat, beautiful, exceptionally beautiful, black as ebony or brown, some elegantly dressed, others with blond dyed hair, women, men, children… all Africans… having that energy which swirls the atmosphere… And I, an anemic blonde, disoriented, trying to find the subway line to the Voltaire station where I had to meet my virtual, Parisian boyfriend.

I managed to break through the crowd and get on the appropriate subway where the emotions started. My heart was beating very fast and my fingers were trembling a little, but my palms were no longer sweating. I was about to meet the man I fell in love with without any real basis. I was thinking about love and its meaning. What is it? Self-Hypnosis? What else could it be, when I gave myself this task? I saw some pictures, I looked at them for a few years, I got soaked with an idea, and then, inside me, a feeling exploded, which started to drag me around the world. This time in Paris.

I arrived at Voltaire station and went out. Noise, chaotic world… white people… some Africans… an Indian… Look, there he is! My lover, my ‘wild kitten’! When I saw him coming through the crowd that had bleached considerably in that area, the passers-by were mostly white and my ‘wild kitten’ stood out from the crowd as the sexiest man on earth. His shiny black hair, perfectly combed, sunglasses that glittered in the light, the vintage jacket, which looked perfect on his body, all made him even more attractive than I had imagined. It was a few moments before I could smell him, but I noticed a detail I had never thought about. I hadn’t thought about how this man walked. Now I could see him walking. He had a revolutionary style of walking and seemed to hit the asphalt so hard with his heels that he seemed to crack it. We got closer and hugged each other. He was very pleased to see me and that was clear for me from the beginning.

We met in front of an Indian restaurant. We both looked at it, but we didn’t want to waste our time eating so we stopped a taxi and headed for his house. In the car, we were both staring at each other, holding hands, and even though we had talked on the messenger for hours and written thousands of messages, now it seemed we didn’t have anything to say to each other. The world had disappeared. Vaguely, I heard in the background the sounds of the overcrowded city. With the corner of my eye, I noticed the buzz on the streets of Paris, the cars speeding around, the cyclists pedaling on the side of the road, the people walking on the sidewalks, jamming, trying to avoid each other, sometimes swearing, I didn’t know why, but it was clear to me that they were throwing ugly words to each other. I could see the shops lined up on every street, dozens of shops, dozens of pubs, all full to the brim on a Thursday afternoon. I would have liked to go by taxi and have time to contemplate one of the busiest cities of the world, but that day the only thing I wanted to look at were those dark, deep, mysterious eyes that I had dreamed of in the last months. I will have enough time to contemplate the crowds of Paris, by taxi, by bus, close-up, at a distance… someday, a few months later, a few years later, when I get tired of looking at these black eyes…

The taxi turned right, on a side street, my boyfriend’s phone started ringing, on the radio Lara Fabian was singing “Demain n’existe pas” when I, going on looking at him answering his phone and starting to talk in melodious French, I felt invaded by selfishness, envy, and jealousy. A smile appeared in the corner of my mouth when I felt that mixture of emotions overlapping over the endless love that dragged me to Paris. I was jealous, envious of every being, activity, phone, message, thought that could rob me of my time spent with my boyfriend. I could hear myself thinking: “A man who has passions, hobbies, or vices is annoying. Passions, hobbies, or vices are like mistresses who steal from the time of a relationship. We, women, don’t get angry because men drink, worrying they could harm themselves or spend their money. No. We get angry because we can no longer use them when we need something, especially attention. Friends, jobs, acquaintances, brushing the teeth, taking showers, all these activities steal from our time spent with them.”

Only the second day of quarantine… as if all his activities multiplied with mine weren’t enough to steal our time together, now the whole world steals our time! A tiny virus, invisible, maybe just a ghost, maybe a media show meant to change the world’s order… I’m not even certain that this virus exists. I can only take for granted the word of doctors, researchers, pharmacists, and politicians. Who guarantees the existence of this virus?

I switch on the TV and watch the news. Hundreds of dead in Italy, spectacular images with brown coffins each adorned with a rose, lined up on three rows. I find out that in America the cases have multiplied and New York is the worst affected state, England has been quarantined for a period of three months, Spain catches up with Italy, China has recovered and reopened its museums, Japan, as usual, it is calm, few cases, docile people. What interests me is the situation in France. What is my boyfriend doing in France? And I don’t want to find out from him, because I don’t believe him, I want to find out from the doctors. What is the real danger in France? Will the virus ever come to visit my lover? Is there any chance? Then it would be tragic. Even if he were asymptomatic, I would go to Paris, cross borders illegally, walk on foot, steal cars, fight police, homeless people, or criminals, cross mountains on foot like Brancusi. I think I would lose my mind.

One question that haunts me is what do homeless people do in these circumstances? Yesterday, I went to buy chocolate at the nearby store. At the corner of the street, we have a sort of neighborhood shop that, among other things, also sells cheap alcohol. During normal days, all of which have been since I lived here, this shop has sold alcoholic drinks to homeless guys. Maybe they have homes; I never asked them. Day after day, from seven in the morning until late at night, this unhealthy neighborhood shop had lots of people gathered at its door. Aunt Anne, the owner, a fat lady, with short-cut grey hair and without a bit of elegance, served these people who drank their cognac, vodka or cheap wine on the curb in front of her filthy shop. Every time I bought something from her, I almost felt like puking. She used to take the money from my hand, then spit on her fingers, count it, and after that, with those fingers full of saliva, she handed me the change.

Yesterday, I didn’t enter her shop, I went to another one, but I passed in front of her door. Of all those who usually drank on the curb in front of the shop, or on its stairs, I’ve noticed only one. A young, dirty boy, who always has a cap on his head, either summer or winter, and who uses to speak to himself in a low voice. Now, he was standing stiff near the shop, like a statue, motionless, he wasn’t even speaking to himself. He had his cap on, almost covering his eyes. I think that he has that cap ever since he was born. The wind was strong and it lifted the dust off the roadside. Behind me, two bad boys were strolling in a hurry. I felt their energy from several tens of meters away and turned to see them. They were walking fast, with the collars of their jackets lifted, with their heads lowered between their shoulders, with that way of gazing of a hyena at hunting and they fixed their eyes on the man-statue in front of the filthy shop. Out of their reflex of evil-doers, or out of pure wickedness, they took him by the jacket and slammed him on the tarmac. The man did not move, he just fell and remained there, on the tarmac, in the position in which they slammed him. There was no one else on the street. A shiver passed over my spine and I felt some goose pimples on my forearms. I was about twenty feet away from them, but I turned around and, like the criminals, I started to go fast and resolutely straight towards them. The wind lifted the dust on the sidewalks and I covered my face with my arms not to hit me in the eyes. I gathered my hair with my hands because it was fluttering in all directions and I could hardly see anything. It had only been a gust, and then the wind stopped.

The bad boys saw me coming and grinned at me. I took the cellphone out of my pocket and pointed it at them. At that moment, they disappeared. They crossed the street and vanished behind a house. In western movies, when the sheriff took out his gun, it had the same effect. Now I took out the phone and the criminals vanished, scared that I could have filmed them. Thinking that the cell phone is the magic wand of our times, I started laughing as I watched the man-statue standing up from the tarmac and repositioning next to Aunt Anne’s door. Glancing at him, I asked if everything was in order. He also looked at me, better said through me. He had a lost look, two blue-washed eyes that expressed nothing. I have never talked to him, but I have seen him so many times that he seemed to belong to me, that he was from my entourage, that he was part of the daily scenery of my life and I did not want him to be attacked. What happens to all these people in this global crisis? Does each of them have someone like me who scares off the aggressors?

I returned home and sent a virtual heart to my boyfriend and my mind flew again to our first date.

I don’t know how we got to his apartment the first time, I don’t remember if I noticed how that place looked, what sort of furniture my lover had, the layout of the house, I know almost nothing. Our talk was trivial and we chatted only out of sheer politeness because none of us was interested in talking. Our words were like birds’ songs and our movements like their dance during the mating period. He took the first step. He hugged me and kissed me. I closed my eyes trying to feel his smell, but that man had no scent, no smell at all. He took me by the hand and led me to the bedroom. We undressed quickly, and I hid under the blanket, like a child. He tried to come near me, under the blanket, but I held it tight and didn’t let him get close to me.

He: Don’t you let me near you?

He took me in his arms, wrapped in blanket and I felt shy while I was looking at him with glittering eyes.

He: You said you love me. Do you really love me?

Me: I truly love you. I truly love you. I love you!

I felt him getting excited hearing my words coming from my heart because it was true, I loved him terribly and I couldn’t help letting him under the blanket with me, but I wanted to postpone the moment for as much as I could because it was for the first time, and the first time only happens once. He took me in his arms again and I touched his forearm on which he had a tattoo representing a yak, who had as eye, a brown little mole.

Me: You have the same mole as me, in the exact same spot.

He: I noticed. We also have the upper right tooth a little bluish. Both of us, the same.

Me: We resemble each other.

He started to laugh aloud.

He: No way, we don’t resemble each other. We have a few resemblances, but we don’t resemble each other.

Me: Yes, we do. Like you are ‘my brother from another mother’.

He: I don’t want to be your brother. The last thing I want is you to be my sister. No.

I let him under the blanket and he caressed my whole body. I felt his lips on my breasts and his sharp teeth biting my nipples. He lowered his kisses and moved slowly to my abdomen.

He: I heard that in the culture of a tribe of Indians in the Amazon area there are three types of vagina.

Me: Tell me!

He: Some resemble heaven, others the earth and the third type is called the Middle Kingdom. I do not know exactly what they were referring to when talking about the Middle Kingdom.

Me: It sounds poetic, though. You are as vast as heaven, and I am the earth in love with heaven.

The: Exactly. The Earth that is facing the sky, looking up.

Me: If you are heaven and I adore the missionary position, of course, my vagina is the second type and has come to meet you, heaven.

He: For women of the second type, the best position is the missionary one because when they are lying on their backs, their vagina is pointing to the sky, so you like me to be above you as if you were meeting heaven. For the first type, the best positions are two, the one above or the position of the dog, the man penetrates it from behind.

Me: Which one do you like the most?

He: It depends on my mood.

Me: And the third type, the one with the poetic name?

He: The Middle Kingdom is very versatile.

Me: Be it versatile, then.

My ‘wild kitten’ proved to be an absolutely fascinating and surprising lover when it came to sex. I liked everything about him, his muscular body, the warm smile, the thick and shiny hair, the way he touched me, his French accent, and the lack of smell.

I’m eating the chocolate I bought earlier and I’m waiting for a message from my self-quarantine lover in his place in Montreuil. ”Do you know what the use of pants is?” he asked. ”You began to ask odd questions, mon cher”, I answered. ”The lockdown just started”. I sent the message full of emoji. Damn it! As if we cannot live without these emoji anymore! Sometimes, when I read a real book, I feel the need of giving a like or some sort of emoji and I am frustrated when I notice that I can’t do it. ”I don’t even want to think about what questions I’ll ask at the beginning of May”, he said, sending me a row emoji at the end of his message.

After a while, he called me and I saw my lover dressed up as a cook again. His kitchen was all ready for a feast.

He: Coq au vin! Chicken braised with wine, mushrooms, salty pork or bacon, onions, garlic and sometimes even a drop of brandy. Now, a drop of brandy, too.

He took the brandy bottle, spread a little over the food he was cooking and then drank quite a lot from the bottle.

Me: Don’t get too drunk yet, dear. It looks delicious!

He: It is. Do you want to learn how to cook one of the most famous French dishes? Coq au vin! I would translate it as ‘rooster in wine’. It’s classified as the most delicious French cuisine, right after Soupe à l’oignon, which I’m sure you wouldn’t like it, as you don’t like onion much. For Coq au vin, remember to use Burgundy.

He took the bottle of wine, showed me the label on it, Burgundy, and then he took a mouthful of wine directly from the bottle.

He: Sometimes, I’m not sure if I want to get drunk or to cook. That’s why I mainly choose dishes in which using some booze it’s a must.

I laughed. I’ve already used all my lines that seem proper to say when he starts to cook, so I only laughed but said nothing. Every time he cooks, he shows me every move he makes. If I’m not online, which hardly happens, he records all the dishes he cooks and I have to watch them later. As usual, today I must assist at a cooking lesson.

First, he listed the ingredients. Four chicken thighs, two cups full-bodied red wine, Burgundy, of course, that much I remembered. Add coarse salt and freshly ground pepper, eight ounces slab bacon, cut into 1/2-inch dice, three tablespoons extra-virgin olive oil if needed, one medium onion, finely chopped. Besides, you need eight garlic cloves, thinly sliced, ten white pearls onions, peeled. Also, 1/2 pound small cremini mushrooms, three tablespoons all-purpose flour, one tablespoon tomato paste, two tablespoon Cognac, one chicken liver, coarsely chopped, two bay leaves and five fresh thyme springs.

No, I didn’t remember all these ingredients while he listed them, showed them to me and forced me to watch him cooking all the way to the end. He wanted, for some reason, to be sure that I would remember this recipe, so he also sent me messages, with all the ingredients, and then he sent me five messages with precise directions.


Message 1

Place the chicken in a large bowl and add wine. Cover and refrigerate it overnight.

Message 2

Preheat oven to 325 degrees. Remove chicken from wine and pat it dry. Reserve wine. Season chicken with salt and pepper.

Message 3

Cook bacon in a Dutch oven over medium-low heat until crisp, about 20 minutes. Transfer the bacon to a plate, leaving drippings in pot. You should have three tablespoons; you may need to add oil.

Message 4

Raise heat to medium-high. Working in batches, cook chicken, flipping once, until golden, 4 to 5 minutes per side. Transfer it to a plate. Add onion to the pot and cook 4 to 5 minutes. Add garlic and cook 2 minutes. Add pearl onions and mushrooms and cook until brown, 3 to 4 minutes. Stir in flour and tomato paste and cook 2 minutes. Add Cognac and cook, stirring, one minute.

Message 5

Return the bacon and chicken to the pot. Pour in reserved wine and add chicken liver and herbs. Bring it to a simmer. Cover and place in oven until chicken has cooked through and vegetables are tender, 45 minutes to 1 hour. Discard herbs and skim fat from the surface.


Coq Au Vin Lockdown Ziua 2

Pisoiul meu sălbăticit m-a trezit cu un mesaj. „În ce lună a zilei suntem”, m-a întrebat. Adormită cum eram, credeam că a încurcat ordinea cuvintelor. I-am trimis un semn de întrebare și a repetat mesajul. Apoi, a mai trimis unul. „Despre zi, știu că e azi, dar în ce lună? Sunt confuz.”

Ah, da, mi-am amintit eu, suntem în acea etapă a lumii în care se șterg zilele din calendar, lunile, și dacă o ținem tot așa, nici anul în care suntem nu va mai conta. „E ziua de după ieri și cea de dinainte de mâine”, i-am răspuns, mirată că pot face o conexiune coerentă la ora aceea. A râs iar eu am râs cu el trimițând tot felul de emoji. „Toate zilele seamănă”, mi-a spus, „suntem încă în martie?” I-am mai trimis un emoji rânjit. „De ce nu ești aici, cu mine în carantină?”, m-a întrebat.

Bună întrebare. Ce caut în mansarda mea în loc să fiu în micuțul lui apartament din Montreuil? El stă la ultimul etaj al unui bloc din localitatea Montreuil de lângă Paris. De pe balconul lui mare se văd acoperișurile blocurilor din față. Frumusețea acelui loc e că niciodată nu ratezi un răsărit atunci când vremea e bună. În rest, e un loc obișnuit. Până la etajul lui urcăm pe scări și noaptea zgomotul pașilor pe trepte e amplificat de spațiul din jur.

Din ziua în care m-am îndrăgostit de el, l-am vizitat de câteva ori la Paris. Prima dată a fost grozav pentru că prima dată se petrece o singură dată. După ce am vorbit câteva luni pe messenger, eu nu mai aveam răbdare și-mi doream foarte mult să aflu cum miroase. El, ca orice bărbat, era mai răbdător. Poate că nu ca orice bărbat, poate avea o iubită în plus și atunci părea răbdător. Îmi tot spunea să am răbdare pentru că atunci când vine momentul, ne vom cunoaște personal. Spunea că dacă e în karma noastră, ne vom întâlni chiar dacă nu plănuim nimic. Da, sigur avea o iubită, deși stătea la taclale cu mine toată ziua. Cum oare putea să mai aibă și o iubită? Atunci de ce era așa de răbdător? Eu nu puteam fi răbdătoare și îl tot presam să accepte o întâlnire. El voia doar să vorbim la telefon, să ne trimitem mesaje și… Și ce, l-am întrebat. Era prima mea relație pe net, însă nu doream să se sfârșească tot acolo unde a început, așa că, mi-am vândut mașina, pentru că demult nu mai aveam niciun ban în cont, trăiam doar din mila părinților mei care mi-au oferit cazare și masă pentru perioada de după divorț, ca să-mi trăiesc în liniște perioada de doliu. Numai că perioada asta s-a lungit ani de zile, eu am cheltuit tot ce aveam și încă nu se născuse în mine dorința să fac ceva nou. Ultimul lucru pe care-l mai aveam din zilele bune ale vieții mele era o mașină Mitsubishi Lancer pe care am vândut-o rapid și mi-am cumpărat un bilet de avion spre Paris.

Era prima dată când zburam spre Paris. Pentru că trăisem în izolare luni de zile înainte de acest eveniment, când am ajuns în aeroport, mi-au transpirat palmele, semn că eram stresată. O prietenă cu care vorbeam la telefon îmi spunea că stresul vine de la faptul că merg să întâlnesc un necunoscut, într-un oraș necunoscut. Eram sigură că stresul meu venea de la altceva pentru că stres era ultimul cuvânt care-mi trecea prin minte când mă gândeam la necunoscutul de la Paris. Emoție, da, dorință, da, nerăbdare, da, însă stres în niciun caz.

În avion, palmele au început să-mi transpire și mai tare. Mi-am luat bilet la geam, ca de obicei. Iubesc decolarea, iubesc momentul acela când piloții împing maneta de gaz în plin, mi-i imaginez spunând la unison „Rotate” și avionul se desprinde de la sol, iar noi ne lipim de spătarul scaunelor din cauza vitezei. Avionul urcă, pare că ne îndreptăm direct spre cer, pe urmă, se aude sunetul acela al flapsurilor care se ridică iar avionul pare să cadă în gol pentru câteva secunde, însă, din contră, urcă și mai sus iar apoi, pilotul execută un viraj ca să se înscrie pe traiect. În acel moment, palmele mi-au transpirat și mai tare și am început să râd, spre surprinderea francezului care stătea lângă mine. Era stresul zborului și nu-mi venea să cred. M-am sălbăticit de tot în timpul în care am stat în mansardă în auto-izolare ca să-mi distrug vechile obiceiuri și să-mi creez conștient altele noi. Îmi era frică să zbor, mie, care aveam vreo trei sute de ore de zbor la manșa avioanelor mici din aviația sportivă pe care o făcusem cu câțiva ani în urmă. Râdeam din ce în ce mai tare, cu fața înspre geamul avionului ca să nu bulversez restul pasagerilor.


Gândul că pilotul a luat virajul prea strâns iar viteza putea fi prea mică și avionul ar putea intra în vrie mi-au făcut palmele să transpire și mai tare. La naiba, mă gândeam. Avioanele astea sunt pe pilot automat, îmi reaminteam. N-au nicio șansă să intre în vrie la decolare, trezește-te la realitate, mă certam eu în gând. M-am trezit pentru că mi-am impus și analizam experiența prin care treceam. Ce înseamnă să știi ceva, nu foarte coerent, și să nu-ți mai facă plăcere o experiență pentru că știi tot ce ar putea merge prost în ea! Înainte să fiu pilot, nu-mi puneam nicio problemă la decolare, acum, în loc să mă bucur de zbor, mă gândeam la toate dezastrele care ar putea să se întâmple. Evident, niciunul. Iar dacă s-ar fi întâmplat vreunul, sunt sigură că ar fi fost unul care nu mi-ar fi putut trece prin minte.

Odată ajunsă la Paris, am nimerit într-o mulțime de oameni care se mișcau în toate părțile. Prima dată în aeroport, apoi în Gare du Nord. Nu mai văzusem atâta puzderie de oameni de ani de zile, poate niciodată, și mai ales, nu văzusem în viața mea atâția africani la un loc. Parcă aterizasem în Chad, în Djamena. Africani de toate felurile, înalți, scunzi, grași, frumoși, excepțional de frumoși, negri ca abanosul sau mai maronii, unii îmbrăcați elegant, alții cu părul vâlvoi, femei, bărbați, copii… Toți africani… Cu energia aceea care învârte atmosfera… Iar eu, o blondă anemică, dezorientată, încercând să găsesc linia de metrou spre stația Voltaire unde-mi dădusem întâlnire cu iubitul meu virtual, parisian.

Am reușit să răzbat prin mulțime și să urc în metroul corespunzător unde au început emoțiile. Inima îmi bătea foarte tare și degete îmi tremurau puțin, dar palmele nu-mi mai transpirau. Urma să văd pe viu acel om de care mă îndrăgostisem nebunește fără niciun temei real. Mă gândeam doar la iubire și la ce înseamnă ea. Autohipnoză? Ce altceva putea fi, când eu mi-am dat această sarcină de una singură? Am văzut o poză, am privit-o câțiva ani, m-am îmbibat de o idee, iar apoi, în mine a explodat un sentiment care a început să mă plimbe prin lume. De data asta la Paris.

Am ajuns la stația Voltaire și am ieșit în stradă. Vuiet, lume haotică… albi… câțiva africani… un indian… Uite-l! Iubitul meu, pisoiul meu sălbăticit! Când l-am văzut venind prin mulțimea care în acea zonă se albise considerabil, trecătorii erau în majoritate albi, pisoiul meu sălbăticit se desprindea dintre oamenii aceia ca cel mai sexy om de pe pământ. Părul lui negru lucios, perfect pieptănat, ochelarii de soare care-i sclipeau în lumină, geaca vintage care-i venea trăsnet, toate îl făceau și mai atrăgător decât fusese în imaginația mea. Erau acele câteva clipe de dinainte să-i simt mirosul, însă am remarcat un detaliu la care nu mă gândisem niciodată. Nu mă gândisem la felul în care merge acest om. Acum îl vedeam mergând. Avea un mers de revoluționar și părea că lovește asfaltul atât de puternic cu călcâiele încât părea că-l sparge. Ne-am apropiat unul de celălalt și ne-am îmbrățișat puternic. Era foarte mulțumit să mă vadă și asta mi-a fost clar de la început.

Ne-am întâlnit în fața unui restaurant. Amândoi ne-am uitat înspre el, dar parcă nu doream să ne pierdem timpul mâncând, așa că am oprit un taxi și am pornit spre casa lui. În mașină am stat amândoi ochi în ochi, lipiți unul de altul și deși vorbisem pe messenger ore întregi și ne-am scris mii de mesaje, acum părea că n-avem să ne spunem niciun cuvânt. Lumea dispăruse. Vag, auzeam în fundal sunetele gălăgioase ale orașului care vuia. Cu colțul ochilor remarcam debandada de pe străzile parisiene, mașinile care circulau cu viteză claxonând întruna, bicicliștii pedalând pe marginea carosabilului, oamenii de pe trotuare care se îngrămădeau, se evitau, uneori se înjurau, nu știu de ce, dar îmi era clar că își spuneau vorbe urâte. Vedeam magazinele înșirate pe fiecare stradă, zeci de magazine, zeci de baruri, toate pline ochi într-o zi de joi după masă. Mi-ar fi plăcut să merg cu taxiul și să am timp să contemplu unul dintre cele mai aglomerate orașe ale lumii, însă în acea zi singurul lucru la care voiam să mă uit erau ochii aceia negri, adânci, misterioși, pe care îi visasem în ultimele luni. Voi avea timp destul să contemplu aglomerația Parisului, din taxi, din autobuz, de aproape, de la distanță… Cândva, peste luni, peste ani, atunci când mă voi sătura să privesc acești ochi negri…

Taxiul a virat la dreapta pe o stradă lăturalnică, telefonul iubitului meu a început să sune, la radio cânta Lara Fabian „Demain n’existe pas” când eu, continuând să-l privesc cum răspunde la telefon și începe să vorbească în melodioasa limbă franceză, am fost invadată de egoism, invidie și gelozie. Un zâmbet mi-a apărut în colțul gurii când am simțit acel amalgam de emoții suprapunându-se peste iubirea nesfârșită care m-a târât la Paris. Eram geloasă, invidioasă pe orice ființă, activitate, telefon, mesaj, gând care putea să-mi răpească din timpul meu petrecut cu iubitul meu. Mă auzeam gândind: „Cu adevărat enervant e un bărbat care are preocupări sau vicii. Preocupările și viciile sunt ca niște amante care fură din timpul unei relații. Noi femeile, nu ne supărăm că bărbații beau pentru că-și fac rău sau pentru că-și cheltuie banii. Ne supărăm pentru că nu ne mai putem folosi de ei atunci când avem nevoie de ceva, în special de atenție. Prieteni, drumuri, cunoștințe, spălatul pe dinți, mersul la toaletă, toate fură din timpul nostru petrecut cu ei…”

Sunt abia în a doua zi de carantină. Nu-mi ajungeau toate activitățile mele, care înmulțite cu ale lui, furau din timpul nostru împreună! Deodată, o lume întreagă ne-a răpit timpul. Un virus minuscul, invizibil, poate doar o nălucă, poate doar un spectacol mediatic menit să schimbe ordinea mondială a lumii… Nici nu sunt sigură că acest virus există. Nu pot decât să-i cred pe cuvânt pe medici, pe cercetători, pe farmaciști și pe politicieni. Dar cine garantează existența acestui virus?

Deschid televizorul și urmăresc știrile. Sute de morți în Italia, imagini spectaculoase cu sicriele maro împodobite fiecare cu câte un trandafir, înșirate pe trei rânduri. Aflu că în America s-au înmulțit cazurile și New York-ul e cel mai afectat stat, Anglia a declarat carantina pentru o perioadă de trei luni, Spania e pe urmele Italiei, China și-a revenit și a redeschis muzeele, Japonia, ca de obicei, e calmă, cazuri puține, oameni docili. Ce mă interesează e situația Franței. Ce face iubitul meu în Franța? Și nu vreau să aflu de la el, pentru că nu-l cred, vreau să aflu de la medici. Care e pericolul real în Franța? Va ajunge vreodată virusul să-mi viziteze iubitul? Există vreo șansă? Atunci ar fi tragic. Chiar dacă el ar fi asimptomatic, aș pleca la Paris, aș trece granițele ilegal, aș merge pe jos, aș fura mașini, m-aș lupta cu poliția, cu oamenii fără adăpost sau cu răufăcătorii, aș trece munții pe jos ca Brâncuși… Cred că mi-aș pierde mințile.

O întrebare care mă bântuie e ce fac oamenii fără adăpost în aceste condiții? Ieri am mers să-mi cumpăr ciocolată la magazinul din apropiere. La colțul străzii avem un soi de alimentară de cartier care, printre altele, vinde și alcool ieftin. În zilele normale, toate care au fost de când locuiesc aici, această alimentară a servit băuturi alcoolice unor tipi care par fără adăpost. Poate au adăposturi, nu i-am întrebat niciodată. Zi de zi, de la șapte dimineața, până seara târziu, această alimentară insalubră de cartier avea o mulțime de oameni adunați la ușa ei. Tanti Ana, cea care-l deține, o doamnă grasă, tunsă scurt și fără pic de eleganță, îi servește pe acești oameni care își beau cognacul, vodka sau vinul ieftin pe bordura din fața alimentarei. De câte ori cumpăram ceva de la ea, aproape făceam herpes de greață. Îmi lua banii, apoi își scuipa pe buricele degetelor și apoi, îmi dădea restul pe care-l număra cu degetele acelea pline de salivă.

Ieri n-am intrat la ea, m-am dus la alt magazin, dar am trecut prin fața ușii ei. Dintre toți cei care beau la ea, rămăsese numai unul. Un băiat tânăr, murdar, care mereu umblă cu o căciulă pe cap, fie vară, fie iarnă și care mai tot timpul vorbește singur. Acum stătea înțepenit lângă ușa lui tanti Ana, ca o statuie, fără să se miște deloc, nici măcar nu vorbea singur de data asta. Avea trasă pe ochi căciula lui pe care cred că o are din copilărie. Vântul era puternic și ridica praful de pe marginea drumului. În spatele meu au apărut doi băieți de cartier. Le-am simțit energia de la câteva zeci de metri distanță și m-am întors să-i văd. Mergeau repede și apăsat, cu gulerele gecilor ridicate, cu capul între umeri, cu căutătura aceea de hienă la vânătoare și și-au fixat privirea pe omul-statuie din fața magazinului Anei. Din reflexul lor de răufăcători, sau din pură răutate, l-au prins de geacă și l-au trântit pe asfalt. Omul nu s-a mișcat, doar a căzut și a rămas acolo în poziția în care l-au trântit. Nu mai era nimeni pe stradă. Un fior mi-a trecut pe șira spinării și am simțit cum mi se face pielea de găină. Eu eram la vreo douăzeci de metri de ei, însă m-am întors și, la fel ca și răufăcătorii, am început să merg repede și apăsat direct spre ei. Vântul a ridicat praful pe trotuar și mi-am dus mâinile la față ca să-l opresc să mă izbească în obraz. Mi-am adunat părul cu mâinile pentru că-mi zbura vâlvoi în toate părțile și aproape nu mai vedeam nimic. Fusese doar o rafală, apoi s-a potolit.

Băieții de cartier m-au văzut venind și mi-au rânjit, numai că eu am scos telefonul mobil din buzunar și l-am îndreptat spre ei. În acel moment, au dispărut. Au traversat strada și s-au făcut nevăzuți în spatele unei case. În western-uri, se scoteau pistoalele și aveau același efect. Acum am scos telefonul și răufăcătorii s-au făcut nevăzuți, speriați că i-aș fi putut filma. Gândindu-mă că telefonul mobil e bagheta magică a timpurilor noastre, am început să râd în timp ce-l priveam pe omul statuie cum se aduna de pe jos și se repoziționa lângă ușa lui tanti Ana. L-am întrebat din priviri dacă totul e în ordine. Se uita și el la mine, mai bine spus prin mine. Avea o privire pierdută, niște ochi albaștri spălăciți care nu exprimau nimic. N-am vorbit niciodată nimic cu el, însă l-am văzut de atâtea ori că mi se părea că-mi aparține, că e din anturajul meu, că face parte din decorul zilnic al vieții mele și nu doream să fie atacat. Oare ce se întâmplă cu toți acești oameni în criza asta mondială? Au fiecare dintre ei pe cineva ca mine care le alungă agresorii?

M-am întors acasă și i-am trimis o inimioară virtuală iubitului meu și mintea mi-a zburat din nou la prima noastră întâlnire.

Nu știu cum am ajuns în apartamentul lui prima dată, nu știu dacă am remarcat cum arăta locul acela, ce mobilă avea, cum erau dispuse încăperile din locuință, nu știu mai nimic. Vorbele dintre noi erau banale și conversam doar din politețe pentru că niciunul nu eram interesați de vorbe. Vorbele noastre erau ca ciripitul păsărilor, iar mișcările ca un dans al lor în perioada de rut. El a făcut primul pas. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Eu am închis ochii și am vrut să-i simt mirosul, însă omul acesta n-avea miros. M-a luat de mână și m-a dus în dormitor. Ne-am dezbrăcat foarte repede, iar eu m-am cuibărit goală sub pătură, ca un copil. El a încercat să intre sub plapumă, dar eu am ținut-o strâns și nu l-am lăsat să se apropie de mine.

El: Nu mă lași lângă tine?

M-a luat în brațe cu plapumă cu tot iar eu mi-am băgat nasul sub plapumă și l-am privit cu ochii sclipind, pe sub sprâncene.

El: Ziceai că mă iubești. Mă iubești cu adevărat?

Eu: Te iubesc cu adevărat. Te iubesc cu adevărat. Te iubesc!

L-am simțit cum s-a excitat auzindu-mi vorbele spuse din suflet, pentru că așa era, îl iubeam teribil și nu puteam să nu-l las să intre sub plapumă cu mine, însă voiam să amân cât mai mult momentul, pentru că era pentru prima dată, iar prima dată nu se întâmplă decât o singură dată… M-a luat în brațe cu plapumă cu tot, iar eu i-am atins antebrațul pe care avea tatuat un yak care avea drept ochi, o aluniță.

Eu: Ai exact aceeași aluniță ca și mine, fix în același loc.

El: Am observat. Avem și caninul drept de sus un pic albăstrit. Amândoi același.

Eu: Semănăm, nu-i așa?

El a început să râdă în hohote.

El: În niciun caz nu semănăm. Avem câteva lucruri asemănătoare, dar nu semănăm.

Eu: Ba semănăm. Like „you are my brother from another mother”.

El: Nu vreau să fiu fratele tău. În niciun caz nu vreau să fiu fratele tău.

L-am primit sub plapumă și mi-a mângâiat tot corpul. I-am simțit buzele pe sâni și dinții tăioși mușcându-mi sfârcurile. A coborât cu buzele încet spre abdomenul meu.

El: Am auzit că în cultura unui trib de indieni din zona amazoniană există trei tipuri mari de again.

Eu: Spune-mi!

El: Unele seamănă cu cerul, altele cu pământul, iar al treilea tip se numește regatul mijlociu. Nu știu exact la ce se refereau ei când vorbeau de regatele mijlocii.

Eu: Nu-i nimic, sună poetic. Tu ești vast ca cerul, iar eu sunt o pământeană îndrăgostită de car.

El: Exact. O pământeană îndreptată spre cer, care privește în sus.

Eu: Dacă tu ești cerul, iar eu ador poziția misionarului, clar, vaginul meu e al doilea tip și a venit să te întâlnească pe tine, cerul.

El: Pentru femeile din tipul al doilea, cea mai bună poziție e a misionarului, pentru că atunci când sunt întinse pe spate, vaginul e îndreptat spre cer, așa că ție îți place ca eu să stau deasupra ca și cum te-ai întâlni cu cerul. Pentru primul tip, cele mai bune poziții sunt două, cea de deasupra sau poziția câinelui, bărbatul o penetrează din spate.

Eu: Ție care-ți place cel mai mult?

El: Depinde de dispoziție.

Eu: Iar al treilea tip, cel cu nume poetic?

El: Regatul mijlociu e foarte versatil.

Eu: Versatil mi-ar plăcea mai mult.

Pisoiul meu sălbăticit s-a dovedit un iubit absolut fascinant și plin de surprize când venea vorba despre sex. Îmi plăcea totul la el, corpul lui musculos, zâmbetul cald, părul des și lucios, felul în care mă atingea, accentul lui franțuzesc și lipsa mirosului.

Mănânc ciocolata cumpărată mai devreme și aștept un mesaj de la iubitul meu izolat la domiciliul lui din Montreuil. „Știi cumva la ce folosesc pantalonii?” m-a întrebat pe messenger. „Ai început să pui întrebări ciudate, mon cher”, i-am răspuns. „Carantina abia a început.”, și am mai pus câteva emoji. Damn it, parcă nu mai putem trăi fără emoji, uneori când citesc câte o carte pe hârtie, îmi vine să dau like sau să pun câte un smiley și mă surprinde că nu am cum. „Nici nu vreau să mă gândesc ce întrebări o să pun pe la începutul lui mai”, mi-a trimis el un mesaj cu câteva emoji-uri la sfârșit.

După un timp m-a sunat și mi-am văzut iubitul din nou, îmbrăcat ca un bucătar. Bucătăria îi era pregătită pentru un festin.

El: Coq au vin! Pui înăbușit cu vin, ciuperci, carne de porc sau slănină sărată, ceapă, usturoi și uneori chiar și un strop de cognac. Acum, și o picătură de cognac.

A luat o gură de cognac din sticlă, a stropit un pic peste mâncarea pe care o gătea și a mai băut destul de mult din sticlă.

Eu: Nu te îmbăta prea tare încă, dragul meu. Arată delicios!

El: Este absolut delicios. Vrei să înveți să gătești una dintre cele mai faimoase mâncăruri franțuzești? Coq au vin! Aș traduce prin „cocoș în vin”. E clasificată drept cea mai delicioasă mâncare franțuzească, imediat după Soupe à l’oignon, care sunt sigur că nu ți-ar plăcea, pentru că nu îți place prea mult ceapa. Pentru Coq au vin, nu uita să folosești vin Burgundy.

A luat sticla de vin, mi-a arătat eticheta, Burgundy, și apoi a luat o altă gură de vin direct din sticlă.

El: Uneori nu sunt sigur dacă vreau să gătesc sau să mă îmbăt. De asta aleg de cele mai multe ori rețete care să necesite puțină băutură alcoolică.

Am râs. Am folosit deja toate replicile care păreau potrivite pentru momentele în care el începea să gătească așa că, doar am râs, dar n-am spus nimic. De fiecare dată când gătește, îmi arată toate mișcările pe care le face. Dacă nu sunt online, ceea ce se întâmplă rar, înregistrează toate mâncărurile pe care le gătește și eu trebuie să le vizionez mai târziu. Ca de obicei, astăzi a trebuit să asist la o lecție de cooking.

Prima dată, mi-a înșirat toate ingredientele. Bucăți bune de friptură de la un cocoș de casă, două pahare mari de vin roșu, Burgundy, atât am reținut. 250 ml de supă concentrată de pasăre. 60 ml de cognac, 2 linguri de pastă de roșii, 300 de grame de ciuperci champignon, tăiate în sferturi, 250 de grame de arpagic. O tijă de țelină apio, un morcov, 60 de ml de ulei de măsline extravirgin, 40 de grame de unt, o lingură de făină, 100 de grame de bacon, un cățel de usturoi fin tocat, o linguriță de tarhon, o linguriță de cimbru uscat, sare și piper.

Nu, nu mi-am amintit toate aceste ingrediente în timp ce mi le înșira, mi le arăta și mă forța să privesc cum a gătit de la început până la sfârșit. A vrut din nu știu ce motiv să fie sigur că voi ține minte această rețetă, așa că mi-a trimis mesaje, cu toate ingredientele, după care mi-a trimis cinci mesaje separate cu indicații precise despre cum se gătește această mâncare.


Mesajul 1:

Sărezi și piperezi carnea de coloș. O pui într-o tigaie încăpătoare și încingi 30 de ml de ulei de măsline. Rumenești cepșoarele pe toate părțile.

Mesajul 2:

Adaugi ciupercile, toate deodată și le călești împreună aproximativ 5 minute.

Mesajul 3:

Scoți legumele într-un castron, le acoperi și le păstrezi la cald. În aceeași tigaie adaugi restul de ulei de măsline, 30 de ml, și le rumenești pe rând, fără să le înghesui cu bucățile de carne.

Când toate bucățile de carne sunt rumenite, le adaugi toate deodată înapoi în tigaie, încingi bine tigaia, adaugi cognacul și flambezi. Pentru flambare, adaugi în tigaia încinsă tot alcoolul deodată, apoi aprinzi cu un chibrit apropiat de vaporii care se degajă. În aproximativ 30 de secunde, flăcările trebuie să se stingă de la sine. Ai grijă să oprești hota ca să nu-ți ia foc părul.

Mesajul 4:

Bucățile flambate, imediat ce flăcările s-au stins, le scoți în cratița în care le vei găti mai departe. Adaugi în tigaie vinul, supa, pasta de roșii, tarhonul, cimbrul și cățelul de usturoi fin tocat. Le dai un clocot. Torni sosul din tigaie deasupra cărnii și uite așa, coq au vin începe să capete contur.

Acoperi cu capacul și fierbi la foc mic până ce carnea se înmoaie. Când carnea e moale, adaugi legumele, cepșoarele și ciupercile, împreună cu zeama pe care au lăsat-o.

Mesajul 5:

Acoperi și le fierbi împreună 15 minute. Între timp, baconul tăiat în fâșiuțe fine, îl  rumenești până devine crocant, apoi îl scoți pe hârtie absorbantă. Amesteci untul moale cu făina. Amestecul, beurre manié, îl folosim pentru a îngroșa sosul pentru coq au vin.

Iubitul meu parisian are o grămadă de răbdare. În sfârșit, a doua zi de carantină s-a terminat! M-a tentat să gătesc ceva văzându-l atât de pasionat de bucătărie, însă am mâncat doar ciocolata și chipsurile pe care mi le-am cumpărat mai devreme și mi-a fost de ajuns.


The Attic Lockdown Day 1

I know how it starts. The first thing we do is to unload the closet. We open it, we lose ourselves in tiny details, colors, brands, and we wonder when we bought so many clothes that we don’t wear. This is the first thing we do when after years of routine, inertia, hypnosis or self-hypnosis, an external element changes our trajectory. Something happened. We were fired, we have divorced, we have been forced to move to another house, and suddenly the world stops. Most of the time, the world stops for each of us separately, on an unexpected day, on a rainy Monday. This time, the world stopped for everyone at the same time. On a sunny Tuesday, if you are in Los Angeles, on a foggy Wednesday, if you are in Kathmandu, on a windy Thursday, if you are in New Zealand, or you have woken up in the middle of a 5.4 Richter scale earthquake if you are in Serbia. Whoever you are, wherever you are, whatever you do this morning, you find that the world has stopped for everyone at the same time.

My world has stopped a long time ago. I wake up every morning in the same magical attic where I’ve spent the last five and a half years. As usual, I count the wainscots to avoid my thoughts avalanche to start, enhanced by the morning energy. I drink my coffee in the same old bed, in which I slept for years, even in another house, with my first lover about whom I know nothing lately and whose smell I don’t remember. My tomcat, as usual, knows my habit of drinking my coffee in solitude and he leaves the room, resignedly. He knows me better than anyone does; he knows my gestures, rituals, states of mind or emotions. Every time I cry, he knows this earlier than I know and hides under a sheet. His wife, a friendlier cat, a black, common cat, that model you find on every fence, but with a worthy intelligence to consider, refuses to leave the bed and I must force her out when I drink my coffee. Annoyed, pissed off, resentful, the cat refuses to obey and scratches the door until she gets tired and at some point, gives up. I continue to count the wainscots and watching them, I imagine myself living in a wooden casket. I cannot completely stop my thoughts; they overlap over the counters.

However, the world is no longer the same. The world has changed into my image and likeness on a Saturday in March 2020. I seem to be a little God. Until Friday, I’ve been one of the last entities on Planet Earth, always chasing the others, too busy to answer my phone calls or meet up with me. When they met me, though, they seemed always in a hurry because they had to take their children to school, they had to go shopping or had important meetings. Sometimes, one of them offered me his or her lunch break hour and we rushed to a restaurant or a coffee shop. I was always the one who had to travel to the area near their home or work office. I started to talk very fast because the time was running out extremely quickly and after lunch, I always remained alone to contemplate the empty hours of the afternoon until the evening came when I used to watch a film and then, finally, I was doing what I like the most. Sleep. I love to pull the shutter and feel how this busy world disappears into the night.

It is not like that anymore. The entire humanity resembles me. Every one of us is facing a day during which we have nothing to do. Everyone has time to talk to me and to share the thoughts of the day with me. The first thing they tell me is that they opened the closet and started to unload it. I know; this is the first thing we do when the world suddenly stops.

“Viruses are the tool through which the more evolved spirits reset us,” says Sergei Nikolaevich Lazarev, a Russian parapsychologist, psychologist, philosopher, writer, and psychic. Besides, every 12 years, a new zodiacal cycle begins. Always, the year of the rat brings a new beginning for every human being. Something new and spectacular begins, but not before the individual resetting. This time, the resetting is collective. I can’t wait to see what happens and if Lazarev’s theory makes any sense.

This is what I wrote on Facebook, on March 12. This theory has fascinated me for years, more precisely from 2008 when, after I got sick due to some viruses that I caught from children at an Aikido class and I had been so ill that I thought the time came for me to move into another dimension, two months later, I started a new phase in my life, completely reset. I took up flying. I started a private pilots’ school. This is less important, maybe. At some point, out of an impulse, I read all of Lazarev’s books and one of the things I kept in mind was his statement that viruses are the way in which the more evolved spirits reset us. I could imagine the viruses, those little invisible entities, with their tool kit, sliding through my veins, carried by my blood, resetting there, like programmers, all the operating mechanisms. I also imagined them as little invisible plumbers that tightened the screws here and there, at the synapses, at the corners of my thoughts. They rejoined them, welded them, tightened the screws tightly and then, exhausted, they left my body to migrate to another body that needed resetting.

Those two viruses I caught from children, as I said. It was for the first time in many years when I started to work with children again. I don’t have children, I didn’t interact with them much, and because of that, I didn’t have the chance to get viruses from them. I was surprised to find that the viruses carried by the little ones, who came to the planet lately, are much stronger than the ones I used to have during my childhood. Those viruses looked like they had taken steroids and knocked me down in my bed for over a month. Like now, it was the year of the Rat, the one that always comes with new beginnings. The army of the viruses sent by the higher entities to reset us have dressed properly, like astronauts, and have come down in large numbers this time to reset the whole humanity.

I’m writing while the wind blows at 16 kilometers speed per hour. It’s not a good day to stay indoors because here, in the attic, it is much colder than outside when the furious wind blows and enters inside through the wainscots and swirls the air endlessly. Yes, my attic is poorly isolated and one night it rained on my bed while I was sleeping. I woke up and thought I peed myself. I was soaking wet. However, this attic is also luxurious. It has three beautiful rooms, the light invade the space from everywhere, through large, triangular windows, the furniture is made of rattan and on its walls covered in wainscots, there are a few expensive paintings.

Outside, the dog named the osteopathic Doctor Lee is barking. I took him from the streets eight years ago. Someone had abandoned him on the street where I was living at that time and I watched the dog from my window three entire days, waiting in the rain, in the same spot, and looking desperately in all directions. He didn’t leave that spot. He walked a few steps to the north, a few to the south, but he didn’t step down the sidewalk from the opposite side of our home. On the first day, I just watched him, swearing all the people who abandon pets. On the second day, I was outraged by the situation and I was watching, too, sometimes north, other times south, hoping that someone would come to pick him up, the one who abandoned him or a soul willing to save him and manifest compassion.

Dr. Lee

Nobody came, neither from the north nor from the south. On the third day, I noticed that someone gave him some food and the dog was sleeping exhausted with his head on the curb. Nobody came to pick him up. I was also exhausted, like him, exhausted of hoping, of concern, of pity, and indignation. I went out of the house and walked undecidedly towards the dog. He was still sleeping. Then, he opened his eyes and looked at me. I got scared. I suddenly visualized years of walking the dog three times a day, bound to his leash. I couldn’t stand that thought, so, I turned around and I intended to wait a little longer to see if someone else would take him over. As if he sensed my weakness, he stood up and climbed with his front paws on me, waving his tail friendly. The bond had been established and I knew that he wouldn’t let go of me. Hugged like that, like in a dance routine, we headed to my ex-husband’s house and entered the yard door together.

I lived some sort of post-partum. The following days were devastating. All of a sudden, I was linked for a long time to an entity that had appeared unexpectedly in my life. The outrage I experienced in the days I’d been watching him from the window, waiting confused in the rain, turned into understanding for those who had abandoned him. He was a dominating dog, who consumed all my energy. It’s not that easy to adopt a grown-up dog, I think he already had around four years, a dog who only did what he wanted, who wanted to eat, to play, to walk, to bark at everything that moved, to run after cats and so on.

I had no choice and I walked him twice a day. During our walks, the dog, whom meanwhile my former husband named him Lee, was trying to hit me with his backside in my right knee. I was worried because my right knee was not in its best shape after years spent practicing martial arts so, our walks became stressful for me, the one who was trying to keep Lee away from my right knee which creaked at every step and I protected it all the time because twice I had the feeling that it came out of its place. However, Lee had a plan. During one of our walks, while we were strolling on a field, and my mind was far, thinking about the cabbage butterflies, he ran to me in a hurry, performed a sudden turn and struck me hard with his backside straight in my right knee, which I heard clicking while my heart seemed to have stopped due to the panic. When I was able to breathe again, the first thing I did was to swear in the worst possible way and I intended to take the 30 kilos dog of his fur, spin it through the air, and throw him a thousand miles away from my life. He was already at a distance from me, staring at me with lifted ears as I was swearing with both hands pressed to my knee. I thought something broke inside my knee; I didn’t even dare to move again. However, I had to, just to find that my knee felt much better. I no longer felt any pain, I didn’t hear any creaking when I started to walk and the smile returned to my face. I couldn’t believe it and I silently walked back to the house, wondering at the fact that Lee had put my knee in his rightful place. I hugged him and kissed him on the wet muzzle. The days went by and I still felt amazed how an event like that had solved a problem that I had been bearing for years.

The walks with Lee brought more benefits. He walked me daily, an activity that I hadn’t done in a long time and the new way of movement made my back aches vanish. Besides, the fact that I kept on throwing a ball which Lee loved to bring back to me, saved my shoulders, too, which apparently were a bit stiff lately. For those reasons, Lee received the nickname of the Osteopathic Doctor Lee.

Now he’s barking in the yard. In May, we will celebrate eight years since we’ve been living together and yesterday, because during the lockdown walking the dog is a motivation to leave the house, I took him out for a walk. I noticed that he gets tired easily. My osteopathic dog has grown old. He doesn’t have that overwhelming energy anymore he used to have when I took him from the streets. He stopped in the middle of the road and looked at me breathing heavily. I started to cry. Even now, when I write these lines I start to cry feeling that our time together might come to an end sooner than I expected and my tomcat, who always knows better than I do when I start to cry, has just vanished, sneaking out of the room silently.


I have a tomcat, I have a dog, who has a wife, a Labrador bitch who loves to create diversions to steal Lee’s bone, but I also have a lover, my lover who I name “my wild kitten”. I discovered him on Facebook, some time ago, on a rainy October day. I saw his cute face and I sent him a friend request. He accepted it, however, we didn’t chat at all for the next few years. I watched his posts, sometimes even read them, or appreciated them, never commented anything, but always said to myself: “What a cute guy!”. On a sunny April day, a year ago, I fell crazily in love with him, all of a sudden. Weird, isn’t it? When this happened to me, I was watching a Japanese series where a male character was looking intensely to a female character. She asks: “Why do you watch me so insistently?” He answers: “I was wondering if it is possible to fall in love with you if I look at you so insistently.” At some point, the male character fell in love with the female character after watching her intensely for a few episodes. That exact thing happened to me, I watched my “wild kitten” pictures for years and one day, I fell madly in love with him.

I love him ever since, but my lover, until a few weeks ago, was fighting for a cause and was always busy organizing events, protesting in the Place de la Republique, in Paris, creating posts, answering emails, running an NGO, and writing articles. Besides, he had two children and he often said to me that he was very busy. He still has the children, but the protests in Place de la Republique stopped, and his posts about his fight sound weird now when everyone is debating only one topic, the coronavirus, and the global lockdown. “And so the protests and riots around the world have ended”, I thought in the first mornings after my lover was bound to spend his time in quarantine, in Paris. In the capital of France, the quarantine started earlier than here, in Bucharest, Romania, where I spend my quarantine. We were still flooding the streets when the French had to fill in papers to exit their houses.

Yes, the protests ended all over the world… I can imagine the great rulers of humanity. Macron drinking peacefully a glass of wine after being harassed for too long by yellow vests. Merkel goes once in her lifetime to a beauty salon because her neo-Nazis don’t gather in gangs anymore, Xi Jinping finally sleeps half an hour with his head on the desk after the protests in Hong Kong calmed down a bit. I can’t imagine what Donald Trump is doing. I can’t imagine him doing anything. Goodbye riots, climate change demonstrations, goodbye Muslim gatherings in the middle of the streets at prayer’s time, goodbye protesters holding flags in squares, no more spectacular flash mobs of women around the world against rape or the law of abortion.

Peace and tranquility have spread across the planet and the bonus is the substantial reduction of pollution. Have you seen how beautiful the Earth looks without us? Have you seen how clean the air, the water, the streets are? That insufficient Earth Hour that we celebrate once a year, has been extended to a few weeks and already the animals and the earth are breathing a bit. The fact that in a few weeks we will flood the world and screw it all over again saddens me. Seeing the side effects of this pandemic, I would advocate for the Earth months, at least two every year, to let nature breathe.

As I was getting ready to write a message of comfort to my lover, who, like everyone else, the first thing he did was to open the closet doors and wonder where and when he bought all those clothes, I was thinking how beautifully speculated this virus is. A non-violent solution, worthy of Mahatma Gandhi’s intelligence.

I wrote him the message of consolation and he replied that he doesn’t care about anything at the moment because he has just ordered a Korean delicacy, a steamed rice cake that tastes like those gummy bears without sugar, rolls steamed salted fish and eggs boiled in thirteen fruit with chilli sauce called Duk Bok Yee. It’s a bit spicy, but it causes a super addiction, is extremely tasty, and besides, is nourishing.

Mansarda Ziua 1 

Știu cum începe totul. Primul lucru pe care-l debarasăm e dulapul. Îl deschidem, ne pierdem în detalii, culori, mărci și ne întrebăm când am adunat atâtea haine pe care nu le purtăm. Asta facem atunci când, după ani de zile de rutină, de inerție, de hipnoză sau autohipnoză, un element exterior ne schimbă traiectoria. Ceva se întâmplă. Suntem concediați, am divorțat, ne-am mutat forțat în altă casă și deodată lumea se oprește. De cele mai multe ori, lumea se oprește pentru fiecare dintre noi separat, într-o zi neașteptată, într-o luni ploiasă. De data asta, lumea s-a oprit pentru toți în același timp. Într-o Marți însorită, dacă ești în Los Angeles, într-o miercuri cețoasă, dacă ești în Kathmandu, într-o joi vântoasă, dacă ești în Noua Zeelandă sau poate te-ai trezit în mijlocul unui cutremur de 5,4 pe scara Richter dacă ești din Serbia. Oricine ai fi, oriunde te-ai afla, orice ai face în dimineața acestei zile, constați că lumea s-a oprit pentru toți în același timp.

Lumea mea s-a oprit de mult. Mă trezesc în fiecare dimineață în aceeași mansardă magică în care mi-am petrecut ultimii cinci ani și jumătate. Număr ca de obicei lambriurile ca să nu pornească avalanșa de gânduri potențată de energia dimineții. Îmi beau cafeaua în același pat vechi, în care am dormit ani de zile, chiar și în altă casă, cu primul meu iubit despre care nu mai știu nimic și căruia nu-i mai țin minte mirosul. Motanul, ca de obicei, știe că-mi beau cafeaua în singurătate și părăsește resemnat camera. Mă cunoaște mai bine ca oricine, îmi știe gesturile, ritualurile, stările. De fiecare dată când plâng știe mai devreme decât mine lucrul ăsta și se ascunde pe sub vreun cearceaf. Soția lui, o pisică mai prietenoasă, una neagră, comună, de care sunt pe toate gardurile, dar cu o inteligență demnă de luat în considerare, refuză să părăsească patul și trebuie s-o dau afară cu forța când îmi beau cafeaua. Revoltată, zgârie la ușă până obosește. Eu, calmă, continui să număr lambriuri și mă gândesc că locuiesc într-un spațiu care seamănă cu un coșciug din lemn. Nu-mi pot opri total gândurile, ele se suprapun peste numărătoarea lambriurilor.

Totuși, lumea nu mai e la fel. Lumea s-a transformat după chipul și asemănarea mea, într-o zi de Sâmbătă, în martie 2020. Parcă sunt un mic Dumnezeu. Până vineri eram ultima entitate de pe Pământ, mereu alergând după ceilalți, prea ocupați să-mi răspundă la telefon sau să se întâlnească cu mine. Atunci când totuși o făceau, îmi vorbeau pe fugă pentru că duceau copiii la școală, fugeau de colo colo după cumpărături sau la ședințe. Câteodată, câte unul îmi oferea ora din pauza de masă și mergeam tot pe fugă la o cafenea sau restaurant. Întotdeauna eu eram cea care mă deplasam în zona unde un prieten sau o prietenă lucra sau locuia. Mereu vorbeam repede pentru că timpul trecea în goană și după masă, mă uitam în gol la orele de singurătate care urmau până când seara, mă uitam la un film și apoi, în sfârșit, făceam ce-mi place mai mult. Să dorm. Să trag oblonul peste lumea asta ocupată.

Acum nu mai e așa. Deodată toată umanitatea seamănă cu mine. Toți sunt în fața unei zile în care nu au nimic de făcut. Toți au timp să-mi vorbească și să împărtășească cu mine într-un ritm relaxat gândurile zilei. Primul lucru pe care mi-l spun e că au deschis dulapul și au făcut ordine în el. Știu, ăsta e primul lucru pe care-l facem când lumea se oprește.

„Virusurile sunt instrumentul prin care spiritele mai evoluate ne resetează”, spune Serghei Nikolaevici Lazarev, parapsiholog rus, psiholog, filozof si scriitor. În plus, la fiecare 12 ani, începe un nou ciclu zodiacal. Întotdeauna, anul șobolanului aduce un nou început pentru fiecare ființă umană. Începe ceva nou și spectaculos, dar nu înainte de resetarea individului. De data aceasta, resetarea este colectivă. Abia aștept să văd ce se întâmplă și dacă teoria lui Lazarev are vreun sens.

Asta am spus în 12 martie pe Facebook. Teoria asta mă fascinează de ani de zile, mai precis din 2008 când, după două viroze pe care le-am luat de la copii la un curs de Aikido, una după alta, când mi-a fost atât de rău încât am crezut că mi-a venit vremea să mă mut în altă lume, două luni mai târziu am început o nouă etapă a vieții mele, complet resetată. Am început să zbor. Am început școala de piloți privați. Asta e mai puțin important, poate. Ce e important e faptul că am citit dintr-un elan toate cărțile lui Lazarev și unul dintre lucrurile pe care le-am reținut a fost declarația lui că virușii sunt modul prin care spiritele superioare ne resetează. Îi și vedeam pe viruși, micuțele entități invizibile, cu trusa de unelte, alunecând prin venele mele purtați de sânge și resetându-mi pe acolo, ca niște programatori, toate mecanismele de funcționare. Mi-i imaginam și ca pe niște mici instalatori invizibili care mai strâng șuruburile pe ici pe colo, pe la sinapse, pe la colțurile gândurilor. Le uneau, le sudau, strângeau bine șuruburile și apoi, osteniți, părăseau corpul meu pentru a migra într-un alt organism care necesita resetare.

Acele două viroze le-am luat de la copii, după cum spuneam. Era pentru prima dată după foarte mulți ani când am lucrat cu copii. Eu neavând copii, n-am prea interacționat cu ei și atunci, nici viruși nu am mai luat de la ei. Am constatat cu surprindere că virușii micuților veniți pe Planetă sunt mult mai puternici decât cei pe care obișnuiam să-i am înainte, când eram mai tânără. Erau niște viruși care parcă luaseră steroizi și m-au țintuit la pat mai bine de o lună. Era ca și acum, anul Șobolanului, acel an care vine cu un nou început. Armata de viruși trimiși de entitățile superioare să ne reseteze s-au îmbrăcat corespunzător, ca niște astronauți și au descins de data asta în număr mare ca să reseteze întreaga umanitate.

Scriu și bate vântul cu 16 kilometri pe oră. Nu e o zi bună să stau în casă, pentru că aici, în mansardă e mult mai frig ca afară atunci când bate vântul care intră furios printre lambriuri și mișcă aerul întruna. Da, mansarda mea nu e izolată și într-o noapte mi-a plouat în pat în timp ce dormeam. M-am trezit și m-am gândit că am făcut pe mine. Eram udă leoarcă. Dormisem atât de profund că nici nu mi-am dat seama că mă plouă în pat. Însă mansarda asta e, deasemenea luxoasă. Are trei camere superbe, lumina intră de peste tot, pe geamuri mari, triunghiulare, mobila e din ratan, scumpă, iar pe pereții acoperiți cu lambriuri sunt și câteva tablouri scumpe.

Afară latră Lee, câinele meu pe care l-am numit Doctorul Osteopat. L-am luat de pe stradă acum aproape opt ani. Cineva îl abandonase pe strada pe care locuiam și eu l-am privit de pe geam timp de trei zile stând în ploaie în același loc și privind disperat în toate părțile. Nu se mișca de pe loc. Făcea câțiva pași spre nord, câțiva spre sud, dar nu cobora de pe trotuarul de vis-a-vis de casa noastră. În prima zi, doar l-am privit, înjurându-i pe toți cei care abandonează animale. A doua zi, eram revoltată și priveam și eu când spre nord, când spre sud, sperând că cineva va veni să-l ia de acolo, cel care-l abandonase sau un suflet dispus să-l salveze și să-și manifeste compasiunea. Nimeni nu se arăta, nici dinspre nord, nici dinspre sud. A treia zi, am văzut că cineva îi pusese un castron cu mâncare iar el dormea epuizat cu capul pe bordură. Nu venise nimeni după el. Și eu eram epuizată, ca și el, epuizată de speranță, de griji, de milă, de revoltă… Am ieșit din casă și m-am dus înspre el nehotărâtă. Încă dormea. Apoi, a deschis ochii și m-a privit. M-am speriat. Vizualizam ani de plimbări de trei ori pe zi cu câinele în lesă. Nu suportam gândul, așa că m-am întors și mi-am propus să mai aștept, însă câinele s-a ridicat brusc și s-a urcat pe mine cu picioarele din față, dând din coadă prietenos. Legătura se stabilise și știam că nu-mi va mai da drumul. Așa îmbrățișați, ca într-un dans, ne-am îndreptat spre casa soțului meu de atunci și amândoi am intrat în curte.

Dr. Lee

Am trăit un soi de post-partum. Zilele care au urmat au fost devastatoare. Dintr-o dată, eram legată pentru o lungă perioadă de o entitate care apăruse în viața mea pe neașteptate. Revoltele din zilele pe care le-am trăit privindu-l de pe geam cum stătea dezamăgit în ploaie, s-au transformat în înțelegerea celor care l-au părăsit. Era un câine dominator care îmi consuma toată energia. Nu e chiar ușor să preiei un câine matur, cred că avea vreo patru ani deja, un câine care face doar ce vrea el, care vrea să mănânce, să se joace, să se plimbe, să latre la tot ce mișcă, să alerge pisici și așa mai departe. N-am avut încotro și l-am plimbat în fiecare zi de două ori. În timpul plimbărilor, câinele pe care între timp fostul meu soț îl numise Lee, încerca să mă izbească cu crupa în genunchiul drept. Eu eram foarte îngrijorată pentru că genunchiul meu drept nu era chiar în regulă după ani petrecuți în artele marțiale așa că, plimbările noastre se transformaseră în stres pentru mine, cea care încercam să-l țin pe Lee departe de genunchiul meu drept care scârțâia de ani de zile și pe care-l protejam tot timpul pentru că de două ori am avut senzația că-mi sărise de la loc. Însă Lee avea un plan. Când eram la plimbare pe un teren viran, iar eu eram cu capul în nori gândindu-mă la fluturii de varză, el a venit în viteză spre mine, a făcut o întoarcere bruscă și m-a izbit cu putere în genunchiul drept pe care l-am auzit trosnind în timp ce inima părea că mi s-a oprit din cauza spaimei. Când am putut din nou lua aer în piept, primul lucru pe care l-am făcut a fost să înjur în cel mai urât mod posibil și am avut intenția să iau câinele de 30 de kilograme de blană și să-l învârt prin aer aruncându-l la o mie de kilometri distanță de viața mea. Însă el era deja la distanță de mine, privindu-mă cu urechile ciulite cum înjur cu ambele mâini presate pe genunchi. Am crezut că s-a rupt ceva în genunchiul meu, nici nu îndrăzneam să mă mișc de pe loc. Totuși, a trebuit, doar ca să constat că genunchiul meu se simte mult mai bine. Nu mai simțeam nicio durere, nu mai auzeam niciun scârțâit când am început să merg și zâmbetul mi-a revenit pe față. Nu-mi venea să cred și am mers în tăcere înapoi spre casă, mirându-mă întruna de faptul că Lee îmi pusese genunchiul la locul lui de drept. L-am îmbrățișat și l-am pupat pe botul ud. Zile în șir s-au scurs nevenindu-mi să cred că o întâmplare ca asta îmi rezolvase o problemă pe care o târam după mine de ani de zile.

Plimbările cu Lee au adus mai multe beneficii. M-a plimbat zilnic și mi-au trecut durerile de spate, iar faptul că-i tot aruncam o minge pe care Lee iubea să o aducă înapoi, mi-a salvat și umărul care se pare că și el era înțepenit de vreme. De aceea, Lee a primit porecla de Doctorul Osteopat.

Acum latră în curte. În luna mai vor fi opt ani de când trăim împreună și ieri, pentru că o motivație de a ieși afară în timpul carantinei e plimbarea câinelui, l-am scos la plimbare. Am constatat că obosește. Câinele meu osteopat a îmbătrânit. Nu mai are energia aceea debordantă pe care o avea când l-am luat de pe stradă. S-a oprit în mijlocul drumului și m-a privit respirând cu greutate. Mi-au dat lacrimile. Și acum, când scriu asta, încep să plâng iar motanul care știe întotdeauna mai bine ca mine când plâng, tocmai s-a făcut nevăzut, ieșind din living pe furiș.


Am un motan, am un câine, care și el are o soție, o cățea Labrador care iubește să creeze diversiuni ca să-i fure osul lui Lee, dar am și un iubit, iubitul meu pe care-l numesc „pisoiul meu sălbăticit”. Pe iubitul meu l-am descoperit pe Facebook acum câțiva ani, într-o zi ploioasă de octombrie. I-am văzut fața frumoasă și i-am cerut prietenia. Mi-a dat-o, însă n-am vorbit în următorii ani. Îi vedeam postările, le citeam, uneori le apreciam, niciodată nu comentam nimic și mereu îmi spuneam în gând: „Ce drăguț e tipul ăsta!” Anul trecut, într-o zi însorită de aprilie, m-am îndrăgostit nebunește de el. Ciudat, nu? Când mi s-a întâmplat asta, tocmai mă uitam la un serial japonez în care un personaj masculin privea îndelung un personaj feminin. Ea îl întreabă: „De ce te uiți așa insistent la mine”, el îi răspunde: „Mă întrebam dacă e posibil să mă îndrăgostesc de tine dacă te privesc insistent.” Așa mi s-a întâmplat mie, m-am uitat la pozele pisoiului meu sălbăticit timp îndelungat și într-o zi, m-am îndrăgostit teribil de el.

De-atunci îl iubesc, însă iubitul meu, până acum câteva săptămâni, lupta pentru o cauză și era mereu ocupat pentru că organiza evenimente, protesta în Place de la Republique, în Paris, crea postări, răspundea la mesaje și scria articole. Pe lângă asta, avea și doi copii și mereu îmi spunea că era ocupat. Copiii încă îi mai are și acum, dar meeting-urile din Place de la Republique s-au sfârșit, iar postările lui despre cauza pentru care luptă par nelalocul lor, acum când toată lumea dezbate un singur subiect, Corona Virus și lockdown-ul global. „Și așa s-a terminat cu manifestațiile, protestele și răzmerițele din întreaga lume”, m-am gândit eu în primele dimineți după ce iubitul meu a fost obligat să-și petreacă timpul în carantină, la Paris. În capitala Franței, carantina a început înaintea noastră, noi încă ne plimbam liniștiți pe străzi când ei trebuiau deja să completeze hârtii ca să iasă din casă.

Da, s-a terminat cu manifestațiile… Parcă-i și văd pe marii conducători ai omenirii. Macron bea și el un vin liniștit sâmbăta după ce a fost hărțuit de vestele galbene, Merkel merge și ea să se epileze odată în viață pentru că neo-naziștii ei nu se mai adună în haite, Xi Jinping doarme o jumătate de oră cu capul pe birou după ce i-a potolit provizoriu pe zurlii din Hong Kong. Nu știu ce face Trump. Nu mi-l imaginez făcând ceva. Iar Iohanis, după ce a primit ordinul prin fax, stă în baie și vorbește singur săsește, odihnindu-se după efortul de a vorbi românește. Gata cu revoltele, cu manifestațiile, gata cu fâlfâirea steagurilor prin piețe, gata cu spectaculoasele flash-mob-uri ale femeilor din întreaga lume împotriva violului sau legii avorturilor. Pacea și liniștea s-au așternut peste planetă și bonus e reducerea substanțială a poluării. Ați văzut cât de frumos arată pământul fără noi? Ați văzut cât de curate devin aerul, apa, străzile? Ora aceea insuficientă a Pământului pe care o serbăm odată pe an s-a prelungit la câteva săptămâni și deja pământul și animalele respiră și ele un pic. Mă întristează faptul că în câteva săptămâni vom ieși din nou să facem totul praf. Văzând efectele secundare ale pandemiei, aș milita pentru lunile pământului, măcar două pe an, în care să lăsăm natura să respire.

În timp ce mă pregăteam să-i scriu un mesaj de consolare iubitului meu, care și el, primul lucru pe care l-a făcut a fost să deschidă ușile dulapului și să se întrebe de unde și când a cumpărat toate acele haine, mă gândeam cât de frumos speculat e acest virus. O rezolvare non-violentă, demnă de inteligența lui Mahatma Gandhi.

I-am scris mesajul de consolare și mi-a răspuns că nu-i pasă de nimic pentru că tocmai și-a comandat o delicatese coreană, un tort de orez modelat în aburi care are un gust cam ca urșii aceia gumoși fără zahăr, role de pește sărat gătit la aburi și un ou fiert în 13 fructe și sos de ardei iute numit Duk Bok Yee. E cam picant, dar cauzează o super dependență, e extrem de gustos, pe deasupra și sățios.


The Training of Joy

Profil 2

A conformist actor, who wants a traditional family, a drunkard and misogynist flight instructor, and a wise air traffic controller are the three men in Sandra’s life. She loves them all in different ways.

When the actor, her husband, wants to divorce, Sandra feels devastated and tries to convince him to stay married. However, he is jealous of the flight instructor and Sandra’s new passion, the flying. At the same time, he is also in love with a young actress.

The flight instructor, a charming, intelligent, and adventurous man proves to be a drunkard and an incurable misogynist.

Three dramatic deaths and a painful divorce, leaves Sandra in confusion, unable to cope with the events that happen too fast in her life.

A third man appears, an air traffic controller from Zürich, who catches Sandra’s attention telling her that she lacks the training of the mental states of well-being and a new love story begins. While she attempts to attune to her entire existence, to understand her attachments and possessiveness, and to start training her joyfulness, she slowly realizes that she is just a mirror, changing every time she is in a relationship with a man, to please her partner. First, she was an actress, then, she changes her path and tries to become an airline pilot. However, when the air traffic controller enters her life, she follows his calling, a calling that seems to come from beyond the world.

Many dramatic moments, a few touching love scenes, and a journey into a parallel world will keep the reader in a roller coaster of emotions, being able to dive into Sandra’s inner world and experience the intimacy of a passionate woman who knows how to love. At the same time, the reader will witness the mental process of a person whose mind conflicts with her feelings.



Bardo Thödol – The Tibetan Book of the Dead

bardo 3
Tibet has captured the imagination of many people from all walks of life. It’s the land of wisdom, of snow, of beautiful monasteries where men and women explored and perfected what being human was all about. In Tibet lies one of the most outstanding cultures in Asia but this country remained closed for foreigners for centuries due to both physical and political barriers.
Buddhism, the true religion of peace, entered Tibet in the 7th century and the Tibetans have dedicated themselves to its peaceful non-violent teachings and created a society based on the realization that true everlasting happiness has nothing to do with materialism. The most respected individuals are the enlightened, not the wealthy.
In 1959, the Dalai Lama, along with several tens of thousands of monks, fled Lhasa to escape the Chinese who took over the Tibetan territory under the pretext that it belonged to them. Not a single word from the Dalai Lama or the other monks calls for preaching. On the contrary, whenever the Dalai Lama is asked how a person can become a Buddhist, he invariably has the same answers. It is not at all necessary, each one must follow his own religion which will direct him to the same discoveries.
Along with the Dalai Lama and the monks who were forced into exile, a lot of wisdom and a magical culture was brought into the world. One of the most fascinated books that came from Tibet is “Bardo Thödol”, which in the Tibetan language means “Liberation in the Intermediate State Through Hearing” also called “The Tibetan Book of the Dead”. This book is a funerary text read to ease the consciousness of a recently deceased person through death and assist it into a favorable rebirth.
A central principle of belief of all schools of Buddhism is that attachment to and craving for worldly things brings suffering and unease, which influence actions whose accumulated effects, or karma, bind individuals to the process of death and rebirth. Those who have attained enlightenment are thereby released from this process, attaining liberation. Those who remain unenlightened are drawn by karma, whether good or bad, into a new life in one of six modes of existence: as a sufferer in hell, enduring horrible torture, as a wandering ghost, driven by insatiable craving, as an animal, ruled by instinct, as a demigod, lustful for power, as a human being, balanced in instinct and reason or as a god, deluded by their long lives into believing they are immortal.
The concept of bardos, the intermediate or transitional states, marks an individual’s life from birth to death and rebirth. The period between death and rebirth lasts 49 days and involves three bardos. The first is the moment of death itself. The consciousness of the newly deceased becomes aware of and accepts the fact that it has recently died, and it reflects upon its past life. In the second bardo, it encounters frightening apparitions. Without an understanding that these apparitions are unreal, the consciousness becomes confused and, depending upon its karma, may be drawn into a rebirth that impedes its liberation. The third bardo is the transition into a new body.
During the bardo between life and death, the consciousness of the deceased can still understand words and prayers spoken on its behalf, which can help it to navigate through its confusion and be reborn into a new existence that offers a greater chance of attaining enlightenment. Reciting of “Bardo Thödol”, usually performed by a Lama, a religious teacher, begins shortly before death if possible and continues throughout the 49-day period leading to rebirth.
I came across this book after three deaths occurred during a very short period of time. My grandmother, my mother-in-law and also my first flight instructor died. And above all my divorce happened at the same time. I might say it was a sad time. Because I was flying and I had friends in aviation I had the chance to meet an air traffic controller of Tibetan origin, Tenam. I told him about my readings from “Bardo Thödol” and went to visit him. He told me that maybe these three persons who died experienced the real bardos, between death and a new rebirth but I was the one experiencing a bardo happening in life, between sadness and joyfulness.
“Tenam: Buddhism focuses on the mind, speaking about how one can take possession of his mind and master it. Once you can control your mind you will be able to control your body as well. To know if you’re ready to die, do an exercise. Switch off your phone, disconnect your computer and go somewhere in solitude, like now, for example. If you are haunted by what you left behind, or the fear that someone won’t be able to find you, then you have unfinished business and you are not ready to die. Sometimes, you will hear people looking for you, telepathically, on frequencies that use waves other than the telephone. If you feel you’re getting restless and you have the urge to turn on your phone and talk to that person, then I tell you the story is not finished. If you hear, but you don’t want to act, it means that from your point of view it is sorted out, but from the point of view of the other person, it’s not. This way, I can also explain the wrath or desires following the dead in the intermediary state. Now, tell me, should one get ready for departure or not? The changing or “Bardo” we pass through while we are alive, must be treated in the same manner. When you move to another city when you divorce, when you change your job or hobby, if you don’t solve all your problems beforehand, you will shift between the past and the future and it is a huge waste of energy. If you are attached to any place in the past, you can move as far as the leash allows. This happens if you have a parent or, in case of divorce, a child, or a dog. Your decisions are not entirely real, they depend on a reference point in the past. The departure, the death, the separation must be prepared in light of these factors. This is the meaning of living in the present, of lack of attachments, to be able to move easily, to be flexible and fluid.”
Sandra Sanada

A Place in Kitami

A few years ago, I visited Kitami, a beautiful city on Hokkaido Island, Japan. While I was eating a delicious traditional cake on the terrace of a coffee shop, near a Buddhist monastery, two monks passed, and my thoughts stopped for a few moments, admiring their magical walk.
After two years, wasting my time in my father’s yard one evening, drinking a glass of wine on his terrace, I noticed that the license numbers of the two cars parked outside his house resembled geographical coordinates. Out of sheer curiosity, I checked the spot where those two coordinates met on the map. I was astounded to see that they intersected in Kitami, Hokkaido, Japan, very close to the place I had seen those two monks, a few years ago. Not long after, this story came to my mind, and it seemed that it had written itself.
”A Place in Kitami” is a story about a Japanese Buddhist monk who was born together with a demon that he keeps locked in an isolated place at the monastery he runs. He asks his disciple, Yokota, to bring him the demon in the exact moment of his death. Will Yokota be worthy of his mission?



Rays of Heavens and Hells

Under the title “Rays of Heavens and Hells”, I published two of my short stories that I have already released as eBooks.

The first one, “A Place in Kitami”, is a story about a Japanese Buddhist monk who was born together with a demon that he keeps locked in an isolated place at the monastery he runs. He asks his disciple, Yokota, to bring him the demon in the exact moment of his death. Will Yokota be worthy of his mission?

The second one, “Aviatrices”, is a story inspired by the legendary “White Squadron”, a unit formed exclusively of female pilots, which became famous after the aviatrices saved over ten thousand soldiers during WWII picking them up from the battlefield with their white single-engine airplanes. The plot you are about to read is made up to serve the purpose of a short story. However, the characters resemble the real pilots, and you will find out a bit of the true history of each of them.



The Training of Joy


We are passing through a tunnel of mirrors, we mirror every person or life situation, everything is just a projection of ourselves and we must take it as such. Just as we cannot entirely see ourselves physically without a mirror, we can only perceive our true identity as it is reflected by the people around us.

This identity, however, is built by others and does not belong to us, it’s just a collage of all life events and encounters with other people. I believe there comes a time in one’s life when we have to discard everything that does not belong to us and consciously create our own identity. The mechanical repetition of what we have seen or heard is insufficient. We are here to receive an “inheritance” to work with and then change it into a valuable new thing. Only then we can discover our true identity, give the world something new and return our gratitude to those who have invested in us.

Sandra is searching for her flight instructor in a parallel world helped by a Tibetan and a few Buddhist principles. Will she find him dead or alive?




An extraordinary story of a few women pilots who saved 10.000 lives by flying wounded soldiers back from the front line during WWII.

In 1938, the political atmosphere in Europe was increasingly tense – the armies of the Third Reich were marching, USSR threats, simultaneous and combined with those of Germany’s, resulted in frequent incidents caused by Soviet Russia at the border, pushing the Romanian Army to take important measures. Among other things, at the military maneuvers, which took place in the fall of that year, in Galați, five aviatrices, Mariana Drăgescu, Virginia Duțescu, Nadia Russo, Marina Știrbei and Irina Burnaia, had been invited to participate, for the first time, to be put to test and see how they would manage under war. It was about simulating dogfights, liaison missions against the clock, night flights – a sort of playing in the air, some would say, but it was one as serious as possible. And the fact that these women managed admirably in the two weeks of exercises determined the headquarters to declare them fit for mobilization.


”When I first heard about the White Squadron’s story, I was thrilled and very proud to be Romanian and a woman pilot.

A very well-known film director, Dan Pița, told me about this story. One of the female pilots that joined the White Squadron rescued his father during the war. He asked me to find out which one was flying the plane that brought back home his father and handed me a piece of very old and yellowed paper on which it was written the date, hour and place from where his father was picked up. He said to me: “You write, fly and you’re also a woman. Why don’t you write something about this story?”
So, my quest began… I found out that his father was rescued by Mariana Drăgescu, the best of them all, the one who spent hundreds of hours flying above the front lines and carrying wounded, blood or personnel during the entire war, being drafted from the first day until the last, fighting on both fronts, the Eastern and the Western Front. She transported over 1, 500 wounded soldiers.

7 September 1912 – 24 March 2013
Mariana 1
I started to research the White Squadron, learning about the pilots and about the war and I discovered a fascinated story about courage, love, friendship, compassion and all the bright side of humanity wrapped into the most terrifying moment of history WWII. I found out about the strength of several women who left their comfort to help others.
I found out that a life spent and dedicated to a higher purpose is much more rewarding than an ordinary and a safe one. As Smaranda Brăescu said: “My life means nothing if I’m keeping it for myself. I dedicate my life to my country and I want to live it in glory. I will only come back as a winner.”

21 May 1897 – 2 February 1948
Romania’s first woman skydiver. In 1932, in Sacramento, USA, she was declared World’s No. 1 athlete after setting the World Record of jumping from high altitude: 7233 meters.
Her record has carried on for 20 years before being outclassed by another Romanian.
She was also the first woman pilot to cross the Mediterranean Sea in a single-seat airplane from Rome to Tripoli in 6 hours and 10 minutes.
A Romanian Paratroopers Unit’s battle flag is presently bearing her name.
I wrote the story based on the real facts, the majority of the events are real, and the characters have their actual names.
For the benefit of both history and writing, I managed to find ways to present their story in such a manner that serves aviation, reality and writing needs.
I believe that this story will bring hope to people and encourage humans to pursue their dreams and overcome limits. Especially for women, the story is truly motivational.
The story is also about outstanding men that fought on the front lines. It is about the well-known Constantin Cantacuzino, one of Romania’s leading World War II fighter aces, a legend that impressed the world.

11 November 1905 – 26 May 1958

More than 70 years have passed since WWII ended and I feel that even though it was an event that should never happen again, some wounds healed and I could present the two sides of the front in a more balanced way. Reading books written by pilots, books that were initially journals, I found out that hate manifested itself often between Germans, Romanians, and Russians but on the other hand, love, friendship, and understanding was also present more often than we might think and people tended to help and rescue others in suffering even though they were officially enemies.
I am fascinated by true stories. Even though when a real person appears into a book or a film, that person becomes an artistic character, the fact that I know that that person existed makes me find the story more enticing. In “Aviatrices” all the characters are based on real persons and it would be a pity not to make their story known to the world. The story of the “Aviatrices”, although born in a small country in Eastern Europe, belongs to humanity and nowadays, when all of us think about globalization, we have to share stories from all over the planet so everybody can benefit of every nation’s experience and knowledge.”